De-ai noștri! – Victor Frunză – Lehamitea (4)

BUCUREȘTI – AARHUS
(via Iugoslavia)

21.04.1997. Luni. Săptămâna Mare. După vizita făcută Temenugăi Simovska, am sosit la Niș. Au luat locomotiva. Toate vagoanele din spate. Am rămas singuri pe linie. Vagonul de Viena. Și a început să plouă. Cu plopii din dreapta, încă neînverziți, vara trebuie să fie frumos pe-aici. Dar așează și cel mai frumos oraș, să zic Rio de Janeiro, sub un cer, dacă nu chiar de plumb, oricum, cenușiu, fă să plouă și vei zice că este un oraș trist. Stăm de o oră. Nu s-a mișcat nimic. Nu a sosit nici un tren. N-a plecat nici un tren. Ba a trecut o locomotivă cu un singur vagon cu ,,galerie”.
Sărmană Iugoslavie, cu ce le-ai greșit de te-au dat așa înapoi? Pe vagonul de vizavi, înscrisuri de serviciu. într-un chenar – Grejanie. Ce-o fi însemnând aici? N-am luat o carte să citesc, și acum, în opririle astea lungi, mi-a părut rău. Mă gândesc la teancurile de cărți noi și vechi pe care le-am așezat să stea la coadă la mine. Nu iau pentru că o carte se consumă repede și după ce am parcurs-o (uneori cu tibișirul galben sau portocaliu în mână) îmi devine, pe drum, povară. Jurnalul lui G., pe care l-am lăsat la București început, mi-a trezit tristeți despre mine însumi. Dacă aș fi fost primit în exil cu înzecit mai puțin decât el și tot mi-ar fi fost mai ușor! Spre diferență, parcă aș fi fost aruncat într-un hău, singur, părăsit, frate cu bombonarul și la mâna strecuraților din Secu printre noi. Dar uite că am scăpat cu bine! Azi, în Lunea din Săptămâna Mare îi mulțumesc lui Dumnezeu! Da, o carte de consum, pe care s-o arunc după aceea, nu pot să iau nici atât. Nu pot să citesc „cărți de consum”. Apoi, să arunc o carte? Două lucruri nu pot arunca în viață: pâinea și cartea. Pâinea e trupul Domnului. A doua e trupul nostru. De dimineață scriu în gând jurnalul acestui drum. Pentru că m-au izbit asemănări cu stări de fapt de la noi. Și oamenii seamănă cu cei de la noi. Lucrul ăsta m-a făcut ca în martie-aprilie 1989* să am aici senzația de familiar, un surogat totuși de ,,acasă”. Și-mi pare rău că n-am luat nici caietul cel gros… Bine că am dat de foile astea. Stăm de aproape două ore. Așa ceva n-am văzut nici la noi. După ce am stat la gara-graniță a Macedoniei, Tabanovici, apoi la Persevo (Perjevo?), aceea a Iugoslaviei, Serbiei, adică. Gara aceea din (Ceho)Slovacia, vreo trei ani la rând, cu aceeași atmosferă de provincie de altă dată, punctată de reclama în românește a vânzătorului de la căruciorul, purtat de-a lungul trenului: ,,Bere-receee-…-caldăăă!” Case frumoase, construite bogat, puține kitchuri. N-ai zice că sunt după un război ruinător: se construiește, cum se zice pe la noi, ,,într-o veselie”. Mă gândesc, privind cu jind la ele, dacă am să ajung vreodată să-mi fac casa la care visez în fiecare zi. Floare-albastră, floare-albastră, parcă tot românul e mai necăjit pe lume! Și fizionomie sârbii ăștia seamănă cu noi. Sau noi cu ei. Copiii lui Neagoe Basarab erau chiar mai mult decât bănățeni: româno-sârbi, de la Despina Doamna! Măi, fratele meu… împotriva jefuitorilor din trenuri, spaima vagoanelor de dormit și cușetă, conductorul mi-a adus un lanț gros, cu care să blochez ușa. El însuși a încuiat ușa de comunicare cu vagonul din față, ușa din spate fiind de la sine blocată (cel în care ne aflăm noi este ultimul). Conductorul de la vagonul românesc București-Sofia (din noaptea de vineri spre sâmbătă) mi-a spus să blochez lanțul, nu știu cum, cu o sticlă goală de pepsi-cola etc., etc. L-am blocat cum am putut și eu și am dormit nederanjat de ceva. Alte dăți, pe alte rute, am fost. în Ungaria, unde Nică a fost jefuit de 400 de mărci. Și pe ruta asta în ’89 (niște greci jefuiți în somn. Și alte compartimente, la fel). Tot în Ungaria, văzut-simțit bandiți, pe când dormeam. Când am tresărit, au întins-o. Vigilența tot mai trează… Dar dacă vin și dau cu spray-urile de te adorm? Sfârșit de secol mizerabil… Ce geniu poetic a inventat prispa cu mușcate? Astăzi, noi avem balcoane, terase… Când le-avem! Când eram copil, mă întrebam de ce la cuminecătură nu-i zice duminecătură? Azi nu mă mai întreb: m-am prostit! Sate fără biserici. La sud, dinspre Macedonia, trenul trece prin multe localități până ajungi să vezi o biserică, prima biserică. Minarete, da! Istoria dominației otomane, citită pe chipul satelor. în Bulgaria, autobuzul spre Macedonia a trecut ca prin brânză prin localități rurale, la fel fără biserici… Prima mănăstire veche – zidurile aveau riduri de secole – am văzut-o în drum, totuși în Macedonia, cea mai osmănită la vremea ei. Și ce splendori au lăsat în Skopje turcii, în centrul vechi al orașului, la cetate! Gânduri: prostia nu are vârstă. Prostul sau proasta este la fel la treizeci, ca și la șaptezeci de ani. Singurul prost care n-a fost prost degeaba a fost Ceaușescu. Mult gunoi, deșeuri poluante de-a lungul căii ferate și în Serbia asta! Am spus eu că ne leagă multe trăsături comune. Ninge. Am crezut la început că este o iluzie optică: dealurile, văile sunt pline de tufe înflorite, probabil tufe de porumbe. La Belgrad ninge și mai vârtos. Lumea, în general îmbrăcată bine, adică și gros și elegant. Am văzut și o doamnă într-un vizon. N-am văzut cerșetori și nici țigani. Doar ei și nu noi s-au lăudat că au văzut țigani fericiți. Probabil de asta nu umblă prin gară. Nici copii vagabonzi. Fulgi cât pumnul și e un frig… Nu-s fulgi, ci bulji. Așa ceva nu țin minte să fi văzut în Săptămâna Mare! Se zice că la ei n-ar fi căzut comunismul. La acest capitol, fără glumă, în sfârșit, suntem și noi cu o treaptă mai sus: cu țigani, copii vagabonzi și cerșetori cu tot. Vagon-cușetă, la trenul internațional Skopje-Viena. La toaletă, chiuveta e spartă. Nu a fost și nu este hârtie. O, ce înrudire perfectă cu noi! Citesc pe eticheta de apă minerală ,,Gornobania”, bulgărească, luată sâmbătă dimineață de la Sofia: ,,Izvestna povece ot 1000 godini”, adică: ,,Celebră de peste o mie de ani!” Hait! îmi închipui cum prin secolul al XI-lea, în toate barurile din Bizanț nu se bea decât ,,Gornobania”, dar și la mesele lui Atilla, numai apa bulgărească ,,Gornobania”. Ăsta protocronism, nu cel de pe la noi! încolo, fără pic de acid, aqua chioris. Apă de fântână, în cel mai bun caz. Femeia, dusă ca de hățuri, de părul ei superb, lung, dat pe spate, dusă de bărbatul ei la poliția gării Kellety, din Budapesta, pentru că i se furase geanta cu banii și cu actele amândurora. Era de Crăciunul 1990 spre 1991, când am călătorit de la Arad la Budapesta șaisprezece persoane pe opt locuri, cumpărate de noi, primii ocupanți, cinstit, de la București, de unde am călătorit liniștiți. Ca la Arad, trenul să se umple de pasageri, care mergeau să facă ,,bișniță”, încât nici la toaletă nu se mai putea merge, pentru că și ea ținea loc de… compartiment. Acolo stătuse și doamna cu geanta, pe care cică o agățase de ceva. De geantă și-a adus aminte la coborâre. De atunci, de câte ori voi fi în majestuoasa gară Kellety o voi avea în fața ochilor pe femeia aceea tânără, veselă, de pe culoar, apoi împinsă, bruscată, dusă de păr de bărbatul ei, purtată ca un cal de căpăstru, tot în îmbrânceli. Cum se va mai fi iubit cu el după aceea, la o așa înjosire? Și din splendida gară a Vienei, Westbahnhof, am amintiri. Mi se pare că tot atunci, a întârziat trenul atât de tare, încât românii care mergeam spre Germania pierdurăm toate legăturile. Trebuia să așteptăm până a doua zi. Am fost nevoiți așadar să petrecem o noapte albă pe scaune. Pentru mine, un chin. Mai schimbam câte o vorbă între noi. Unul care părea că nu știe ce e oboseala, mi se confesă: „Eu am viză de stabilire definitivă în Germania! Nu mai am treabă cu românii și România!”. Nu știu nici acum ce-l făcea să fie atât de mândru și superior tuturor. Să se simtă că renunțând la țara sa de baștină are de acum o situație superioară! Și nu părea un băiat prost! Westbahnhof. îi văd de fiecare dată când trec pe aici: clocharii, lumpenii, vagabonzii. Am sosit la cinci și jumătate. Abia dacă s-a luminat de ziuă. Ca de obicei, sunt toți, să strigi catalogul. Pașnici, se știu unii pe alții, parlamentează, nu se opresc, ce-și vor fi spunând, Doamne? Și beau… Beau, că este dimineață. Seara beau pentru că este seară. Unii pică de somn. Nopțile lor sunt albe, dorm prin unghere, weceuri publice, care sunt încălzite, dar nu miros totdeauna a săpun și deodoranți. Oricum, sunt infinit mai privilegiați decât aurolacii noștri. Și vagabonzii din occident sunt prosperi față de omologii lor de la noi. Numai când văd femeia aceea din parcul de la Pârvan, care a dormit toată noaptea înfofolită în zdrențe! Scriu aceste rânduri pe o bancă în jurul căreia s-au adunat vreo zece clochari. Unii au părul sur. Uite-așa trece viața pe lângă ei! Dar aceștia poartă integral vina pentru situația lor de vagabonzi. Nu oricine ajunge milionar. Dar să ratezi toate șansele pe care în această lume liberă viața le oferă tuturor, cu cea mai mare generozitate, și să ajungi vagabond, înseamnă că vina este integral a celui care ajunge în această situație, în special din pricina alcoolului! Acum știu de ce pot să dorm în capul oaselor: m-am învățat din lungile mele călătorii fără vagon de dormit. Editor-editor, dar nu-mi pot permite acest lux. De deplasările cu avionul, nici atât! Scriu asta în trenul Viena-Hamburg, gustând dinainte plăcerea de a trage un pui de somn bun până la venirea celor cu căutatul la pașapoarte. L-am vizitat pe Emil Curpen. Disidentul care a cerut audiență la Ceaușescu, să-i spună că nu sunt respectate drepturile omului. Primit. Stupefiat, Ceaușescu i-a trântit o prelucrare ca la seminarele de marxism-leninism și un discurs cu vânturarea brațelor în aer. l-a cerut să revină, să vadă efectul educației politice. Când a mai venit o dată, Curpen i-a spus același lucru. La ieșire, știind că miroase a ars, a întins-o. Este, deci, la Viena. Nonconformistul cu barbă lungă și cântăreț folk, nu mai are de gând să se întoarcă. Dar, de la distanță și la el se resimte că ne aflăm după căderea comunismului. Emil creează… Alte două femei, care mi-au rămas în minte, pe ruta pe care mă aflu acum. Mergeam în sens invers, spre Viena. Veneam de la Paris. Era deci, exact în septembrie 1978. Expediasem Scrisoarea mea către dictator și mă întorceam în țară. Aveam oareșcari furnicături pe suflet, pe măsură ce mă apropiam de graniță. Septembrie, soare, o stare de beatitudine la călători. Și peste lumea de afară, unde – parafrazând un titlu de roman – nu se vedeau decât oameni cosind