De-ai noștri! – Victor Frunză – Lehamitea (5)

TERAPIE PRIN VISARE

Uneori, pentru cei care vin în contact cu mine, fac o terapie specială: aceea de însănătoșire prin visare. Cei obișnuiți a proiecta existența doar în limitele concretului, supunându-se orbește limitelor pe care le dau posibilitățile materiale – care pot fi reprezentate grafic sub forma unor imense foarfeci de tăiat aripile – sunt de-a dreptul contrariați de felul în care în proiecțiile mele, ignor cu desăvârșire faptul că ,,nu se poate” din cauză ,,că nu aveam bani”. Dintre toți, directorul editurii este cel mai revoltat de acest mod al meu de a gândi. Și trebuie să explic de fiecare dată, că în sărăcia de posibilități, nu trebuie să fim lipsiți măcar de o libertate, de acest unic drept: de a visa. Poate chiar puțin profesoral – din nou exasperându-i-le vorbesc despre frumusețea extraordinară a vieții când ea are și această dimensiune ireală: a visului. Care poate că odată și odată se va împlini, mai știi? Acesta este și scopul lui: să meargă înaintea împlinirii. Fără vis împlinirea însăși poate să nu mai aibă dram de farmec.
O introducere totuși prea lungă pentru a exemplifica printr-un vis, care, pe măsură ce înaintăm în timp, la rândul lui face ca obiectul lui să se îndepărteze. Este vorba de gândul de a scoate un cotidian. Sau măcar un periodic, cum a fost Alergătorul de la Marathon. Curentul s-a dus naibii, de când cu potlogăria la care s-a dedat vărul lui Vasile C. Dumitrescu, respectiv soția acestuia, Doina Dumitrescu, care a vândut publicația celor ce își doresc de fapt clădirea. Un posibil cotidian mic și ieftin, ,,popular”, de 2 pagini, s-ar numi Foaia. Eventual, Foaia lui Frunză. Cu cine să mă însoțesc măcar la a o visa, dacă la a o edita nu este posibil? Terapie prin visare!
Februarie 1998

ORGANIZAȚIA DISIDENȚILOR POLITICI

Cunoscutul contestatar din epoca ceaușistă, Vasile Paraschiv, pe care l-am văzut la față prima dată la lansarea cărții mele, Istoria Stalinismului în România, a avut inițiativa de a strânge într-o asociație foști contestatari, opoziționiști din epoca dictaturii, cunoscuți sub numele – care a căpătat filologic încă un sens – de disidenți. Fiecare am protestat, am întreprins ceva, fără ca de cele mai multe ori să știm unul de celălalt, suferind strict individual și persecuțiile aplicate prin odioasa instituție a Securității, frica națională închizând orice portiță de solidarizare cu celălalt. Pe cei care au avut șansa de a se face cunoscuți, solidarizarea a venit pe undele radioului, din apus, de la monumentala Europă Liberă, adevărat post național, cu ascultare de masă în acei ani. Astăzi totul este istorie.
Soarta disidenților de atunci se raportează însă la actualitatea zilei de azi. Unii s-au reconciliat cu puterea neocomunistă, patronată de domnul I. Iliescu, au primit funcții în țară și străinătate (domiciliați câțiva dintre cei la care m-am gândit, de asemenea în străinătate). Pentru ce au făcut, când inclusiv cei ce au avut sau au acum funcții parlamentare și guvernamentale tăceau tremurând și tremurau tăcând, dacă nu se aflau chiar în rândul opresorilor și lingăilor, poate sunt singurii care au dreptul la imunitate și nu trebuie judecați. Alți foști contestatari își păstrează un aristocratism al relațiilor, nu acceptă vreo asociere decât cel mult în grupuri cu publicații și probabil și sponsorizări pe măsură. Sau își păstrează intact statutul, acolo în vest, unde i-a prins revoluția. Câțiva au funcții mai mult decât onorabil plătite, în organizații nonguvernamentale, unele cu identitate internațională și cu sedii oficiale la București. Sunt și foști contestatari care desfășoară activități politice la vedere, solidari cu schimbarea venită după alegerile din toamna anului 1996. în orice caz, mulți nu mai au nevoie de o asociație în plus în care să intre.
Toți cei care din diverse motive sunt înlăturați mai mult sau mai puțin voluntar de pe scena politică, devenind la urma urmelor niște marginalizați, foști disidenți cu nume sonor la vremea respectivă (dr. Ionel Cană, unul din fondatorii primul sindicat liber din estul Europei, S.L.O.M.R., Vasile Paraschiv, ing. Nicu Stăncescu, ș.a.), sau mai puțin cunoscuți, s-au întâlnit așadar, și-au dat mâna și au format această organizație. Ea se numește Asociația Disidenților Politici Anticomuniști din România (A.D.P.A.R.) și a fost înființată cu câțiva ani în urmă. Dificultățile de înscriere la Tribunal, pot fi apreciate după faptul că a trebuit să treacă testul de mult timp de la înființare, până să primească statut juridic (adică abia în luna februarie a anului 1997). Motivul pentru care nu a putut organiza simpozioane sau alte acțiuni prin care să-și facă simțită prezența, țin de limitele materiale – nedispunând de nici un fel de sponsorizări – dar și de faptul că abia de aici înainte organizația urmează să se dezvolte, făcându-se cunoscută, invitând în rândurile ei și foști contestatari, domiciliați astăzi în străinătate.
Epilogul luptei individuale a fiecăruia din noi pentru doborârea totalitarismului este răsplata morală a reușitei unei revoluții pe care am început-o în conștiințe disidenții anilor șaptezeci și optzeci, continuare a anticomunismului militant din anii 1944-1947 și a celui din munți. Săpând și practic la temelia dictaturii, cu mijloacele care ne-au stat la dispoziție în acea vreme. Chestiunea stă acum nu în privilegii materiale pe care foștii disidenți – spre diferență de revoluționarii de la 22 decembrie – nu le revendică, ci în menținerea staturii morale și în evitarea pericolului falsificării istoriei și implicit a bagatelizării gesturilor de atitudine deschisă împotriva regimului totalitar, acțiuni subtile sau pe față, care se manifestă tot mai agresiv în vremea din urmă, când impostura se poartă cu floare la butonieră.
Și un alt epilog: ca președinte (în exercițiu) al A.D.P.A.R. am cerut în scris președintelui României, domnului Emil Constantinescu, o audiență. Nu pentru a solicita ceva, ci pentru a prezenta câteva din punctele noastre de vedere. Pagina respectivă, scrisă la mașină, mi-a prilejuit să pășesc prima dată (și singura până acum) la Cotroceni, de când palatul nu mai este al copiilor, dar numai până la poartă, la Serviciul de relații cu publicul, unde am primit pe ea și un număr de înregistrare. Au trecut de atunci peste opt luni. Domnul președinte și-a făcut de atunci timp chiar să și danseze (electoral), dar nu să și stea de vorbă cu cei câțiva, fără de care schimbarea, în care s-a aflat ca beneficiar principal, n-ar fi existat nici măcar în imaginație, darămite în lexiconul politic, rămânând în dicționare numai cu sensul știut până acum. Dacă eram cehi, președinte ar fi fost unul din disidenții anilor șaptezeci, și atunci nu noi, ci poate d-sa ar fi cerut audiență, nici acest gând nu i-a venit pentru a accepta întrevederea. Schimbarea este explicată, ca fiind o acțiune de ,,înlocuire a cuiva cu altcineva sau a ceva cu altceva (de aceeași natură)”, (DEX). Or, domnul președinte trebuie să ne dea și nouă convingerea că schimbarea unui -eseu prin venirea altui -eseu este revoluționară, prin faptul că este de altă natură.
Martie 1998

