Spații culturale nr. 62 (5)

Mihaela GRĂDINARIU

POEME

*
Urletul pădurii, urletul de lup,
Prizonier în temniți veșnic dărîmate,
Aura cenușii fragedului trup
Se topește-n blidul ultimului frate,

Gheare peste gheare, portativ-căluș,
Verdele din apă însetat se stinge,
Rădăcini amare nasc sub prag și uși
Pui de lup nevolnici, ne-ndulciți cu sînge…

Încîlcit prin coasta ultimului veac
Lupul cel din mine mușcă fără vlagă.
Blana de pe umeri iute o dezbrac,
Învelind cu dînsa spaima mea întreagă,

Iar în nopți cu norii turlă peste cer
În grumaz se-ndeasă luna cenușie.
Lupul meu cel geamăn tremură stingher
Răstignit pe-o cruce nemiloasă, vie…

*
M-aștepți sub strune de lăută grea,
Tîmplar îndrăgostit de carnea mea.

Din daltă se scutură lumina,
Răsărit rupt cu anasîna.

Așchii se-ngrămădesc în cerdac,
Culcuș nopților de leac,
Nopți de zăcut, de lingoare.

Pune-mi la cap lumînare
De apă-nvolburată și rea…

Aici doar întunericul mă mai vrea.
Negru din negru, pămînt din pămînt.

Tăcerea-mi sfarmă oasele, urlînd
Un cîntec de zăpadă și ger,
De biet tîmplar, cioplind statui prin cer,
Statui de carne grea și de-alăută.

Doar suflet orb țărîna-mi împrumută.

*
Colind păgîn, de măr din paradis,
De șarpe ibovnic, pe spate scris
Cu legi-poeme-ntr-un pastel fugar.

Hai, îngere, la mine pe hotar…

Acolo, pe sub pietrele tîrîș
Și-ascunde moartea bunul măciniș,

Hai să ne tupilăm pe sub nalbe,
Să nu ne găsească babele-oarbe,
Sau mai bine într-o creangă de prun…

Hai, șarpe, colinda s-o spun!
Să zic de nașteri fără mame și prunci,
din cerul de sub noi, un solz s-arunci
De icoane…
năvod și capcane
pentru irozii tulburi din veac

De aripile arse mă dezbrac…

Da, colindăm dintr-un capăt, din altul,
Nu mai știm sărbătorilor saltul,
Florii bat în geam de Crăciun
Cu lerui-ler arvună pentru drum,
Drum lascov, numai rădăcini și cu tină.

Hai, șarpe-înger, gustă o smochină,
Un măr, o mușcătură, una doar.

Îngrămădim lumina pe cîntar.
Pe-un talger noi. Pe celălalt, cu zorii,
Colinde-n agonie, iluzorii…

*
Sorior au soțior?
Degete se-ncurcă-n nor,
Nor cusut cu semn la gură,
Ploilor încurcătură…

Ploi în casă, ploi pe-afar,
La răscruci de sărindar.

Printre nopțile de puf
Numai îngeri și zăduf,
Cîrcotaș, pe sub cearșaf,
Plînge-un înger tipograf
Pentru litere în ie
La vreme de cununie…
Mai încolo, sub aripă,
Altul tremură în pripă,
Spăimîntat de nuntă-n post…

Îngere făr-de-adăpost!
Iată, noaptea cea dintîie
Pune muzici căpătîie,
Rușinează-ți ochii toți
Pe-ntuneric de trei coți,
Fără lună, fără stea…

Numa slove s-or năștea,
Ispitind pe după nor:
Soțior au sorior?

*
Crăciun descolindat într-o plînsoare,
Neterminată apă în izvoare,

O stea cu coada putredă, lălîie,
Un Betleem pierdut în bătălie,

Și magicieni pe corzi înzăpezite
Jonglînd în cer cu foc și cu aspide,

Tăceri împăturind tăceri albastre,
Radiografii pe sufletele noastre,

Durere din dureri, născînd durere,
Tavane viscolite și severe,

Interogații alergînd naive,
La judecată: gînduri-hieroglife,

Din loc în loc, doar țipete-lăcuste
Din trupul fără noimă dau să guste,

Și dansuri împietrite, pași pe boltă,
Fulgi de cenușă, timpului escortă,

Toți îngerii dormind într-o mirare.