în peisaje cu vii, poiene și piscine. Așa a fost, este și va fi la ei. La noi a fost să fie altfel. Și cum ieșisem pe coridor, o superbă doamnă tânără, jur și astăzi că era fermecătoare, n-are de lucru – o mânca pielea, zice poporul – și mă ține de vorbă, fiind și rasată, distinsă și teribil de altfel decât alte femei bine. Totul într-o franceză bine croită la ea, mai chinuită la mine. Deși, pe atunci eram un mai bun interlocutor în această limbă, decât sunt astăzi, când pe locul ei a trecut limba daneză. Eu cu cocleala mea pe suflet, acea superbă ființă cu ale ei, dar nu știu de ce până la urmă își luă inima în dinți și-mi zise că după Paris nu mi-ar strica și un popas, o scurtă oprire la Viena. Că mă poate găzdui la… o prietenă. îi spun că eram așteptat. Nu, că nu contează! Eu, că da! Nu că i-aș fi înșelat așteptările lui Noel Bernard, de la Europa Liberă, căruia îi comunicasem că plec din Paris spre țară pe 8 septembrie (de Sfânta Maria mică) și deci că voi sosi peste două zile, bănuiala mea fiind că se interesase de data sosirii pentru a fi pe fază, gazetărește! Mă aștepta soția? I-am spus că soția cu fiul nostru era și ea plecată și că oricum voi fi acasă mai multe zile de unul singur. Concluzia era deci inevitabilă: vreo ,,prietenă”! Ași! Să fiu sincer, mă aștepta Securitatea și nu voiam să o fac să jubileze că m-am speriat și decizia mea de a mă întoarce acasă era o vorbă în vânt. Să te grăbești, că te așteaptă Securitatea! Literatură a absurdului, nu-i așa? Dar de ce mă așteaptă, asta este cel mai interesant lucru: pentru că m-am luat de ,,ăla”. Care ,,ăla”? De ,,cel mai iubit”, cel mai… și în general, cel mai… Sigur, i-am spus totul mai simplu, să înțeleagă, pentru că ăștia din occident nu prea pricep ușor realitățile de la noi. Dar pe același ton de glumă. Culmea, că totul fusese adevărat, așa cum mi-am dat seama când am pus piciorul pe ,,pământul patriei”: eram așteptat chiar de ei. Reacția superbei domnițe a fost cu totul surprinzătoare: dacă aș fi opărit-o cu o oală de apă clocotită, ar fi fost poate mai puțin șocată decât de cele ce auzise de la mine, spus totul în glumă, poate cu umor. Nu mi-am putut da seama ce s-a întâmplat cu ea. N-am știut nici cine era, că a înțeles totul la gravitatea reală a faptelor. Răcirea a fost bruscă și completă. Dialogul n-a mai putut continua. Când a coborât la Viena nu m-a onorat nici măcar cu o privire. Ea, care se unduia în dialog, ca o pasăre… Am înțeles de la acea femeie, cu mult înainte de a verifica noul meu statut pe realitățile din țară, am înțeles că devenisem peste noapte un paria. Cum am fost din acel moment și sunt și astăzi. X A doua doamnă pe care n-o pot uita, de pe această rută, era o româncă din-tr-un oraș transilvan – nu mai știu acum, anume care – călătorind cu fetița ei, de vreo 8-9 ani. Se nimerise să avem locuri în același compartiment. Tot aici mai era o austriacă, aproximativ de aceeași vârstă cu compatrioata noastră, și ea cu fiica, ceva mai mare, aproape domnișoară. Doamna din Ardeal vorbea binișor nemțește, deși nu era săsoaică. Era doar școlită. Astfel că foarte repede de la urnirea trenului din gară, și eu și austriaca am aflat că doamna călătorea pentru prima dată în străinătate și că urma să coboare la Wels, unde o aștepta viitorul soț, cu care abia atunci urma să se cunoască. Plutea de bucurie și de bună dispoziție. Mie, provincialismul ei, începând cu toaleta extrem de îngrijită, chiar exagerat de titirită, dar ceva cam demodată, și sinceritatea ei – demodată, de asemenea, pentru că astăzi se poartă ipocrizia cu pompon – ca și emoția pe care nu încerca să și-o scundă, mi-au trezit o simpatie fără rezerve. Austriaca, în schimb, nu făcea decât, departe de ochii doamnei, să schimbe cu fiica ei zâmbre și priviri cu multe înțelesuri, ironice, firește. O fi fost și ea mamă și tată totodată, lipsită de soț, care văzând cum o alta cu o situație asemănătoare a isprăvit cu singurătatea, încearcă numai sentimente de invidie pe care le exteriorizează prin accese de răutate. La un moment dat, doamna logodnică reveni de pe culoar, se scotoci în geantă, de unde scoase o portocală imensă, pe care nu propriei sale fetițe o întinse, ci cu o oarecare stângăcie, Lot provincială, o oferi domnișoarei austriece. Aceasta, fără să ezite măcar o clipă și fără să-i ceară, cum s-ar fi cuvenit, din priviri, maică-si, permisiunea să o accepte, o înșfăcă iute. Ciudată lăcomie pentru o țară ghiftuită cu toate bunătățile din lume, cum este Austria. Lasă că era darul unei femei care venea dintr-o țară, în care un asemenea fruct mediteraneean era încă un lux. Dar cum doamna se retrase din nou pe culoar, privind uimită lumea în care ieșise pentru prima dată, rămase singure, cele două femei din compartiment pufniră în râs, acum fără ocheade și ascunzișuri. De mine, care priveam absent într-un punct nedeterminat, observasem că nici nu se sinchiseau, parcă aș fi fost un geamantan. ,,Proastă mai este țățica asta!”, cam așa se putea traduce pufnitura lor. însemna că știau valoarea morală a darului, pe care ele nu l-ar fi făcut să se fi despicat în două însăși catedrala Sfântului Ștefan din Viena! Cele două tâmpite, mamă și fiică, parcă picaseră atunci de la eschimoși, cu atâta lăcomie devorau portocala, continuând în același timp să râdă de cea care le-o dăduseră, fără ca bunul simț să le mai aplice vreo cenzură a nesimțirii lor. Și atunci… Am intrat eu în acțiune. Scurt. Le-am retezat-o. Direct și fără menajamente. Mai rar se întâmplă în această lume a civilizației occidentale să se implice cineva în ceva ce se petrece în fața lui și i-ar cere participarea. Indiferent ce s-ar întâmpla, conveniențele au făcut din omul modern un ipocrit: el vede, dar se face că nu observă. în mod sigur, în Danemarca, dacă un bărbat sau o femeie va merge în pielea goală pe stradă – cu condiția să-i permită starea vremii și să nu înghețe de frig – desigur, îl (o) vor vedea toți, dar nimeni n-o să observe, n-o să comenteze, n-o să-l (s-o) apostrofeze (așa cum invers, se petrece la noi, unde toți se simt obligați să intervină cu propria deșteptăciune). Dar prea lungă paranteza, pentru a explica de ce am ignorat normele care se rezumă la a te face că nu observi, repezindu-mă la cele două muieri (chit că fiica era abia în devenire). Am făcut-o, de asemeni, respectând aceleași norme: scurt și fără exteriorizări. Efectul asupra celor două a fost similar unui duș rece. încât, revenită de pe coridor, doamna logodnică probabil că fu puțin contrariată de interlocutoarele ei, acum ne mai interesate de nimic: nici de ceea ce mai urma din spovedania, parcă neterminată, respectiv despre situația materială foarte bună a viitorului ei soț, de rang nobiliar, despre care începuse să spună mai înainte ceva, nici despre planurile de nuntă. Nimic! Acțiunea mea dăduse rezultate neașteptate, chit că biata femeie nu-și putea explica ce anume le vlăguise interesul, tot așa cum nu observase că inițial acesta venise din dorința de a se distra pe seama ei, iar apatia bruscă din faptul că mă amestecasem eu în afacere. Mai departe, se tăcu mâlc. în sfârșit, urma Wels. Doamna logodnică își luă rămas bun atât de la societatea feminină a compartimentului, cât și de la mine, cu cea mai mare politețe și cu aceeași sinceritate provincială, plutind de bucuria întâlnirii de care o mai despărțeau doar câteva minute. Cine știe ce lungă îi fusese așteptarea și de câtă vreme începuse numărătoarea inversă! De la geam am văzut că într-adevăr era așteptată. Un grup întreg de persoane îi venise în întâmpinare. După buchetul de flori, pe care-1 ținea în mână, după ținuta țeapănă, după faptul că era cu un pas înaintea tuturor celorlalți, mi-am dat seama că el era: alesul inimii sau, mă rog, al pețitoarelor, care făcuseră trampa (inima la această vârstă având alte probleme!). N-am avut noi românii multe legături de rudenie cu duci și arhiduci din spița habsburgilor, dar câteva au existat, mai ales în secolul ăsta. Ce-ar fi, m-am gândit, ca această stângace doamnă, care a avut totuși probabil cel puțin o decepție la viața ei, dacă are și un copil și este singură, ce-ar fi să aibă măcar acum noroc și să-și fi găsit în sfârșit un om care-și întemeiază și el o nouă familie. Mirele, ținând într-o mână florile, înaintă jenat la mers de bastonul în care își sprijinea viața, pe care se încăpățâna să nu o încheie la un azil… Când trenul se urni din loc, văzui de departe grupul, pornind încet spre ieșire. I-am urat doamnei în gândul meu mult noroc. Poate-1 va avea. Bătrânul a știut să aleagă pe măsura rangului lui nobiliar; n-a încăput pe mâna unei pipițe, cu vederi largi, moderne…
Morile de vânt din Tinglev. De fapt sunt centrale electrice eoliene. Cine le-a grupat scontează pe o forță energetică sporită. Eu le văd altfel: cinci- șase – peisaj de tihnă. Toată oboseala mea nervoasă din țară începe să se risipească la vederea lor, mă relaxez privindu-le. Relaxare pe care o voi desăvârși în poiana tainică, locul meu secret de pe malul mării. Sunt în Danemarca. Acasă? Ești nebun? Cum să fie asta casa mea? Cea mai fericită țară din lume, da! Cea mai funcțională societate din lume, da! Cel mai frumos rai din câte pot exista, dintr-o țară care numai cu vreo cinci sute de ani în urmă era împânzită de mlaștini, da! Dar eu nu m-am născut aici. Am nimerit întâmplător aici. Țara mea este undeva departe, și ea frumoasă, și ea funcțională (când va fi să fie) și ea fericită (pentru generațiile de după noi). Din păcate eu nu mă pot dezice de ea! Pune mâna aci sub mușchiul pieptului! Inima bate normal, obișnuit. Gara Rtfdekro. Am scris odată și o poezie în gara Rtfdekro. Dar tot despre Itaca de departe. Inima îmi bate peste tot, la fel. Nici o emoție nu-i accelerează ritmul. Dar ai observat ce se întâmplă cu ea la vederea de pe podul de peste gârlă, când departe se profilează râpa mea preferată de la Topliceni? Știi ce înseamnă pentru mine cuvântul gârlă? Știi cum miroase cimbrul de pe prund? Ai observat cum bate atunci? Numai acolo… Numai acolo este casa mea! Chiar dacă în realitate nu există nici o casă. Dar acolo, sub râpa aceea, în gând, ca un arhitect de geniu, am construit cea mai frumoasă cetate din lume, cu ziduri din piatră de râu, pe care decenii de-a rândul, vară de vară, am adunat-o de pe prund. Numai că, atunci când vei intra în această cetate, cu prispă, creneluri și chiar și un turn, vei afla și o odaie anume. Deasupra ușii, pe o bârnă veche din zid, am scris cu litere aurite: ,,Tak Danmark! Tak du lille, krere land!”*
Aprilie, 1997