SĂ CRAPE CAPRA LOR!

,,Sîntem executați!… Sîntem însă toți tratați penal subverși”. Acest mesaj mi-a fost transmis pe robotul telefonic al editurii, în ziua de 17 martie a.c., la ora 20,20. Nu există mesaj în care vorbitorul să nu se recomande. De data aceasta, persoana, o femeie, în asemenea măsură era preocupată de a-și masca până și timbrul vocii, încât la prima ascultare, am avut senzația că ambele propoziții erau decupate din coloana sonoră a unui film din anii cincizeci, într-atât era de filtrată și hârâită.
Cu câteva ore mai înainte, după ce ajunsesem destul de obosit la domiciliul meu particular, după o zi de frecuș, o altă voce, de data aceasta masculină, de asemenea fără nici un ,,Alo!”, după ce ridicasem receptorul, mi-a spus, ca și când vorbea de mine la persoana a III-a, dar în șoaptă, ca să nu am nici o îndoială că mesajul este unul deosebit și venea de la niște emisari care nu mă scapă din ochi: “Este acasă! Acum este acasă!”. Asta o știam și fără ei! ,,Sîntem executați! Sîntem însă toți tratați penal subverși”. Ar fi comic, dacă misterul n-ar ține de bălegarul tranziției spre o lume care nu are șanse să semene curând cu cea scăldată de Marea Kategat. Și asta din cauza lori Acolo nimeni nu este tratat cu telefoane anonime și cu amenințări pentru opiniile sale.
Și cu toate acestea… acasă este cel mai bine! Să crape capra lor!
Echinocțiu de primăvară, 1998

ȘI ERA ACOLO!
,,În puțina vară daneză de anul acesta, am descoperit o poiană lângă mare. Credeam că sunt singur acolo. Dar o mulțime de îndrăgostiți fugeau de pe plajă, ascunzându-se printre tufe. Totuși, poiana aceea mi-a dat prilejul de a fi mai mult timp decât oricând cu mine însumi, cu sufletul împăcat de conflicte și bătălii.
O singură dată însă m-am răzvrătit din nou, încât am strigat cât am putut de tare: ,,Vreau acasă! Vreau a-ca-să!” M-am uitat atent câtă perspectivă aveam: nu mai era nimeni ca să mă audă. Chiar cu riscul de a mă fi socotit un nebun, care a strigat ceva păsărește.
Și din nou m-am răzvrătit: ,,Nu se poate! Cum adică, nimeni? Dumnezeu trebuie să fie! Nu cred că și El a plecat și m-a lăsat singur! Nu cred!”.
Oct. 1985″.
Astăzi știu că era acolo!

TEXTE PUBLICATE, ROSTITE ȘI NEROSTITE
ARTICOLE REFUZATE
REZISTENȚA PRIN CULTURĂ

Comunicare la Simpozionul, ,,Scriitorul român între rezistență
și obediență”, Sorbona, 1991