Crăciun descolindat în depărtare…

Irina Lucia MIHALCA

Ieşirea din labirint

Ard clipe la temelia templelor,
urnind lespedea simţi
vaierul lanţurilor.

Mai departe de soare,
insula virgină
apărută din mare
(cu fiori pătrunzi în ea).

Am sărutat vântul, crezând că-s ochii tăi!
Un mesager nevăzut,
vântul călător mi-a dăruit sărutul.

Parfum suav, mister printre stele,
doar buzele tale în vise!
Misterul învăluie
visele tale,
o lume unde puţini au acces.

Capcane de gânduri
despleteşti spre mâine,
înaintezi
în flacăra stinsă a torţei,
printre voci,
respiraţia ei îţi arde oxigenul.

Două clipe-i separă –
atât de aproape şi-atât de departe…

Blocat printre ruine,
paşii lui călcau peste el.

Ea trebuie să reaşeze
mozaicul pieselor,
şoptind o chemare.

Aripile grele
îşi continuă zborul
spre zenit.

– lumină strânsă în cercul iubirii –

Angi Melania CRISTEA

Antiartă

sângele meu slav construiește ziduri de antisentimente
tu parchezi în spatele teatrului național
apoi iei la pas centrul și îți pare că vezi
umbrele demitizate ale poeților craioveni
cum fumează din țigări electronice
și încearcă să aibă o viață birocratică
asediați de rutine și de metaiubiri

am mâinile lipite de omoplații tăi pulsez ca la imperius însă descopăr în tine
mediocritatea clipei saliva amară cu care
îți întoarce ceasul
tu deverbalizezi partea mea yoyo și din toată
aritmia ții strâns în palme
fashionismul meu iconic
antisentimentele prin care te-am așezat în
livrescul zilei

se face politică și demonii urbei beau la taverne
falii de existență plutesc crepuscular
iar și iar românismul se propagă în eter
iar eu simt cum dematerializarea politicului și a cuvântului
sapă gropi funerare

tu vei fi întotdeauna copacul cu rădăcini
înfipte în beton
acel lemn ud din care fabrici ore în timp ce dezavuezi arealul
călare pe retina unui timp-voiajor
te voi citi prinsă în capcana orașului înnobilat de funcționari publici și de artiști veleitari
cu sângele meu slav manifest #antiprozaism

Malaxor

poetul în împărăția lui cu doctori minus și cu mii de oameni depresivi
poetul el acest magnat al timpurilor viitoare
simte jigodiile vieții și acești neica-nimeni ai politicii sau ai poeziei
care parvin și acaparează spectrul lumii prezente

într-un vesnic delirium tremens poetul scade factura vieților trecute și își învață corifeii
că Platon nu este vreun grec ce dansează sirtaki
iar democrația nu este totuna cu falocrația
damele au pătruns în aula magna universul
conspiră și se nasc tot mai multe femei
care conduc avioane sacrifică bărbații și scriu o poezie-manifest
pruncii lor nu semănă cu niciunii pătrund
în malaxorul toamnei deja frustrați

ordinea poetului este ordinea lumii îngerești
cu buni și mai puțini buni
fideli și mai mult infideli
sfinți pe de-a întregul sau de-a dreptul malefici
poeții au atacuri de panică la fiecare respiro
și nu își îngăduie unul altuia niciun șah mat

lumea universul acesta flamboaiant poate
exista fără miros de poezie fără ambrozia degustată de
poeți
dar nimic nu poate fi mai simplu
decât un poet lângă o partitură pentru două mâini
și lângă starea de rezistență a culturii

Print-screen

noaptea aceasta trecutul îmi pare
mai palid ca obrazul cerului când plouă
dar noi ne ne îngrijorăm pentru că grindina nu are suflet
și exact acolo unde apele scad
te poți îneca cu propria ta incertitudine
iar anii sunt electrici ca niște lampeduze
și numai tu poți vedea haloul viselor
în care ești un prinț orb ce nu îmi vede defectele

cum vorbesc eu până la lună și înapoi
nu știu nici măcar în biserică să tac
umplu pereții cu acele cuvinte-stilet

parcă ieri te iubeam și eram toată un jem’enfiche
aveam un vecin ipohondru care făcea dicteuri automate și toți îl credeau poet
pentru că odată ce se așeza la PC spunea: Opriți-mă !
nu-i pria lumea virtuală dar era drogul lui acel ecstasy infim
pe care îl ingera cu teama că viața e un print-screen ieftin

oare nu suntem internauți când vine vorba de sentimente?
navigăm prin timp încoace și dincolo ca și cum am avea superputeri
minusculi în roba noastră de un alb perfid