* ) în primăvara lui 1989, am efectuat o deplasare în Macedonia iugoslavă pentru a definitiva ediția jubiliară Eminescu, tipărită în Danemarca. Primele coperți ale ediției Eminescu, legate în piele, le-am executat acolo, atras de prețul scăzut al materialului. Numai că ceea ce câștigasem la material și manoperă au avut grijă autoritățile să anuleze printr-o vamă excesivă, la care s-a adăogat prețul extrem de ridicat al transportului.
*) „Mulțumesc, Danemarca! îți mulțumesc ție, mică, scumpă țară!” (în 1. daneză)

DEDICAȚIE PE O CARTE

Dragă Eugenia Oprescu,
Era în 1979 sau 1980, primăvara. Eu – hingherit. M-ai întâlnit pe stradă și mi-ai spus: 1. Că dacă am nevoie de ceva, să apelez la tine că ești gata să mă ajuți. 2. Că îmi pui la dispoziție un exemplar din viitoarea ediție Eminescu-publicistică. Nu am avut de ce să-ți solicit ajutorul. Dar acea teribil de călduroasă mână întinsă atunci, când îmi era foarte, foarte și pentru a treia oară foarte… securitate, nu am avut ocazia să o sărut decât acum și în scris, pe această carte izvorâtă din acea suferință. îți mulțumesc.
Victor Frunză

CICĂ GREVA MINERILOR N-A EXISTAT!