Dezbaterea despre rezistența prin literatură în anii ’80 ne-a solicitat – în legătură directă și cu tema noastră – să trecem în revistă și fenomenul cedărilor, pactelor rușinoase cu ideologia totalitară care au dus în unele cazuri la desființarea propriei opere sau la un moment dat, atunci când conștiința intimă a scriitorului a început să funcționeze în mod normal, la tentativa de a salva ceea ce se putea salva. Așadar, se impune o nuanțare a poziției individuale față de dictaturile consecutive și ideologia acestora, în funcție de cauzele care au fost la rândul lor strict individuale și de contextul general-politic al României, intrată începând din 1944 sub ocupație și militară și ideologică, iar după 1948 sub o amplă acțiune politico-economico-diplomatică-militară etc. de transformare într-un satelit sovietic, obiectiv atins foarte repede. Fără a justifica cedările numeroase, obținute uneori cu prea mare ușurință, trebuie avut în vedere, ca circumstanță atenuantă, faptul că ofensiva a fost elaborată ca strategie de partidul comunist și de instituțiile lui de stimulare sau punitive, datorită locului special pe care scriitorii îl ocupă în cultura unei țări, dar și teoriilor proprii partidului comunist privind locul personalităților și capacitatea acestora de influențare a maselor, văzute ca o turmă de necuvântătoare. Și mai trebuie avută în vedere luarea prin surprindere a multora, nepregătiți teoretic sau moral să reziste. Pentru că nu pot intra toți în aceeași categorie, am încercat o oarecare clasificare.
TURCIȚII, din teama de a nu plăti pentru păcate politice anterioare sau din spirit de adulmecare a avantajelor. Era la început de ,,ev nou” și urma să se împartă o pradă îmbelșugată: vile, funcții, onoruri. Alternativă exista. Cel puțin pentru scriitorii cu o operă deja elaborată. Dar pentru aceasta se cerea un anumit spirit de sacrificiu – ca și astăzi – o acceptare a unei misiuni morale pentru care prin profesia de scriitor ești predestinat, urmând să o onorezi sau nu. Nu au onorat-o decât foarte puțini. Iată cele mai spectaculoase cedări:
Mihail Sadoveanu (,,Lumina vine de la Răsărit”, 1945, conferință care avea loc simultan cu momentul când Vâșinski instala partidul comunist la putere, bătând cu pumnul în masa regelui să semneze numirea lui Petru Groza ca prim ministru). Au urmat cedările estetice numite: Păuna Mică, roman despre o gospodărie colectivă imaginară, Mitrea Cocor, articole în ,,Scânteia”. Răsplată: vila lui Pamfil Șeicaru de la Ciorogârla, vilă la șosea, Președinte de onoare al ARLUS*, Președintele Prezidiului M.A.N., membru în Consiliul Mondial al Păcii, laureat al Premiului Internațional “Lenin” pentru Pace.
G. Călinescu. Ziarul ,,Națiunea” din 1945-1946 avea ca poziție politică o neutralitate care convenea partidului comunist, chiar dacă estetic nu putem vorbi de o trecere pe poziții comuniste. G. Călinescu s-a abținut decenii în șir de a intra în P.C.R., renunțările sale artistice ținând locul înregimentării: o seamă de poezii {Eram bărbatul care…), romanul Scrinul negru, unde un muncitor ajuns maior de securitate îi urmărește pe combatanții anticomuniști din munți, descriși ca niște teroriști, piesa Ludovic al XIX-lea, o ,,cântare a României” avant la lettre. A urmat și cedarea ultimă; spre sfârșitul vieții, când dăduse totul noului regim, a intrat în P.C.R. (cum s-a întâmplat mai târziu și cu un alt scriitor de prestigiu: Marin Preda).
Victor Eftimiu care, aparent, n-ar avea prea multe compromisuri estetice în operă, dacă n-ar fi fost acea scrisoare de demisie răsunătoare din P.N.Ț., în 1946-1947, într-un moment de maximă ofensivă a partidului comunist împotriva acestei formațiuni politice. Eftimiu a făcut aceasta pentru a-și salva imensa avere (a Agepsinei Macri) și poate opera. Partidul comunist i-a rămas recunoscător și La acoperit de onoruri (la 80 de ani primește ,,Steaua R.P.R.”, iar Gheorghiu-Dej îl numește “prietenul meu”).
M. Ralea. Aducerea formației sale politice (Partidul Socialist Țărănesc, desprins din P.N.Ț.) la remorca Partidului Comunist. S-a bucurat de funcții și onoruri.
Iorgu Iordan, ambasador în U.R.S.S. (într-o perioadă când se acționa pe multiple planuri lichidarea P.S.D.). Este autor al studiului Influențe ale limbii ruse asupra limbii române și coautor al refacerii ortografice din 1952.
Într-o a doua categorie intră cei îndoiți și frânți de mijloacele punitive de care dispunea partidul comunist, de la stigmatizarea prin campanii de presă, la arestări, procese, lagăre, închisori.
Tudor Arghezi rezistă în anii 1946 și 1947, scriind în Jurnalul de dimineață o serie de tablete anticomuniste, în apărarea libertății presei și a scrisului în general. A urmat numirea lui ca dușman ideologic în cunoscutul panegiric al lui Sorin Toma (1948) și un amarnic exil interior. Arestarea lui Baruțiu, lipsurile materiale, frigul, frica, în sfârșit, capitularea: 1907, unele concesii estetice într-o seamă de poezii și acceptarea poziției de scriitor care ilustrează politica P.C.R.-ului de respect față de valori. Avantaje materiale moștenite apoi de copii.

*) Asociația Română pentru legăturile de prietenie cu URSS.

POEȚII LEGIONARI: Radu Gyr (condamnat la moarte, pedeapsă comutată) și Nichifor Crainic, care după închisoare, cu orice urmă de personalitate, strivită de o mașină pusă bine la punct, au fost forțați să devină instrumente de propagandă pentru exterior. Exemplul lui Virgil Carianopol denotă eșuarea totală prin frică a unui poet cândva valoros, prăbușirea care nu poate trezi alt sentiment decât de compasiune.
Vladimir Streinu (critic la ,,Dreptatea” – P.N.Ț., în 1944-1947) iese din închisoare cu o viziune estetică schimbată. La apariția Ionei lui Marin Sorescu punerea la punct, din punct de vedere ideologic, o fac nu documentele sau profesioniștii propagandei partidului, ca în 1948, ci Streinu, prin: E invers, Marine!. Suntem în 1968, dacă mi-aduc bine aminte.
Constantin Noica, cu disponibilități de critică de pe poziții dogmatice a realităților occidentale.
Șerban Cioculescu (și el fost cronicar la ,,Dreptatea”), abandonează din când în când istoria literară anecdotică pentru a elogia pe ,,academicienii” Ceaușescu, prefăcându-se că nu știe, cu luciditatea și ironia care-i erau caracteristice, cum arată impostura la Academia Română.