Demisol

zilele se recompun precum arta
sunt individualiste
nu există zile ci zilieri
nici orașe doar orășeni
nici poezii nu există ci poeți
care se scriu
simpli scribi ai orașelor de rangul al treilea
pentru că numai în orașele mici
poți zări arhetipul cuvintelor

te îneci în lumina unui timp vertical
și îți strigi aducerile-aminte
lumea aceea de 7 ori șapte care
vine năucitor de zânatică
să îți cuprindă nefericirile pervertite
în happy story

primele ore ale vieții sunt versatile
iau forma sunetelor și tonalitatea zborului
sunt zigzaguri peste monada cuvântului om
din imperiul de clipe vine spre tine
ca o traversă existența eroică în orașul de azbest
de unde doar zilierii cuvintelor afișează noul status al vieții la demisol #respiro

Joc de-a leapșa

lumea în care viețuim are explozibil atașat
care cum vrea autodetonează
apoi întinde pe caldarîm utopia scrisului
sub palmieri
să își șteargă tălpile de ea ca într-un joc de-a leapșa amatorii
copii zdrențăroși cerșesc câte o țigară
pentru părinți care scurmă în tomberoane
nicio umbră nu umblă decât pe poante
prin aula magna a iubirii de semeni

setea asta de plus infinit umple raftul
vitrinei frigorifice
aici vara bătrânii ca niște baobabi își înfig
seminția sub brazde
unde tractoare mirosind a ulei ieftin mimează starea de extaz
ce s-ar întâmpla dacă din piața cu flori
scriitorii ar coborî plini de lujeri
dragostea s-ar măsura doar în decibeli
iar luna s-ar pietrifica într-un apus negru zglobiu/ghem de lumină prea străveziu/?

Trucurile nopții

noaptea asta gem pe pervaz gutuile spumoase
prin carnația fiecarei stele zăresc umbrele perpetue ora de cules viile
harul acela teribil de a bea must din palmele vieții
ca și cum ai fi sau nu ai mai fi poet
peste o lume de pet-uri și de ambrozie
în funicularul morții

clopotul înserării paște printre catedrale și
nu se sfiește să răscolească ciulini
centrul luminat de dragoste rodește în pomi
adevărați
mugurii plini pocnesc sub pașii celor vii
care rostesc cu trupul lor laic un ave maria
pe voci înalte

strugurii toamnelor plesnesc stropind
marele zid chinezesc
ce înconjoară aura orașului-cantalup
setea lui milenară de tineri poeți
vechile pavele din fața statuilor amorțite

suflul bahic al morții izbește porțile imaginare
ale trupului meu ce naște printre castane
ore de alintat vorbele la solstițiu

Snowboard

sentimentele precum un carusel
sunt un du-te-vino continuu
doar umbra poetului scade toamna
și tot mai firavă se pliază în moarte
joci la cacealma suflete care ai amorțit
în fața zăpezii
nimeni nu poate avea aerul tragic
al măștii ce îți sfâșie drama ta interioară
amatorismul ei

doctorul a deschis cordul sensibil al orașului
a prescris infuzii cu anii eclectici
perioada aceea postcomunism cu lipsa ei evidentă de maniere
dar tu ai fandat l-ai rugat să sublimeze
ce era al viului cu ceea ce este al morții
și din tot să faci un crepuscul
o vitrină a minții tale cuprinzătoare spartă

Petru SOLONARU

Dacă umbra-ți cerne…

-Ce rămas-a vieții’ înfrângeri ori câștig,
de torpoarea zilei dă spre-al nopții frig?…
Bizuit pe tine, lasă-al lor izvor
colbului și spuzei sub fatal torsig…

Din rotundul lumii centrul află-l doar,
Celui Veșnic casă, punct; de unde sar
spițele orândei spre obezi de chin
în vădită valma bunului zadar.