Către redacția cotidianului ADEVĂRUL. Domnului director Dumitru Tinu, domnului redactor-șef Cr. T. Popescu, domnilor redactori șefi- adjuncți: Adrian Ursu, Bogdan Chirieac, Lelia Munteanu
Stimați domni ziariști,
Am urmărit cu interes serialul semnat de doamna C. Corpade în paginile ziarului dumneavoastră, consacrat grevei minerilor din Valea Jiului, din 1977, după 20 de ani de la acest eveniment. Este un efort meritoriu, cu realizări pe măsură, pentru care aveți din partea mea un cald cuvânt de elogiu.
Scrisoarea de față însă n-ar fi fost, dacă din dorința de obiectivitate asupra întâmplărilor – de-acum de domeniul istoriei – nu aș fi sesizat cel puțin un aspect omis, probabil și dintr-o (să fiu iertat!) documentare grăbită, sub presiunea timpului (în realizarea numărului de ziar) sau pur și simplu din necunoaștere. întrucât omisiunea mă privește în mod direct, iar tragerea mușamalei peste un asemenea aspect vizează însuși adevărul (istoric), m-am decis ca în numele lui să renunț la tăcerea, pe care mi-am impus-o de fiecare dată, când este vorba despre propria persoană.
În cartea pe care v-o trimit alăturat, am republicat Scrisoarea către Ceaușescu, prima dintr-o serie de patru – difuzată prin intermediul agenției Reuter, apoi preluată de numeroase posturi de radio, în primul rând Europa Liberă și cotidiane de mare tiraj occidentale – datată septembrie 1978. Pentru cei din dumneavoastră care nu-și amintesc sau nu cunosc acel text (vezi pagina 8), voi menționa doar că întreaga pledoarie pe care o făceam pentru drepturile și libertățile omului și democratice (inclusiv libertatea absolută a presei!) aveau drept referire expresă, greva minerilor din Valea Jiului și apărarea drepturilor acestor oameni, asupra cărora, la un an de la evenimente, represiunea securisto-ceaușistă funcționa din plin. Nu cunosc – poate cei ce scriu acum istoria acelor ani or mai fi aflat câte ceva – să se fi înregistrat o primă luare de poziție în favoarea acelor truditori din adâncuri înaintea acestei Scrisori. în orice caz, până la proba contrarie, socot că poziția mea a fost cea dintâi din interiorul sistemului, deși nu-mi fac din asta absolut nici un merit! M-ar fi bucurat ca măcar să nu fi fost unica, deși nu am cunoștință de altele. Desigur, nici n-a fost reținută, dovadă că nici măcar într-un asemenea serial, cum a fost cel din paginile Adevărului, nu și-a adus nimeni aminte de ea, darămite să-i fi venit cuiva în gând (vreunui reprezentant al sindicatelor minerești, de pildă!) să mă invite la aniversare, la care din motive propagandistice mai marii zilei n-au lipsit.
Fapt este că această atitudine de raliere publică la cauza minerilor, plus celelalte ce scrisesem acolo, i-a supărat așa de tare pe destinatari, încât ancheta la care m-au supus mai mult de o lună de zile (cam opt-nouă ore pe zi) s-a ocupat în prima parte exclusiv de grevă, deși toți cei care mă anchetau susțineau în paralel că așa ceva nu a existat! Unde-or fi toți dulăii ăștia acum?
În exil, unde am înființat o înjghebare editorială, am făcut cunoștință cu dl. Constantin Dumitrescu (Zăpadă), rezident în München, autorul unei valoroase cărți, Cetatea totală. Domnia sa mi-a încredințat spre tipărire o baladă satirică, pe care, așa cum spunea, ar fi cules-o din Valea Jiului (deși am convingerea că este o creație proprie!). Partea a doua a baladei se ocupă de greva minerilor. Titlul ei este revelator: Balada Ceaușului. Am editat-o într-o colecție miniaturală (,,Liliput”) și am difuzat-o gratuit (românii din exil nefiind prea dornici să cumpere cărți pe limba de acasă). De aceea, la această oră nu mai am decât un singur exemplar. Dacă veți continua subiectul, vi-l țin la dispoziție.
De altfel, rămân deschis oricărui contact pe această temă sau pe oricare alta.
Cu mulțumiri pentru atenție,
Victor Frunză
3 aug. 1997, București

NOTĂ. Scrisoarea nu a deșteptat nicio reacție, nefiind onorată nici măcar cu un răspuns prin poștă. îmi sunt deschise toate presupunerile posibile, inclusiv că a fost aruncată la coșul de hârtii.

20 februarie 1998

Către
DIRECȚIA DE POLIȚIE A JUDEȚULUI CĂLĂRĂȘI, DOMNULUI COMANDANT

Subsemnatul Victor Frunză, de profesie scriitor, domiciliat în …, doresc să vă informez asupra unui jaf organizat, în speranța că veți întreprinde cercetările care se impun și veți trage concluziile pe mai departe:
Subsemnatul sunt proprietarul unei foste remize și a unui garaj cu mai multe compartimente, în comuna Fundeni-Frunzănești, județul Călărași, achiziționate la destrămarea fostului CAP din comuna respectivă, cu acte în regulă. Scopul inițial a fost de a avea un spațiu pentru instalarea unei tipografii, pentru editura pe care am înființat-o.
Din păcate, de îndată ce s-a perfectat cumpărarea, chiar de a doua zi a început jefuirea plăcilor de azbociment de pe acoperiș, demontarea ferestrelor, cu rame cu tot, a ușilor, cu tocuri cu tot, furtul căpriorilor, demolarea pentru cărămizi a unor porțiuni din pereți. Nu mai spun că tablourile electrice au fost smulse și ele din pereți, țevile de apă scoase din pământ etc. Acest tablou, de fapt tragi-comic, a avut drept punct culminat smulgerea unei întregi porțiuni de acoperiș, cu ajutorul unui cablu, tras de tractor (sau mașină), operațiune care s-a efectuat probabil noaptea, fără îndoială de mai multe persoane, probabil cunoscute în comună, dar pe care cel ce vă scrie nu a putut în nici un fel să le identifice. O reclamație pe care am făcut-o la postul de jandarmi din comună a ajuns probabil de râsul hoților, pentru că nimeni nu a catadixit să-mi dea un răspuns măcar de formă.
Pentru a salva cel puțin lemnăria de acest apetit enorm de căpătuială prin distrugerea bunului altuia, valorând acum trei ani deja mai multe milioane de lei, am plătit o echipă și a strâns căpriorii și bârnele. La o porțiune mai puțin afectată, unde erau ziduri mai groase – fostă cantină – am zidit ferestrele (fără tocuri și geamuri), am blindat intrarea. în interior am depozitat: aproximativ 50 de căpriori, cu lungimea de 6-10 metri și grosimea (în diametru) de cca. 15 cm. Bârnele erau de lungimi variind între 10- 15 m. și grosimea (în diametru) de 50 cm., scânduri și ceea ce mai rămăsese din plăcile de azbociment (majoritatea sparte). La garaj, am sudat unele uși, iar alta, fiind solidă, am închis-o cu lacăt. într-unul din aceste compartimente am depozitat unele lucruri aduse de mine din București, respectiv: feronerie veche, artistică (grilaje pentru ferestre), achiziționată în vederea construim unei case, inclusiv o fereastră foarte frumoasă, de asemenea artistică, a cărei achiziție m-a costat în 1992, 200.000 de lei, la care se adaogă cheltuielile de transport.
Au fost mai multe luni (datorită naturii profesiei și ocupației) când nu am verificat starea lucrurilor la magazia și garajul din Fundeni. Recent, mergând să-mi plătesc impozitul la primăria din comună, am făcut următoarea constatare:
Pentru a continua furturile, a fost demolat un perete lateral și parțial acoperișul (ușa blindată este deci neatinsă, cu lacătul pe ea). A urmat jefuirea întregului conținut al încăperilor, din care nu a mai rămas, metaforic vorbind, nici măcar un pai, respectiv fiind luați toți căpriorii și toate bârnele depozitate acolo. A început scoaterea căpriorilor și a bârnelor din partea construită, respectiv din această ultimă porțiune de clădire, după care ea se va prăbuși în mod iminent, rămânând eventual doar un perimetru, cu amintirea unei clădiri pentru care am acte de proprietate. Cu garajul a fost, se pare, mai simplu, întrucât sudura la o ușă a fost tăiată, ia la alta înlăturarea lacătului nu a mai reprezentat o problemă. Și de aici a dispărut absolut tot ce era depozitat. Apoi au fost luate și ușile.
La acest jaf de asemenea proporții (cu demolare de pereți și parțial de acoperiș) nu s-a putut lucra în mod individual, de către niște hoți amatori și cu mâna goală, cel puțin pentru faptul că o bârnă nu poate fi cărată pe spate de o singură persoană. Deci, întâmplările sunt probabil cunoscute de localnici și comentate. Rămâne să le asculte cine are acces la relatările lor. Credem că poliția este cea care are această capacitate. Dacă nu chiar cădere. Fără să fac referire la valoarea materială a ceea ce s-a furat și să pretind la găsirea hoților pentru a-mi recupera măcar parțial daunele – declarând aici negru pe alb și sub semnătură că acest aspect este la urma urmelor cel mai puțin important sau chiar deloc important – m-am decis să vă trimit această sesizare pentru aspectul moral al problemei.
Domnule comandant, dacă se va trece cu vederea și nu se va cerceta un asemenea jaf, care după toate aspectele presupune că a fost organizat în grup, înseamnă că starea morală a societății noastre alunecă spre catastrofă. Personal văd niște oameni, despre care nu cred că au jefuit din mizerie și sărăcie. îi văd căzuți ei înșiși și trăgând după ei întreaga societate spre neobarbarie, în timp ce nu numai politicienii, ci noi toți visăm la o Europă cu care să ne integrăm și deci să-i asemănăm. Privind din Fundeni- Frunzănești spre Europa, putem să credem că vom putea păși vreodată cu asemenea specimene, în lumea pe care ne-o dorim cu toții? Nu am alte argumente să vă rog să nu rămâneți impasibil la aceste rânduri. Altminteri înseamnă că triumfă barbaria, bandele de jefuitori și demolatorii.
Vă mulțumesc dacă veți acorda cea mai mică atenție acestor întâmplări.
Victor Frunză București, 8 august 1997

NOTĂ. Spre cinstea lor, atât Inspectoratul de poliție Călărași, cât și noul comandant al poliției din Fundeni n-au rămas impasibili la scrisoarea mea. Cercetările se află în curs. între timp, demolarea a ajuns aproape de temelie: s-a jefuit tot.

,,REDUCEȚI-L!”