PARVENIȚII SINCERI. O dată cu generația de aur interbelică, apare și una a cărei activitate și creație nu lasă loc echivocului sau interpretărilor:
Mihai Beniuc, ,,Toboșarul vremurilor noi”, poetul oficial al partidului și al erei Gheorghiu-Dej, cel care ia locul poetului oficial anterior, A. Toma, și-l va ceda celui ce va urca pe acest soclu în anii lui Ceaușescu.
Zaharia Stanca, executând cu docilitate comenzile propagandei: luări de cuvânt, cărți, articole la congrese, texte ,,combatante” gen: Pasternak? N-am auzit de Pasternak! (circa 1962).

PARVENIȚI DIN SPIRIT DE ,,CURVIE”
Petru Dumitriu. Una dintre cele mai grave complicități în regimul totalitar. Drum fără pulbere prezintă următoarele caracteristici cu urmări în toată literatura de până la 22 decembrie 1989: 1. mistificarea adevărului (în cazul de față asupra Canalului Morții); 2. este cel dintâi care scrie în maniera creării unui mit al conducătorului (Gheorghe Gheorghiu-Dej). Fuga sa în Occident nu-l absolvă moral.

NOMENCLATURIȘTII LITERATURII ROMÂNE. Lista acestora este destul de lungă și nu-mi propun să fac un inventar. Ea cuprinde în diferite etape nume de la Titus Popovici la Aurel Baranga și de la Dumitru Popescu la Dumitru Radu Popescu, indiferent dacă în unele creații au încercat să demonstreze o anumită independență față de ideologie. Politica lor a fost duplicitară.
REFUZNICII. Scriitori care, după ce au depus efortul să ajungă în poziții privilegiate, au încercat prin diferite strategii să se sustragă ideologiei și să-și salveze opera. Cred că din această categorie fac parte Geo Bogza, Marin Preda (dar Delirul este și el o concesie), Geo Dumitrescu. S-ar pune întrebarea dacă există vreun scriitor din generațiile anterioare – interbelică sau imediat postbelică – care să nu fi făcut concesii cât de cât importante. Din fericire pentru tabloul literaturii noastre, răspunsul este afirmativ. Sunt cei care s-au purificat prin suferință, prin excomunicare și aruncare în sărăcie, prin exil interior, precum Blaga sau Bacovia, Ion Barbu (Bălcescu trăind, o concesie? Cred că e dreptul la o opinie ,,republicană”), Vasile Voiculescu, Ion Vinea, Alice Voinescu, Constant Tonegaru, D. Stelaru, Ion Caraion (condamnat la moarte), Gellu Naum.
Cei care pun întrebarea de ce ,,rezistența prin literatură” este o descoperire relativ târzie a culturii noastre, cred că pot avea un răspuns la o analiză de ansamblu a deceniilor postbelice și a stării vieții politice din R¬mânia unde, pentru vârstnici, se punea problema de a supraviețui ca scriitor în noile condiții, schimbându-și radical conceptele, cu alte cuvinte, a te sinucide ca intelectual care “gândește singur”, pentru a mai publica ceva și la urmă a avea de mâncare. Pentru tineri, afirmarea însemna acceptarea cu sinceritate a ideologiei, ca pe un lucru firesc, în ordinea naturală fiind absența opțiunii politice. Sub acest unghi trebuie interpretată, după opinia mea, fără intransigențe moralizatoare, creația lui Labiș, poezia lui Dan Deșliu, începuturile lui A. E. Baconsky. Faptul că Baconsky și apoi Deșliu s-au despărțit (ultimul, spectaculos) de tinerețea lor ,,revoluționară”, acesta este un fenomen important pentru literatură. Și pentru că vorbim de fenomene, voi observa, pentru anii ’80, unul care are implicații astăzi în sfera politică și în cultură. Eu l-am numit, în lipsa unui termen, apariția categoriei refuznicilor. în politic, această categorie a oamenilor înlăturați de pe pista care ducea spre vârful puterii a creat starea de nemulțumire ce a avut calitatea de a coaliza și de a declanșa forțe. înlăturat din motive subiective, din capriciile și obsesiile dictatorului de a nu-și crea rivali care să conteste urmașul desemnat. Vom observa că eșalonul conducător de astăzi, la toate nivelurile vieții politice, se compune în mare parte din membri ai acestei categorii.
Trebuie observat că și un teoretician politic, cum este Silviu Brucan, n-a atins culmea carierei sale de partid și de stat în vremea lui Ceaușescu întrucât fusese dat la o parte din cauza pornirilor antisemite ale dictatorului. Acest statut al unor privilegiați, deveniți peste noapte muritori de rând, fenomen existent numai sub dictatură, a creat acestor oameni sentimentul că sunt disidenți, că e din oficiu sunt numiți opozanți, numai pentru că au fost lăsați să stea aproape, tot mai aproape de stăpânul pe care de altfel l-au slujit cu credință. Repercusiunile acestui fenomen au ajuns și în cultură, unde un stâlp al cultului personalității, cum altul n-a mai fost, s-a trezit deodată dat la o parte. Vă închipuiți supărarea profundă și sentimentul că astfel a devenit unul din disidenții importanți ai țării. E vorba desigur de Adrian Păunescu.
Intrăm astfel în tema LITERATURII DE SERTAR. Apare o situație paradoxală. La un pol se află cei care vin acum cu texte care să dovedească “rezistența” nu numai la ceaușism ci și la comunism, după ce se vor fi bătut cu pumnul în piept, strigându-și fidelitatea față de conducătorul iubit (Adrian Păunescu, Corneliu Vadim Tudor, Eugen Barbu și ceilalți “frați”). La celălalt pol se află o carte precum aceea a inginerului Gh. Ursu care a plătit cu viața opoziția sa, în scris, la dictatură. Rămân însă întrebările: de ce atât de repede cartea “de rezistență” a lui Păunescu și de ce atât de greu cele ale adevăraților opozanți? Cât de mare este “biblioteca de manuscrise” a securității și ce titluri cuprinde ea? Dacă tot avem cartea lui Adrian Păunescu {Poezii cenzurate), pe când cărțile refuznicilor autentici? Să sperăm că nu vom aștepta mult și vom avea diversiunea completă, adică o seamă de texte contestatare “interzise” etc. Din sertarele lui Paul Anghel, Dinu Săraru, Titus Popovici, Ecaterina Oproiu, Dumitru Popescu, Dan Zamfirescu, Mihai Ungheanu, Artur Silvestru, Paul Everac și, de ce nu, chiar Leonte Răutu!
Așa cum regimul trecut a avut o strategie a diversiunii bine pusă la punct (diversiunea restituirii istoriei, a independenței naționale, naționalismului etc.), pentru continuitate se scot variante noi și tot diversioniste. Astfel, pentru autentica literatură disidentă, de sertar sau arestată, pentru care se cere răbdare și înțelegere uneori a modestiei autorilor, există deja varianta diversionistă a literaturii ,,de opoziție” și ,,de sertar”. Politică de stat? Urmare a degringoladei în care a intrat și cultura? Nu putem încă răspunde complet la aceste întrebări. Iată însă câteva lucrări de contestație scrise liber sub dictatură și care ar trebui să intre repede în circuitul public. Dintr-o primă categorie face parte manuscrisul unui cunoscut disident, Dumitru Mircescu, intitulat Transhimeria. Este o lucrare autobiografică despre experiențele autorului în Gulagul sovietic, în cea mai mare parte la Vorkuta – înfricoșătorul lagăr al morții de dincolo de cercul polar – unde și-a trăit calvarul aproape două decenii, până la eliberarea sa, când s-a și repatriat. Dumitru Mircescu descrie cu simplitate și de aceea convingător rătăcirile tinereții sale când, ca militant socialist-comunist, a trecut în anii ’30 Nistrul înot, nerăbdător de a trăi cât mai repede în societatea utopică a propagandei comuniste, nimerind direct în lagăr. Vindecarea de comunism s-a produs prin cunoașterea monstruoasei mașini de exterminare și de coborâre a omului la condiția de animal de muncă, infernul dantesc fiind față de ceea ce a trăit în realitatea lagărelor o operă depășită cu mult de perfecțiunea supliciilor imaginate de mințile cele mai diabolice. Fugit din România liberă în comunism, la întoarcere n-a mai găsit țara pe care o părăsise. Drumul său l-a condus direct la disidență, intrând mereu în conflict cu Securitatea și cu regimul totalitar ceaușist.
Categoria jurnalelor este însă mai bogat reprezentată. Personal, am ținut în mână vreo douăzeci de caiete cuprinzând jurnalul scriitorului ’Pitei Constantinescu, care, dacă ar fi fost capturate de poliția secretă, autorul n-ar fi scăpat fără ani grei de pușcărie. Extrase din acest jurnal vor apărea la Editura pe care o conduc, sub titlul Frica și alte spaime.*
(CRONICA, Iași, anul XXVI, nr. 19, 1-16.06.1991)
*) Ulterior, cartea a apărut: Titel Constantinescu, Frica și… alte spaime, Jurnal (1978-1989), EVF, 1996, cu o postfață a semnatarului acestei comunicări.

