Propoziții pretențioase – Aureai
Uneori cheltuielile neprevăzute îți taie elanul. Te apucă atonia și zaci câteva minute deznădăjduit.
Cristi: ,,Venim și mâine!?” Între dezamăgire și deznădejde. Tot pe-acolo: ,,Pă ce că luăm doi bani pe lucrarea matale, mai muncim înc-o zi!” Hai că un burghiu îl înlocuiești cu inima mai puțin strânsă, în definitiv are rol de consumabil, durata lui de viață se reduce la viteză, număr de utilizări, înmuieri în emulsie și timpul dintre două găuriri. Bine, dacă nu-l ai, e totuna cu daunele mai mari. Și de care!
Tinichigeria n-a fost și nu va fi o meserie dătătoare de bunăstare. Nu-i mai mizerabilă ca altele, atâtor altora le stă în fire praful, uleiurile, fumul…, nu-i mai grea ca jumătate dintre ele, ba încă-i și invidiată, pe nedrept. Credeți că-i ușor să te tot ții de auieli, să nu te audă sau să nu înțeleagă nimic ,,josnicul” ,,solar” ori ,,podarul” de conjunctură, să repeți până se termină saliva-n gură sau răgușești definitiv? Credeți că a face pe echilibristul când dai cu ciocanul în cuie sau tablă este o chestiune banală, ușoară? Deloc.
De aceea o stricăciune te aduce-n pragul disperării, în funcție de nevoile lucrării, de stadiul ei, de depărtarea față de oraș, de anotimp și ziua din lună când se produce. Să nu fie sâmbătă după ora 12, să nu fie la 20 de kilometri de cel mai apropiat oraș, să nu fie toamna pe la ora 16:45, să nu fie când ai de bătut ultimul cui. Bineînțeles, să nu coste mai mult de 150 de lei. Hai 200.
Mi-a murit în mână flexul (mi-a murit și la nea Dobrin, până s-a oprit în degetele stângii) – popular. S-a stricat flexul din nu știu ce motive – temperat. Din cauza folosirii neadecvate, fără pauze la tăierea materialelor metalice, acoperite cu vopsele și chituri, supraîncălzirea motorului și o mică defecțiune de fabricare au condus la desprinderea și arderea câtorva înfășurări cu sârmă de cupru a rotorului, prin urmare încetarea funcționării aparatului manual de debitat – tehnic. Trei povești ce scot peri albi. Abia ce achiziționasem scula electrică, abia ce-o folosisem o jumătate de oră, gândind că va ține o veșnicie, abia ce se stricase. Și unde? În Flămânda – nu la d-ei cu dinții auriți, desigur, la unii ce căutau să-i dea spațiului locativ auster o spoială de nou făcut, să crape țigăncile din cartier, zona sărăciei lucii -, când mai erau de executat două tăieri de fost geamlâc și când tata nu era pe lângă noi, probabil în luna septembrie – atunci își reanaliza boala și-și ajusta tratamentul, la București. Ghinion curat. La mine-n mână. M-a cuprins furia, îngrijorarea, teama banilor risipiți fără rost….
Da-mi muriră destule înainte vreme ca lucrările să primească beneficiarul și noi plata pentru muncă.
Și-am trecut prea repede la prea scumpe, când utilitarele ordinare te pun pe jar e mai mare jalea ca-n cauzele echipamentelor ridicate la preț, de parcă-s aurite, poleite, suflate cu metale rare. Banalul ciocan de lemn. Instrumentul de bază. Uzat de miile de lovituri aplicate fierului, de la planarea șorțului, mai apoi la prinderea lui în cuie, până la ultima creastă încheiată. Nimic special, doar materialul din care se fabrică, ideal cornul, destul de apropiat în calități ulmul, apoi stejarul, fagul, salcâmul de nevoie și bradul…. Exclus. Dar nu imposibil.