Aproape că nu-mi vine să cred. Am vrut să stau cu discreție deoparte și totuși, acum când a sosit un moment ca să trag o linie și să fac totalul, constat că de la începuturile ei, am fost aproape tot timpul împreună. N-am urmărit să intru în sufletul ei, al Alianței Civice, dar apropierea s-a întâmplat ca în orice relație interumană: ne legau prea multe afinități. Ca la o socoteală simplă, să constat că din cele cinci congrese, ținute între 1990 și 1997, ale AC, am participat la patru.
Să le iau pe rând. La primul Congres, din decembrie 1990, de înființare, de la Ateneul Român, țin minte că m-am dus cu o bucurie aparte. Nu doream să intru în nici un partid, nici în cele care îmi atrăseseră respectul pentru martirajul unor oameni politici din fruntea lor.
În PNȚCD nu m-am înscris din independență de spirit și nu în ultimul rând, pentru că am avut prilejul să constat că această formație ținuse să se refacă pe vestigiile celui demolat de comuniști în 1947, având în fruntea lui în special pe foștii membri trecuți prin închisori, pe atunci tineri, astăzi constituiți într-o adevărată gerontocrație. Nu exista nici un interes pentru foștii disidenți politici, termen consacrat pentru opoziționiștii din anii șaptezeci și optzeci, fapt pentru care nu știu cum se face că aflați împreună, uneori în aceeași sală, interesul domniilor lor pentru categoria pe care o reprezentam a fost nulă. Nu este de mirare așadar că drumurile noastre nu s-au încrucișat, ci au mers doar în paralel. Cu domnul C. Coposu nici cel puțin nu m-am cunoscut personal. înainte de exilul meu, fiind sub strict control securist, desigur că își limita relațiile numai la cele absolut necesare pentru menținerea partidului pe lumină de veghe, iar după aceea, aflat pe muchea valului, fără îndoială că nu mai prezentam (fiind vorba de noi, mai mulți) interes. Limbajul nou vorbește el însuși de niște oameni inutili, care pot constitui la un moment dat chiar o anumită piedică: ,,foști disidenți”. Mulți oameni din această categorie sunt astăzi marginalizați. Se puteau recupera câteva valori umane de mare curaj în anii dictaturii, deosebit de utili pentru viitorul, care a început din noiembrie 1997, odată cu venirea la putere a coaliției PNȚCD-USD-UDMR (dintre cei care nu s-au amestecat cu FSN-ul, nu au propriile lor publicații sau nu au primit sinecuri pe viață), ci s-au ținut deoparte. Numai oameni care în trecut au avut atitudini contestatare, dovedite pe atunci, puteau da o infuzie de curaj unei formații care – în special după dispariția lui C. Coposu – a avut momente penibile. Oameni politici, implicând de acum o altă ținută, descopeream că sunt slabi de înger sau cu creierele spălate bine de stalinism, făcând concesii impardonabile, și cel mai grav, lăsând lumea – fiind vorba de o țară, lumea este multă – să creadă că de acum curajul politic este apanajul doar al extremiștilor! în independența mea de conștiință, iată de ce nu am venit să bat la poarta PNȚCD-ului.
Cu Partidul Social-Democrat chestiunea se pune în alți termeni. în lunile când democrația, ca un copil nou născut, încă nu-și clarificase culoarea ochilor, fusesem invitat de Radu Gheciu, cu care mă cunoșteam din anii de tinerețe, să țin o prelegere la sediul acestui partid, în str. Onești. Sala era ticsită de tineret. Am fost bombardat cu întrebări, care mai de care mai istețe. Una dintre ele, dacă nu țintea să mă pună în încurcătură, atunci își propunea să dau o legitimare formației în sediul căruia mă aflam: ,,Din numeroasele partide care-și spun social-democrate, care (după părerea mea) este cel autentic?”. N-am spus: ,,Acesta!”, ci: ,,Acela care rămâne în orice împrejurare fidel gândirii lui C. Titel-Petrescu!” Din păcate, la acea conferință au lipsit liderii. M-a mirat lipsa de curiozitate, la o temă pe care o studiasem clandestin, când ei nici nu visaseră că vor ajunge să formeze un nou P.S.D. N-am avut impresia că P.S.D., în fruntea căruia se află un inginer care a creat autobuzul românesc ,,Roman”, este pătruns de spiritul lui C. Titel-Petrescu, iar Uniunea Social-Democrată, nume nou apărut după unificarea cu P.D. – cu certitudine, numele de Roman îl urmărește și în politică pe dl. inginer Cunescu – nu cunosc în ce măsură valorifică marile tradiții. între altele, în mod sigur tradiția socialistă a lui Titel-Petrescu nu implica acea republică, adusă de procurorul Vâșinski pe tancuri, și pe care alături de șeful sau colegul său mai tânăr, dl. Petre Roman, reunifica- ții o apără cu o suspectă vehemență.
Așadar, am venit încă de la început în Alianță, pentru că mi-am dat seama că acolo sunt oameni care gândesc ca mine, sau în orice caz în termeni apropiați, fără rigiditate și mai ales fără concesii conjuncturale. Mai mult, dornic să mă exprim liber, cum o făcusem cu mult înainte de 1989, acum nu mai puteam să o fac de unul singur. M-a surprins plăcut deviza A.C. exprimând chiar această situație, toată lumea fiind de acord că… ,,Nu vom reuși decât împreună!”
M-am prezentat deci la Ateneul Român, în acea dimineață cețoasă de decembrie. în rotondă, cam întuneric, dar animația dădea o lumină sufletească de zile mari. M-a cam mirat împărțirea participanților în două stări: membri fondatori și invitați, chiar dacă aceștia din urmă aveau în marea lor majoritate să devină membri ai noii Alianțe. Deși mirarea a continuat și după aceea, am trecut peste această discriminare, pentru că mai important era scopul: societatea civilă avea din acel moment un for, era o forță politică unită, pe care de atunci nimeni nu a riscat să o ignore.
În ceea ce mă privea, nu voi reproduce ceea ce am scris deja într-o carte precedentă (Revoluția împușcată).
*
Un fapt divers: se anunțase în adunare că sala fusese închiriată pe un timp limitat de ore, urmând ca în caz de depășire să se plătească în mod corespunzător. Am înțeles situația și am înmânat după finalul cuvântului meu, președintelui de ședință, o anumită sumă de bani, la ora aceea corespunzătoare unui salariu lunar mediu. întâlnindu-mă într-o pauză, pe scări, cu Ana Blandiana, poeta, în calitatea ei de membră în colectivul de organizare, mi-a spus: ,,Contribuția ta a venit cât nu se poate mai bine: n-aveam cu ce ne plăti sala!”
Încă un fapt divers: desigur, urmare a acelei comunicări directe dintre mine și participant!, când a sosit momentul de a se formula propuneri pentru conducerea Alianței, poetul Florin Iaru s-a ridicat și m-a propus să fiu inclus pe listă. La numărătoarea voturilor, surpriză: nu am fost ales! Ce s-o fi întâmplat pe parcurs, nu știu!
Al doilea Congres al Alianței Civice s-a ținut la Opera Română. Cred că era în toamna anului următor.
Societatea românească era supusă unui proces de adevărată accelerație istorică. Am resimțit fenomenul și din felul cum arăta acest forum al societății civile, la un an de la instituirea lui: în jur numai oameni bine instalați pe diferite rampe de lansare, siguri de viitorul lor. Se punea problema formării unui partid ,,al Alianței civice”, pentru ca societatea civilă să ajungă printr-o serie de intelectuali care vor constitui acest partid, să participe direct la alegerile din primăvara anului 1992. în felul acesta, societatea civilă urma să aibă parlamentarii și senatorii ei, fapt de altfel împlinit. Partid adică parlamentar. Ca să nu semene a ruptură, cum de fapt a fost, s-au ținut discursuri foarte frumoase, în care revărsarea talentelor oratorice parcă devenise un scop în sine. Am avut impresia că unii vorbitori se delectau autoascultându-se. Dl. Al. Paleologu, din mijlocul scenei, a făcut o apologie exclusivistă a spectrului politic liberal (noul partid de pe atunci se vădea a fi de această orientare), condamnând social-democrația, căreia se înțelegea că nu-i mai dă nici un drept de existență, în aplauzele furtunoase ale unei săli puțin cam inconștientă, dacă răsplătea astfel exclusivismul vorbitorului, respectiv suspendarea democrației, fie și pentru câteva minute. De altfel, exerciții de suspendare tacită a democrației aveam să mai văd.
Congresul a aprobat plecarea unora dintre fruntașii Alianței Civice în partidul nou format (care se va numi PAC). în forum nu au fost menționați cine sunt aceștia, în ce cadru s-a stabilit componența noii formații. Aveam să-i aflu peste un an: parlamentari și senatori PAC se aflaseră în frunte de la constituire până în ziua când au plecat la mai mare.