,,DACĂ AȘ FI PREȘEDINTE…”

După deceniile de iubire impusă cu joarda, pentru partidul unic al societății – inventat de altfel, haideți să nu uităm, de Komintem – când și țara era parțial lagăr de concentrare, parțial țarc obligatoriu pentru toți, este aproape normal să se cadă în extrema cealaltă, a pluralismului aglomerat, respectiv în babilonia politică de la această oră. Este încă manifestarea hămesitului ținut cu botnița la gură în fața deliciilor care fac viața omului minunată. în cazul de față, foamea cronică și de neostoit este cea pentru libertatea circumscrisă la scara întregii societăți, în domeniul grupării cetățenilor după afinități de concepere a viitorului. Să nu uităm că nu au trecut nici trei ani de când chiar actualii candidați la președinția țării își acopereau telefonul cu o pernă mare, dacă aveau teribila îndrăzneală să gândească pieziș, pentru că în manifestările publice îl scăldau și ei, precum toți ceilalți, pe impostorul de “talie planetară” și, oricum, erau în ordine cu puterea.
Duplicitatea actuală își are sorgintea în acei ani. Ea nu poate fi însă incriminată decât în ordinea ironiei de care au parte defectele general umane, dacă se referă la o tipologie fără efect, răsfrânt pe plan național.
Cu totul altceva este însă atunci când, transferată pe terenul României posttotalitare, duplicitatea, ipocrizia, faptul de a vorbi apă și a bea vin au căpătat drept de ideologie politică, cu un unghi de răsfrângere asupra unor largi categorii de oameni.
Babilonia nu este chiar așa de întâmplătoare, nu numai din cauza foamei de libertate politică. Nu mai departe decât existența pe eșichierul politic actual a numeroase partide – mărturisesc, nici nu am avut răbdare să le număr – care călcându-se unul pe altul pe bombeuri și pe programe, își revendică un caracter ,,mai” social-democrat decât altul.
Nu-mi propun (dar nici menirea mea nu este) de a interveni, eventual, într-o dispută care privește doar partidele respective, lăsând în fața cortinei publicul, care nu pricepe absolut nimic (unii nici măcar denumirea, de unde vine și ce-i cu ea?), în derută totală. Pentru că mi-am imaginat o scenă (politică, nu-i așa?), ,,privitor ca la teatru” mă aflu și eu, undeva la „cucurigu”, printre oamenii cu biletul cel mai ieftin, dar care spre deosebire de toți ceilalți spectatori, cunosc pe dinafară replicile, pentru că piesa aceasta cu social-democrația am învățat-o pe dinafară încă de prin anii cântați de favoriți ai noului regim, pe când erau stâlpi și rimători în proză și în poziție de slugi.
Exilul mi-a mai oferit și șansa de a cunoaște partide social-democrate autentice, nu provenite din partide comuniste, cum este cazul cu unul două de la noi, cu un verbiaj de circumstanță, schimbat de la o zi la alta. Adică posibilitatea de a face comparații. Tot comparând și chitind, ajung să mă mir de îndemânarea cu care majoritatea ,,social-democrată” din guvern și de la putere reușește să nu se atingă de moștenirea comunistă, ascunzându-se după teoretizări ceva mai improvizate decât ale defunctului Pe-ce-re, care nu intra niciodată în criză de timp, spre deosebire de regimurile celor două Fe-se-ne-uri.
încolo, pentru cei care nu pot tăia firul în patru, din experiența căpătată din rătăcirile mele prin lumea cu regimuri autentic social-democrate, pot să spun că am învățat că trebuie să te orientezi în primul rând după ceea ce se face și nu după ceea ce se zice. Un asemenea partid ajuns la putere nu se înghesuie să-și căpătuiască înainte de toate liderii și susținătorii, cum s-au petrecut lucrurile la noi, ci să proiecteze viitorul. Or, viitorul sunt tinerii.
Dacă Danemarca arată astăzi ca una dintre cele mai fericite țări din lume, este și pentru că Partidul Social-Democrat care a condus societatea acestei țări scandinave între 1905 (rețineți bine!) și 1985, s-a gândit să asigure pentru viață, cu prioritate, două categorii mari: tineretul și persoanele de vârsta a treia, adică pe oamenii aflați în ultima parte a vieții. Așadar, iată că prin comparație, fără efort special, se poate constata faptul că social-democrația autentică operează cu conceptul de categorie de vârstă, unde problemele sunt general-comune fiecăreia, în timp ce aceasta de la noi a preluat nu numai ticuri ale Pe-ce-re-ului, ci și concepte teoretice (precum: ,,clasa muncitoare” și din ea, turnătorii, oțelarii și minerii, drept partea cea mai ,,avansată” a societății, fapt pentru care pe ultimii i-a înarmat cu topoare și bâte, să ne dea lecții de democrație!).