Dacă umbra-ți cerne și al său șirag
de năpaste nines îți va ține drag,
însuși Ziditorul te-a struni-îndeajuns
s-o îndrepți din parte-ți ca întreagă’ înVag…

Însă fața-întoarce la lumină și
poartă-ți nemurirea peste-a nu și-a fi!…
Frământarea-alung-o – în cel din urmă preț.
Taci tăcerii tale fără a gândi!…

Numai ea, petala…

Cel de se afundă-în sine ca pierdut
va găsi un licăr ce s-a întălmut
chiar dintru ulciorul Marelui Abis
când iscă porunca să se facă vrut

nalt văzduh să-împartă ape sus și jos.
Dacă într-afară număr mare-a scos
tâlcuiala falsă dintr-un sincer fir,
în adânc principiul stăruie pios

ca metamorfoza în locul de-unde-a prins
a fi înnăscută să se-întoarcă-adins.
El se leagă țintei doară deznodând
viața de-oglindirea gândului convins.

Pe când reci iluzii, vânății de fum,
îi frământă cuget spre un țărm postum,
numai ea, petala inimii, tăcând
spune: -Toate-s seamăn în aici și-acum!…

În egal smerin…

Numai dacă’în vraiștea celor care curg
a încremenire, simbolul teurg,
văl, va fi vedere,-atunci deja vei ști
înțeles că tace-în tine-un Demiurg.

Sens adaugi la sensuri dăruind mereu
chiar din despărțirea de bastardul „eu”
și cu-aceste Cartea n-a uita nimic
din zadarul vieții, obârșit trofeu.

Ești monarh pe lume, lepădat de ea…
Cum nutrești la Unul să ajungi cădea,
crudele contrarii trece-le de joc
poposind la Tronul scris în Peruzea.

Lasă-te în mâna justului destin,
dar măcar dârzenii, osândiri ce țin
de mlădia faptă, ia-le-asupra ta,
depărtat de toate în egal smerin…

Ușa către ceruri…

Ușa către ceruri în evlavii doar
își cunoaște cheia ființimii, chiar
dacă nimeni nu ia seama către țel:
centrul chibzuinței sub constant cântar.

Fericirea’în milă face timpul lung
temeliei lămpii unde se disjung
prin răbdare umbre ce lumini acer
către Piatra scumpă-a filtrului prelung.

Jos, nicio petală falsă n-ar cădea
din ograda crengii, sfântă,-a Celuia
când spre două fețe coala-i de papir
ba ne înviază, ba ca ort ne vrea.

Șoaptele nespuse-s calmului prinos,
iar nefasta snoavă norocirea-a scos
drum din spinii Rozei… Între-a ști și-a fi
goală scafa minții tace maiestos…

Cel plecat în sine…

Cel plecat în sine nu-i a-l ști’înadins…
Ajungând ca flama ce demult s-a stins,
dar spre luminare-încântă vastul drum,
scapă-a se cuprinde de al său cuprins.

Folosind cuvinte le-a transcens ne’înfrânt,
iar spre lumea goală’în tot ce este cânt
nu s-a prins de fructul simplei, deci, mirări,
ci, crescut scăderii, se topi-în Cuvânt.

Însă ca rostire e tăcere doar,
velă fără ape prin plecări de par
veșnică ivire într-un joc absent,
miruit sălașul unui Singur Dar.

Candidă oglindă-atâta de presus
încât curcubeie ce zadar i-au pus
prețioase margini trec de venerat,
ne arată-în forme nume care nu-s…

Rânduit al lumii

A-înțeles născutul pilda ce l-a vrut
că întâiul, urmei, îi opune mut
jocul devenirii în a se uni
ca sfârșit de-absoarbe-același început.

Rânduit al lumii sub un cerc sadea,
fără încetare în sine-ar repeta
viața scrisă morții, dacă Cel Înalt
către Punct rotirea-i nu i-ar îndruma.

Iad și Rai ursitei din mișcare-au smuls
vălul numărării, ca un strop spre mult
să dezlege matca marii neclintiri,
sfoară, cumpănindu-și duhul său ocult…

Iar când toate părții se încheie par,
cugetu-și întreabă: – Ce-i Finalul dar?…
-Să te-întorci la focul de-unde ai plecat,
nu fiind cenușii, ci lumină doar!…

Petru Solonaru – recital la Zilele Râmnicului, 2012