Au rămas să combată în afara partidului cei care prin natura muncii desfășurate sau prin inapetență pentru cariere parlamentare și ministeriale nu se făcuseră ,,membri de partid”. Nu știu dacă avusese loc vreun sondaj al opțiunii fiecăruia. De așa ceva nu am avut cunoștință. Cum de două decenii mi-am recroit existența, printre altele și pe incapacitatea mea de a fi ,,sub ascultare”, n-aș putea deveni nici călugăr, nici funcționar public, membru al unei formații rigide, nici atât. La o asemenea înregimentare, cea mai neînsemnată contrazicere a convingerilor mele sau agresarea unor sensibilități, m-ar pune în situație conflictuală sau m-ar obliga să părăsesc incinta, închizând ușor ușa după mine. Episodul scurt al prezenței mele în Partidul Reîntregirii Naționale, pe care l-am crezut cinstit, constatând însă că omul ales președinte avea o cârmă grosolan montată pe spinare, fiind mânuită pe ascuns de undeva, prin teleghidaj, încât cocoașa sărea în ochi, reprezintă un argument. L-am abandonat în grup, împreună cu Nicolae Lupan, fondatorul partidului și patriot cu suflet curat, la a cărui rugăminte inițială mă înscrisesem. Și nu cum am văzut mai târziu la unii viitori parlamentari, că pentru a se alege (la propunerea AC) trebuiau musai să-și aleagă un partid. Episodul acesta spune destul. în situații similare, aplic deviza mea, inventată în glumă: pentru a nu avea deziluzii, evit să-mi fac iluzii.
De aceea, firește că nici în momentul pe care îl evoc, nu mi-am pus problema. Dar nici alții nu și-au pus-o. Mirarea mea cea mare ține însă de tratativele de culise care au condus la formarea Partidului Alianței Civice, pe care opinia publică a continuat să-l privească drept reprezentant al societății civile, în timp ce el, din acel moment s-a distanțat complet și categoric de formația-mamă. Oameni din acest partid nu am mai văzut de atunci la nici o întâmplare comună, chiar dacă între timp a devenit partid neparlamentar. Dovadă că s-a rupt, nu că s-a format.
În pauzele congresului, am fost practic singur. N-au lipsit strângeri de mână, schimburi de amabilități, zâmbete, întrebări de complezență, toate însă goale de conținut. Cred că aici am trăit momentul adevărului în ceea ce mă privește, valabil pentru întreaga mea existență de după revoluție: întrucât nu fac parte din nici un centru de putere, sunt de fapt un izolat. Un personaj nefolositor, a cărui prezență fizică jenează, măcar prin faptul că în trecut, alții ,,făceau cultură” tăcând, iar eu mi-am permis să ies din rând fără voie de la nimeni, ba am mai și scris anumite cărți ,,disidente”. Pentru mulți din cei ce țin afișul de câțiva ani, ele nu există. Autorul, nici el nu există. Nu eram, dar am devenit un personaj care-mi amintește de celebrii eroi ai literaturii ruse din secolul al XIX-lea, inutili, de prisos, pur și simplu decorativi, purtându-și ca pe o povară destinul. N-am nici o vină că totuși ei erau modelele umane ale epocii, modele tragice, dacă își încheiau destinul în vreun duel… Desigur, nu le voi copia ad literam romanul vieții, spre insatisfacția celor care doresc să îl repet și eu!
Sar peste al treilea congres, întrucât la el nu am luat parte. Am putut să constat însă că între timp au mai plecat unii, s-a mai sinucis câte unul, vreun erou de prisos… Nu este ușor să ai conștiință civică!
Am rămas astfel, în continuare, un neangajat, eu având de dus luptele mele cu morile de vânt ale unei edituri care merge scârțâind, din greu, și din pricina nepriceperii mele de a mă avea bine cu cei cu pâinea și cuțitul, cu puterea, de a primi comenzi, sponsorizări etc…
Într-o zi, Ana Blandiana mă întreabă dacă n-aș fi dispus să mă implic în conducerea Alianței. Am aflat că urma să aibă loc în curând următorul congres, al patrulea, și că dacă aș fi de acord, m-ar propune pe lista Consiliului național. I-am mărturisit că dacă mă acceptă așa cum sunt, respectiv cu absențele mele periodice din peisajul național, sunt de acord. De altfel, și atunci, dar mai cu seamă în timpul lucrărilor congresului, care s-au ținut de data asta în a doua sală a Teatrului Național (unde funcționează, de când sediul i-a fost demolat, Teatrul de operetă), am fost cu totul convins în sinea mea că votanții vor ști să aleagă persoane ale căror nume le spune ceva mai mult, oameni deja rodați în acest for. Democrația asta nu o pot înțelege deloc: am fost ales.
Am cunoscut oameni noi, iar pe unii pe care îi știam deja după nume sau superficial, i-am cunoscut mai bine. Am putut să constat că majoritatea celor ce lucrează în Alianță, multe persoane trecute de vârsta tinereții, o fac dintr-o abnegație astăzi pasăre rară într-o lume în care nu se mai mișcă nimic fără un mobil personal bine stabilit, un câștig material (și acum aceasta înseamnă dacă nu miliarde, ca la clientela PDSR-ului, măcar acolo, sute de milioane), avantaje diverse, (im)posturi, poziție în spectrul politic etc. Este de asemenea adevărat că, în continuare, multe cariere, numiri în funcții importante etc. au pornit de aici și n-aș putea băga mâna-n foc că o seamă de persoane, care au scăpat diverse trenuri, fiind eventual și de marcă, se atașează de Alianță tocmai pentru că știu că îi va propulsa la o adică în guvern, în parlament sau pe alte funcții înalte. Dovadă, după noiembrie 1996, o bună perioadă bătea vântul prin ședințele de Consiliu național, pentru că de aici se recrutaseră de la miniștri (N. Noica era singurul care continua să vină aproape ședință de ședință), senatori, parlamentari, consilieri, până la angajații contactelor cu publicul la Cotroceni. Situația s-a redresat însă repede, golurile s-au umplut repede cu lume nouă, fapt ce s-a putut vedea mai ales la Congresul al cincilea.
Pentru că despre persoanele cu funcții, se scrie și în presă destul de des, prefer să-i menționez pe acei soldați fără grad de generali, din Alianță, precum domnii Alexandrescu, Arvunescu, doamnele Crăciun, Popescu, Crăsnaru… Și nu în ultimul rând, pe Valerian Stan, devenit mai nou președinte executiv. Cu unii, ajutat și de șansa deplasărilor în țară, la dialogurile Alianței, în campania electorală sau cu alte prilejuri, am legat (nu, la vârsta noastră nu se mai încheagă prietenii) ci dialoguri care-ți rămân mult timp întipărite în minte. Am cunoscut oameni absolut admirabili, cu sufletul neschilodit de patimi, precum prof. N. Rădulescu-Zonner (senator), Cornel Turianu (astăzi senator), poetul Nicolae Prelipceanu, Mihai Bârlea din Sighet (când scriu, recent numit prefect la Maramureș), Florin Niculescu din București, dr. Victor Jinga, dr. Ovidiu Șerban…
Cu Ana Blandiana mă cunosc, nici eu nu mai țin socoteala timpului de când, dovadă că nu mai sunt demult tânăr. în exil, am scris – text publicat în Curentul (München) – despre momentul poeziilor din ciclul Cruciada copiilor, pe care de altfel le-am și scos într-o ediție liliputană, difuzată gratuit printre emigranți. Un exemplar i l-am trimis atunci, prin Marin Sorescu, venit la Aarhus special să mă vadă, gest magnific din partea lui. Sorescu i l-a și înmânat cu toate precauțiunile de rigoare. Cum lansarea ca poetă a Anei Blandiana fusese girată de Geo Bogza (suport rar și de mare grație, de care beneficiase simultan și Nichita Stănescu) o așezam, în articolul menționat, datorită dimensiunii politice neconformiste a creației sale, deasupra confratelui ei de debut, care n-a dat bătăi de cap dictaturii, nici aceasta lui. Treaba criticii noastre, dar eu îmi păstrez până astăzi aceste opinii.
Între timp însă, Ana Blandiana a evoluat, a devenit om politic public și cu același curaj – aparent curajul se mănâncă pe pâine, dar a fost și este nevoie de el ca și înainte de 1989, altminteri dulăii te sfâșie! – a devenit nu numai lider de opinie, ci unul de facto. Cu riscul de a greși, iar dacă cineva mă va convinge cu argumente de contrariu, îmi voi revizui opinia, pot să spun că un pisc atins în poemele în care deplângea tipul de lume vegetală al nației române ,,Eu cred că suntem un popor vegetal – / Cine-a văzut vreodată / Un copac revoltându-se?”, care se lasă asasinată fără nici un fel de protest, vârful atins atunci nu s-a mai repetat în poezia ei. Marea poezie se naște odată în viață, la alții niciodată. Marea poezie s-a produs și există în biografia creatoare a Anei Blandiana. Poate să nu mai scrie versuri deloc de aici înainte, locul ei în literatură este asigurat.