România nu-i o țară chiar așa de săracă, deși mentalitatea aproape generală e:te de a cerși și a aștepta ajutoare de peste tot, pentru a lăsa pe tineri pradă egoismului mercantil, generalizat la această oră. O țară care aplică la credite un sistem de dobânzi cămătăresc, inimaginabil în nici un alt colț de lume, nici în cele mai rapace sisteme (de 70%-80%), nu se poate numi că are o concepție social-democrată, atâta vreme cât îi lasă pe tineri, în chestiunea rezolvării problemelor locative, pe seama mafiilor de tip italian și a spoliatorilor însetați de câștiguri uriașe și rapide!
Bugetul țării, din care cred că se înfruptă copios ,,organele”, din care se organizează excursii de „lucru” în străinătate ale noilor potentați, recepții în lanț etc., s-a secătuit tocmai atunci când este vorba de a construi locuințe pentru familii numeroase și, în special, pentru tineri. Lăsăm la o parte caracterul de bombă cu efect întârziat al nesocotirii acestui imperativ social.
În toate țările în care social-democrația a trecut pe la guvern, s-au ridicat cartiere întregi de locuințe sociale (în Germania și Danemarca, fie vorba între noi, arătând mai bine decât cazărmile ceaușiste, numite ,,confort I”).
Nu știu de ce (ba știu!), în aceste zile mi-am amintit de un cântec franțuzesc, Si j’âtais president.
,,Si j’âtais president”… Diferența între un demagog în campanie electorală și un visător constă în faptul că acesta din urmă nu candidează pentru absolut nici o funcție…
(Tineretul liber, anul IV, nr. 741,
joi 10 septembrie 1992, pg.1)

CUM SE BATE UN ANIMAL

Text refuzat de Tineretul liber

,,De ce mă bateți?”, ,,N-am nici o vină!”, ,,Nu mai dați!” O ploaie de lovituri cu pumnii, cu picioarele sau chiar cu vreun ,,obiect neidentificat” îl întorc cu milioane de ani în urmă, la stadiul de animal, ale cărui singure reacții în ochii celui tare, trebuie să fie a primi supus bătaia.
Ordinea păcătoasă a lumii a făcut ca o literatură uriașă a raporturilor dintre om și animal să nu fi consemnat totuși niciodată ca animalul, fie el de jug, de dus samarul, de muls, de înjunghiat, de asmuțit și de câte alte foloase, să-l fi bătut vreodată pe om. S-ar înțelege deci că de fapt nu gândirea, vorbirea articulată, rîsul, capacitatea de a privi cerul înstelat și a se plasa în univers îl situează pe om deasupra tuturor celorlalte viețuitoare, ci această înaltă calitate de a snopi din bătaie o biată lighioană, care nu are drept apărare decât niște gheare, coame sau dinți.
Sau, după caz – mai frecvent decât snopirea unui patruped – un biped de-al său.
Este momentul când cel ce primește loviturile nu mai are ce face cu acest dar divin – vorbirea, pentru că abia dacă reușește să zică între bușituri, acolo un ,,Au! Ce-aveți cu mine! Aoleu! Mamă-ă-ă!”
Da, să se știe, numai animalele se bat, chiar și atunci când vorbesc.
Este adevărat că dânsa n-a ajutat nici un dram la civilizația umană, dar tot atât de adevărat este că s-a strecurat, numai ea știe cum, din ere ancestrale până în zilele noastre, găsindu-și refugiu în beciurile Securității, fiind la mare cinste și contemporană și cu noi.
În beciuri, pentru că, deși parte a ideologiei leninist-staliniste, pe care ne-o invocau până mai ieri mulți dintre candidații de azi la funcția de președinte, de senatori, parlamentari, bătaia, ruptă nu din rai, ci din indicațiile felului cum trebuie tratat ,,dușmanul de clasă”, era ascunsă cu pudoare datorită aspectului neplăcut al urletelor ce se degajă la aplicarea ei.
Fără să vrem facem istorie. Eroii revoluției, cei torturați, apoi uciși, mai târziu ,,drogații” din Piața Universității sunt primii care au văzut acest monstru preistoric ieșind la lumina zilei, târâș dar triumfător, din hrubele în care își dusese existența sub comunism. Eroii cuceriseră libertatea – credea monstrul – și pentru ea! Dacă n-aș fi văzut cu ochii mei și n-aș fi trăit prin toată ființa mea realitatea zilelor de 13-14 iunie 1990, n-aș fi crezut în triumful, fie și tempora, al bâtelor, măciucilor, ciomegelor. N-aș fi crezut o clipă. Aceia nu erau minerii: pe ei îi știu omenoși, ostenind din