În schimb, poeta și-a aflat o nouă chemare, și asta din aceeași plămadă neobișnuită a acestui om: acțiunea politică. Și nu una care să presupună fotolii parlamentare și scaune ministeriale, pe care desigur le-ar fi avut demult dacă ar fi vrut – în primele zile după Revoluție, se știe că a fost deja ceva în genul acesta – ci una pentru care are pur și simplu vocație. În numai șase-șapte ani a realizat de fapt încă o operă, de data asta împreună cu Romulus Rusan, soțul ei, ambii inițiatori ai Academiei Civice, cu o activitate editorială tematică, de asemenea remarcabilă. Opera lor se numește Muzeul memorial Sighet, pentru care câțiva români de calitate din emigrație (rar, dar mai sunt și din aceștia!) au contribuit cu sponsorizări de zeci de mii de dolari sau au organizat chete cu bune rezultate. Astăzi, Sighetul este un centru memorial al rezistenței anticomuniste, în pofida adversităților pe față, venite din partea celor ce au mâinile și conștiința pătate, este fundație, muzeu, mai durabile chiar dacă Anei Blandiana și lui R. Rusan le-ar fi venit ideea să pună piatra de temelie la un nou Ceahlău, lângă București.
În cei doi-trei ani cât i-am fost destul de des prin preajmă la Alianța Civică, am avut mai mult decât oricând indiscreția pe care mi-am ascuns-o și eu cum am putut, de a dezghioca pentru curiozitatea personală care este misterul și care rețeta miraculoasă prin care poeta își atinge orice scop își propune, scopuri – precizez – bazate întotdeauna pe autoexigență și criterii morale ferme. Am putut astfel să constat că acțiunea politică a Alianței este creația ei, că ideile politice sunt ale ei, că expresia lor verbală – nu rareori printr-o croială inteligentă și fără nici urmă de îngâmfare – este a ei. Și totodată, paradoxal, că tocmai prin faptul că este femeie atinge performanțe politice mai însemnate decât orice bărbat. Îmi amintesc de piesa Elisabeta a dramaturgului britanic Paul Frost, când această regină intransigentă, tăind la nevoie în carne vie, devenea în fața unui cămătar pisicoasă, cochetând la o vârstă când trecuse de tinerețe, fără să fie vulgară sau caraghioasă, femeie sută în sută, numai să obțină împrumutul dorit pentru înarmarea Angliei. Să-mi fie iertată comparația, nu este cazul, dar Blandiana mi-a amintit de multe ori acea scenă, pentru că uneori și felina din ea, vocea alintată la nevoie – culmea, care o prinde de minune – toate sunt mijloace puse în slujba politicului. în țara în care cred că toți au înnebunit, voindu-se președinți, ajungându-se la liste de 18-20 de candidați în primul tur de scrutin (în care pe lângă două-trei persoane acceptabile, restul este o faună eterogenă, de te minunezi!), sindromul numit asemenea unui taifun tropical, ,,Elena Ceaușescu”, îndepărtează poate pe cea mai potrivită nu numai dintre femei, care ar reprezenta inteligența națională la cel mai înalt nivel, de a candida pentru o funcție, singura pe care cred că nu ar refuza-o. Dacă firește ar candida și ar obține majoritatea sufragiilor.
Blandiana are desigur fani. Am asistat la o adunare în sala Palatului în care se scanda ,,Blandiana, te iubim!”, iar ea, prefăcându-se că n-a priceput, certându-i cu cochetărie: ,,Vedeți că bărbatul meu este în culise și poate fi gelos!” Desigur că-i face plăcere să fie adorată de fani, să primească zilnic buchete de flori și nu cred că i s-ar urca la cap, deși puterea corupe. în orice caz, în ceea ce o privește, nu am observat să fie contaminată de această tragică maladie a spiritului. Și tot din inteligență. în același timp, are și dușmani. Paradoxal, cei care i-au declarat război nu o fac pentru că ar fi din cealaltă tabără, ci pentru că sunt complexați de prezența ei în arenă, ca femeie ce-i pune în inferioritate. Este mentalitatea balcanică, reziduu musulman, că femeia nu poate fi mai tare, mai isteață, iar când singură face cât zece bărbați la un loc, atunci să te ții injurii… Nu cred să fi citit orori mai mari despre o doamnă decât s-au scris despre ea, din 1990 încontinuu până azi. Recordul îl deține desigur România Mare, unde chiar cu câteva luni în urmă poetul Ion Gheorghe a scremut (scuzați!) pe o pagină întreagă un ceva cu rimă și cu trivialități, pentru care senzația de culpă față de această mare doamnă o încerc prin simplul fapt că ochii mi-au întârziat câteva minute asupra opului. Dacă mai adaog că uneori și gazetari serioși, cum este dl. Ion Cristoiu, trece de la analiză la invectivă, tabloul este complet. Cu ocazia acestor lecturi în fugă, am făcut o nouă descoperire. Uimitoare în felul ei: oricâte insanități i s-ar arunca de către mahalaua presei, Blandiana are darul de a rămâne neîntinată. Și de a trece mai departe mereu curată, urcând în calea ei o treaptă mai sus.
Elogiul acesta n-ar fi venit – altminteri s-ar fi decodat ca o mișcare de șah oportunistă, pentru atingerea cine știe cărui scop ascuns – dacă n-ar fi sosit momentul să-mi iau la revedere de la Alianța Civică. Mai bine spus, când rămânerea mea în rândurile ei a fost considerată tacit (de cine anume nu știu!) că nu mai este de actualitate. Aceasta a avut loc la Congresul al cincilea, din decembrie 1997. Și să-mi permit să mă delimitez, pentru prima dată în scris, de anumite umbre, absolut firești pentru un om. Altminteri ar însemna că doamna de excepție reprezintă omul perfect, omul total, fără nici o scădere, de pus în calendare pentru prăznuit într-o zi anumită, ceea ce evident nu corespunde realității, întrucât așa cum nu există mișcarea perpetuă, nu poate exista nici omul perfect.
Congresul al cincilea al Alianței Civice (dec. 1997, teatrul ,,Ion Creangă”) a fost, se poate spune un triumf pentru organizatorii lui. învelișul reușitei l-a constituit prezența președintelui Emil Constantinescu, a premierului V. Ciorbea, a șefilor principalelor partide aliate, miniștri, deputați, senatori etc., care au rostit și ei alocuțiuni, cele mai multe depășind categoria ,,de serviciu”, însă cel real a stat în faptul că s-a obținut de la PNȚCD recunoașterea respectării alianței numită Convenția Democrată, ca nefiind numai pentru necesități electorale (prin care de altfel s-a obținut victoria în alegerile din nov. 1996), ci cu caracter permanent și după aceea. Obiectivul congresului a fost de a da un ultimatum, care de altfel a fost receptat. După cum se vede, Alianța Civică refuză să joace un rol decorativ și să gireze prin prezența ei o acțiune politică la care nu participă sau la care uneori nu aderă. Rezumativ, aceasta a fost tema de bază.
În două zile au fost însă și alte teme adiacente, apoi alegerile, în care a fost numit un nou Consiliu național.
Ulterior, am citit în gazeta Național o notă în care se vorbea despre faptul că nu am mai fost ales în conducerea organizației, pentru că în timpul congresului, în chestiunea încheierii Tratatului de prietenie cu Ucraina – o operație pripită a noului regim, instaurat cu un an înainte – precum și în problema predării istoriei și geografiei în școlile minorității maghiare, în limba română, dezbateri care au emoționat mult opinia publică, am criticat Alianța Civică pentru a nu fi luat nici o poziție explicită. Drept urmare a acestei critici, scria reporterul, am fost trecut la coada listei (de peste cincizeci de persoane), mai mult, cu o recomandare care suna de fapt a bagatelizare a persoanei respective, ne mai fiind deci ales.
Reporterul a consemnat corect ceea ce a văzut și a auzit. El a reprodus corect ceea ce am spus despre neintervenția A.C. în chestiunile menționate mai sus. A mai auzit numele meu la coada cozii și iar este adevărat. Punerea în legătură a celor două chestiuni este concluzia lui și avea tot dreptul să o facă. Deci, nota era sută în sută corectă. Dar îndepărtarea mea era doar finalul unei evoluții a relațiilor și prezenței mele în interiorul Alianței Civice. Deși personal eu sunt în cauză, subtilitățile sunt atât de fine, încât deseori mă întreb unde este viziune subiectivă și unde observațiile judicios obiective? Subtilități care ca și în „scama de pe creier” au surse care îmi scapă, pur și simplu. Dacă nu este vorba eventual chiar de vreo incompatibilitate personală cu cine știe cine, care să fi cerut să…, deci dacă nu cumva sunt date ale problemei care îmi sunt necunoscute.
Acceptul meu dat atunci, înainte de al patrulea congres, de a fi inclus în conducerea Alianței, implica în germene și momentul celălalt, al dezangajării. Modalitatea de despărțire, nu a fost cea care trebuia, aceasta este tot! Mai ales că a frizat o manevră, de care cred că Ana Blandiana nu a fost străină. Cum îmi place și acum să cred că-mi este prieten, faptul mă intrigă destul.