greu… Erau ființe din alte ere. Era însuși monstrul care nu cunoaște argumentul, ideea, ci numai forța lovirii, convingerea pe care o dă joarda. Era triumful primitivului asupra gânditorului. Vai nouă!
Nu mai era vremea când unul cu fruntea de un deșt înălțime amenința națiunea ,,cu cele mai înalte culmi”, în timp ce bătaia, ca armă de luptă, convingere și recunoaștere a oricărei fapte, devenise politică de stat. Ce fel de stat? Noțiunea de stat de drept nu fusese încă descoperită. Așa că nu pot face precizarea. Deși exista în dicționare, în special în cele editate în alte țări, noțiunea aceasta s-a împământenit după 1989.
Nu voi obosi niciodată să repet: Drepturile omului, ca pe un crez sfânt! Mai ales într-un stat de drept! După toată logica, anul 1992 vine după 1989 și deci statul de drept exista.
La 10 septembrie 1992, câțiva polițiști din Eforie Nord l-au bătut cu violență și ferocitate – cu sete partinică aș fi spus dacă am fi fost înainte de Revoluție – pe Ion Parfene, un cetățean român în vârstă de 33 de ani, fost muncitor strungar, în prezent angajat al Editurii Victor Frunză, și care se afla acolo în concediu de odihnă. L-au bătut cu pricepere și conștiință profesională, așa cum se bate din timpuri preistorice un animal. Trebuie să menționez că bipedul asupra căruia s-au abătut pumnii și ,,obiectul dur” al apoliticei poliții naționale, provocându-i sângerări, vânătăi, dureri ale organelor interne, nu merge la mitinguri și adunări, nu a strigat și nu a fost auzit strigând „Jos Iliescu!” și în general nu este angajat decât în câștigarea pâinii zilnice.
Fără să i se reproșeze vreo abatere de la lege, fără nici o explicație, a fost pur și simplu umflat și luat la bătaie de mai mulți inși deodată, dus într-o clădire, burdușit, mutat la Poliție, bătut din nou, sechestrat câteva ore, bătut iar. Un scurt interogatoriu a avut drept scop identificarea rostului fiecărei chei din cele ce avea asupra sa, confiscarea sumei de 23.000 lei și a unui radio-tranzistor, de producție occidentală. Ulterior i s-au restituit cheile, dar nu și banii și radioul. Bătaie și jaf cu siglă de stat.
O plîngere adresată autorităților județene nu a primit nici un răspuns.
Din ecranul televizorului, cei ce au binecuvântat joarda în politica internă ne zâmbesc. Dulce.
(Septembrie 1992)

,,CEASUL DEȘTEPTĂTOR”

Nu uitasem că sala fusese nu numai ,,a Palatului”, ci și ,,a rușinii”.
Când după cinci ore de „Alianță”, am plecat ușor năucit de acolo, mi-am spus că dacă unii au spurcat cândva locul, sunt încă și mai mulți cei care pot să-l sfințească.
Așadar, mitingul a patru ani de existență a Alianței Civice. Fusesem prezent și la Conferința de înființare, din decembrie 1990, de la Ateneul Român. Acum aveam o dovadă concretă, care mă putea ajuta să judec des-pre evoluția acestei formații de opoziție extraparlamentară: la aniversare au venit mii de oameni, dintre care unii, neîncăpând în sală, au rămas afară pe toată durata evenimentului. Chiar dacă la un moment dat începuse să plouă.
Prezența aceasta era de fapt un mesaj al omului ,,de pe stradă”: că indiferența, apatia, apolitismul nu sunt simptome fără remediu.
Aproape că nu mai credeam că mai este posibil și altceva în afară de promiscuitatea politică cotidiană, produsă ,,ceas de ceas și în proporție de masă” de cei ce au pus mâna în țara asta, numai în folosul lor, și pe pâine și pe cuțit… Și iată că o reuniune, care nu și-a propus să fie nici „Congres”, nici „Conferință”, a putut să vizualizeze idei (cum ar fi spus Camil Petrescu).
Să vorbești despre moralitate în politică, despre cinste, despre cucerirea electoratului prin merite, devine astăzi, într-o lume dominată de cațavencii majoritari, nu doar un simplu fapt de mirare. Este o dovadă de încredere în o seamă de valori, specifice românilor, care vor trebui impuse și în politică. Iată o credință! Și pe motiv de a vedea prezența Alianței Civice în peisajul național ca pe un filon sănătos și absolut necesar. Nici o notă stridentă despre coeziunea cu orice preț a opoziției, afirmată de altfel cu tărie, nici un sforăit demagogic și patriotard, deși s-au spus și aici lucruri dure, iar vorbitori au fost destui.
Partea a doua (show-ul) s-a caracterizat prin aceeași notă de politic și univoc, dominat între plâns și rîs de credința în nezădărnicia Revoluției.
După show-urile parlamentare și în piața publică, ale emanaților, aliați cu spurcătorii de Revoluție, am avut imaginea unei Alianțe Civice- ceas-deșteptător, care la momentul necesar sună pentru întreaga națiune.
(România liberă, nr. 1427,
sâmbătă 3 decembrie 1994, pg.3)

MAREA GARĂ VECHE

MAREA GARĂ NOUĂ este titlul unei comedii tragice, pe care am scris-o într-o formă definitivă în 1988 și am publicat-o în numărul 4 al Alergătorului de la Marathon, editată de noi în exilul extern. La Revoluție, Mariana Șora, care mi-o citise, îmi scria de la München: ,,Du-te imediat la București, ca să asiști la succesul nemaipomenit al acestei piese!” Eu m-am grăbit – să fiu sincer, nu în scopul menționat de distinsa corespondentă – deși doream să o văd pe o scenă românească. Dar de la primul contact cu oamenii de teatru, în legătură cu această lucrare de largă respirație, și până astăzi, parcă o mână scârbavnică a așezat o piedică de netrecut pe drumul spre marele public, al piesei, cu toate că până și o regizoare de talia Cătălinei Buzoianu fusese la un moment dat parcă tentată să-i dea viață scenică. Fapt este că o introducere care trebuia să cuprindă cel mult două rânduri, tinde să devină conținut, ceea ce îmi pune în pericol însăși substanța titlului.
Nu pot însă fără a vă spune că Marea Gară Nouă era povestea minciunii organizate la nivel de ,,partid și de stat”, exemplificată pe o întâmplare oarecare: într-un câmp se inaugurează, cu toată febra ce caracteriza evenimentul, multiplicat cu diverse ocazii în fiecare localitate, o gară ultra-modernă, cu o ,,scăpare” neglijabilă: lipsea linia ferată. în acea ,,mare gară nouă” – inaugurată personal de Buric și a lui Buricoaie – erau toate cum se poate mai așezate pentru istoria cântată cu atâta har de Osânzan Lătrărescu, personaj-poet, drapat în culori, fleici și ideologie naționale; nu exista șomaj (rotația cadrelor asigurând o ocupație tutulor), după cum carcasele de pește sau, la marile sărbători, de curcan, vorbeau de nivelul de trai în continuă creștere a totomului. Nu se vedeau nici buboși, nici ciungi, ologi, leproși, femei cu picioarele sucite, nu numai pentru că mafia țigănească nu se înființase încă, ci și pentru că imaginea României era unitară în toată lumea, sponsorizată cu caleașcă cu tot de regina Angliei, iar în interior de picturile cu tovarășă și îngerași de Sabin Bălașa.
Nu degeaba Marea Gară Nouă n-a răzbit și nu va putea răzbi, atâta vreme cât la Cultură vor fi personaje rupte din coasta piesei mele. Dar și pentru că – și de ce ne trebuie alta? – avem marea gară veche. Ea exista încă de pe atunci când handicapații scandau împreună cu îngerașii dânsului pictor, copiii bolnavi de ,,SIDA” nu fuseseră depistați și deci erau lăsați să trăiască, iar cei cu foamea erau duși fără dangăt, întrucât de 45 de ani nu se mai trăgeau clopotele, (Mitică!).
Acum, fiind democrație și libertate, toate bubele sunt la vedere, toată lumea bună a tranziției se află concentrată mai ales în Gara de Nord. Acolo ai să vezi orice ca să depășești planul la coșmarurile de noapte pe un trimestru întreg. Nu și pe parlamentari, miniștri, senatori, consilieri, pe bișnițarii de miliarde. Ei circulă, atunci când li se întâmplă să mai plece și în țară, tot cu avionul sau automobilul. Este limpede că de cele mai multe ori ei află despre această pecingine pe obrazul țării de la televiziunile străine, din filme realizate de reporteri care, cum se face, au predilecție tocmai pentru vagabonzii din zona Gării de Nord. Noroc că investitorii străini vin prin Otopeni!
Să fie cumva prea mult să pretinzi de la ,,aleșii” poporului român să vadă că intrarea în Europa se face nu numai cu ,,Inter” și „Sofitel”, ci și cu Gara de Nord? Să fie oare ei atât de mari patrioți maghiari încât să dovedească prin realitatea gărilor Curtici, Arad sau Nord din București, că au dreptate cei care susțin că punctul terminus al Europei sunt gările Kellety și Nyugatty de la Budapesta? Să fie ei oare într-o asemenea întrecere contra cronometru spre îmbogățirea personală, încât să nu le vibreze nici o cută a sufletului lor pentru soarta acestor copii?
Poate domnii aceia gomoși și taciturni de la FMI sau de la banca Mondială ar înțelege că mai scumpi pentru noi sunt acești copii și ar condiționa creditele acordate, satisfacerea atâtor cereri, înainte de orice, de soluționarea soartei lor. Salvarea, de fapt, a acestor minori, care au făcut din zona Gării de Nord capitala tranziției lor spre o moarte prematură și sigură. Numai că acești domni nu trec niciodată prin ,,bube, mucegaiuri și noroi”, nici măcar utilizând sala de Protocol!
(Bucharest Match,
anul II, nr. 10, oct. 1995, pg. 46)
Între timp, peste jeg s-a tras un lustru occidental: gara este iluminată feeric, ușile de acces sunt păzite de 3-4 angajați care taxează intrarea, cotloanele, care erau și aziluri de noapte, au fost închise. întreaga societate a celor fără căpătâi s-a mutat în parcul și pe străzile din jur, iar când este frig, mai adânc, în canale, în subteran, în vizuini. Presa a scris cu satisfacție că între boschetarii care au murit la gerul timpuriu din noiembrie 1997, nu era nici un ,,copil al străzii”. Cum să nu jubilezi?
(Ianuarie 1998)