Dar să o iau de la capăt. Am crezut venind în Consiliul național că voi stabili niște legături umane mai strânse decât avusesem până atunci. Treptat însă mi-am dat seama că sub pretextul ocupațiilor multiple, deplasărilor frecvente ale principalilor lideri, pentru alții că abia atunci îi cunoscusem, toate au funcționat ca niște ziduri albe de tăcere. Din ce în ce mai puține dialoguri, de fapt o imposibilitate de a stabili un schimb de idei (în afara celor din ședințe, în care se cam vorbea destul de haotic). Singurele momente mai deschise au fost deplasările pentru Dialogurile Alianței Civice, din dezbaterile tematice, din campania electorală, unde ne-am susținut candidații. Cât s-a putut, în goana mașinii, autobuzului, la masa de seară sau în pauze. Chiar și aniversările, au prilejuit ciocnirea unui pahar de șampanie în fuga calului, fără să mai amintim că datele respective s-au referit numai la două persoane, și nu când i-ar fi venit fiecăruia rândul, cum mi-am închipuit (luând ca model democrația daneză, unde altfel n-ar fi fost de conceput)…
Odată, av. Petre Chivu mă roagă să scriu eu un text pe o temă care-1 frământa mai mult, pentru a fi publicat. El s-a gândit la România liberă. (L-am întrebat atunci, de ce eu?). I-am mărturisit că în calitate de autor nu prea am acces la acest ziar, la care sunt doar cititor. A insistat, cerându-mi totuși să-1 scriu, în ideea că se va ocupa dânsul de apariție, scontând și pe faptul că dl. Petre Mihai Băcanu, redactorul șef al cotidianului, este și vicepreședinte al Alianței, putând să-l abordeze mai ușor. M-am așezat în fața colii albe de hârtie și am realizat comanda amicală, știind dinainte că scriu doar pentru un singur cititor, eventual pentru albumul personal al lui Petre Chivu. Și nu m-am înșelat! După trecerea câtorva săptămâni, dl. Petre Chivu mi-a confirmat ceea ce știam fără acest experiment: n-a avut cum să facă să apară. De altfel, cu dl. Petre Mihai Băcanu – prezent deseori la colegiile Alianței, mereu grăbit, nedespărțit de telefonul său celular – nu-mi amintesc să fi avut măcar o singură dată un dialog mai lung de o jumătate de minut. înseamnă că într-adevăr nu aveam subiecte de interes reciproc, fiecare cu universul lui…
Am mai observat un fenomen: o seamă de persoane, propulsate de Alianță pe diferite funcții, căpătau dintr-o dată o aură chiar în ochii principalilor lor conducători, pe care înainte nu o avuseseră. Observam jenat atenții speciale asupra persoanei, nu pentru calitatea umană intrinsecă, sau prin operă (în caz că o au), ci prin valoarea funcției pe care o ocupă. Doamne ferește să ajungem din nou a ne prosterna în fața unora cu care am stat alături și care ne stropesc când trec cu automobilul cu șofer, cum mi-a povestit unul din colegi că i-a făcut-o un alt coleg tot de la noi! La inaugurarea Muzeului Sighet, Ana Blandiana însăși – care de altfel a rostit una din cele mai emoționante cuvinte din câte am auzit de la ea – a intervenit după încheierea alocuțiunii proprii, înșiruind o serie de personalități prezente în acel coridor, care practic la acea oră devenise neîncăpător. Personalități reale (Dan Grigore, menționat de vorbitoare, alte câteva nume pe drept trecute pe lista ei) figurau alături de o lungă înșiruire de funcționari ministeriali și de diverse nulități cu funcții, în fața cărora se prosterna – să fiu iertat! – pentru simplul fapt că binevoiseră să se deplaseze până acolo. Scriitori neparlamentari erau reduși la zero. Vina de a nu avea funcții! Ea însăși scriitoare, poetă… O abdicare de moment? Nu pot crede asta!
Această genuflexiune marchează faptul că după noiembrie 1996, odată cu preluarea puterii, fenomenul în care unii sunt mai egali decât alții, este în plină instaurare. El s-a putut vedea foarte clar în timpul Congresului al cincilea, când membri ai Consiliului național, doar pentru că dețin fotolii în aparatul de stat, au avut dreptul la cuvânt la început și nu au fost supuși restricțiilor de timp. Din momentul când lista lor s-a încheiat, au intrat în acțiune două lămpi, una albă, de semnalare, alta roșie, de întrerupere a vorbitorului, practic pentru „masa” de membri, pentru unii un adevărat mijloc terorist (faptul că în această a doua categorie a fost inclus și senatorul N. Rădulescu-Zonner, poate fi înțeles ca o eroare regretabilă, dacă Ana Blandiana s-a simțit obligată să intervină imediat, cerând ,,să se facă o excepție de la regulă!”). Dacă fenomenul creării unei caste privilegiate în sânul organizației se va accentua, Alianța Civică nu va mai avea acel mare viitor, cum i se predestina, prin argumentul forte – ținuta morală impecabilă, afirmată la începuturile ei.
Semnale de comportament aberant în sânul conducerii Alianței am simțit pe propria piele în acest congres, dar aceasta pe fondul în care – deja o sesizasem de mai multă vreme – eram o persoană care urma să fie dată la o parte. Dintre vorbitorii de la congres m-a impresionat doctorul Bărbi, care a venit la tribună cu o eșarfă pe piept pe care scria ,,Frustrat!” Un fenomen și acesta nou în societatea civilă activă. Apoi un alt membru din București și-a povestit necazurile locative pe care i le pricinuise noua putere. Doctorului Bărbi i s-a dat o recompensă morală a frustrării, prin alegerea sa în Consiliul național; dar ce te faci cu atâția alții frustrați ai noii societăți?
La completările privind modificarea statutului, m-am ridicat să propun un articol prin care Alianța, în afara scopurilor ei înalte, să includă și un asemenea obiectiv ,,minor”, apărarea personală a membrilor ei, atunci când aceștia sunt agresați (la propriu sau la figurat) de instituții mascate sau nu. Indiferența o simțisem pe propria piele, dar nu m-am plâns și nu mă voi plânge în nici un for. Pentru alții trebuie să existe însă un refugiu, o apărare. M-am ridicat, am început să vorbesc (din sală), dar după prima frază… un freamăt trecu mai întâi prin prezidiu, năvăliră niște reporteri, înainte și după, o întreagă suită (probabil bodyguarzi), în mijlocul lor, sub lumina reflectoarelor în mers, urmă Victor Ciorbea, care a fost imediat invitat la tribună să-și rostească discursul. Nimeni nu s-a sinchisit nici de faptul că la iscarea freamătului vorbea cineva… O stafie a comunismului, prin disprețul pentru om, indiferent cine ar fi fost acesta, trecuse atunci prin sală, fără să o fi văzut cineva. Exersați în cultul lui Ceaușescu peste două decenii, prezidiul și liderii nici nu făceau un efort special: fețele lor iradiau fericirea de a-1 primi în mijlocul lor pe conducător (acum pe primul ministru) în mod natural, inconștient. La Alianța Civică! Mai înainte exersaseră același lucru, cu președintele Constantinescu! Inconștient, prin reflex condiționat… Am înghițit această, una din cele mai mari înjosiri la care am fost supus de proprii confrați, tot atât de mare precum cea cu „scama de pe creierul” domnului I. Caramitru! După trecerea furtunii, la plecarea premierului, dl. F. Niculescu a pus imediat la vot statutul, uitând și el că se ceruseră completări. Și din această pricină, plecarea mea întâmplată câteva ore mai târziu, am resimți-o ca pe o ușurare, deși în aparență, nu venise de la mine! Consens reciproc!
M-am dus la recepția care a urmat, special pentru a mulțumi Blandianei pentru cât am ,,combătut” împreună și a-i spune ,,la revedere”. Nu am motive de a fi mâhnit (decât de aspectele cărora aici le-am dat o oarecare relevanță, selectiv, pe unele continuând să le păstrez pentru mine). Felicitând-o pentru alegerea ei în funcția de președintă și spunându-i acel ,,la revedere” căruia îi sosise momentul, poeta a jucat atunci puțin teatru, prinzând-o, vai mie, și aici, destul de bine: ,,Cum? (pauză, pentru aprofundarea uimirii). N-ai fost ales?” Și în concluzie: ,,Ei, n-avem ce face, asta-i democrația!”
Simțindu-mă indezirabil, și că sosise momentul despărțirii firești, care trebuia să rămână amicală, nu m-am autopropus (cum ceruse tuturor președinta). Nu aveau decât să se prevaleze de aceasta și să mă omită de pe listă. Ar fi fost ceea ce dorisem. Dar m-au trecut din oficiu, la coadă, aproape al cincizecilea. Aici am comis și eu o greșeală: trebuia să mă recuz și n-am făcut-o. ,,Asta-i democrația!”… în care absenți sunt trecuți în capul listei, pentru că… Iar o omisiune a unui absent cu portofoliu ministerial a făcut să se închidă ochii de tot la democrație. ,,Asta-i democrația!…”
Calea Victoriei. După amiază de început de iarnă. ,,Iubirea noastră s-a oprit aici. Tu Frunză cazi, tu creangă te ridici!”
Sfârșitul lui 1997

Distribuie: