Spații culturale nr. 62 (4)

Mihaela AIONESEI

Tu

…Ești cea mai sublimă smintire
de la Adam și Eva încoace.
Ești când șarpele,
când mărul
care nu mă mai încape.

Cu dinții aș vrea să mușc
din patima cărnoasă
cu brațele să te cuprind
aș vrea
și-așa uitați
de lume și de moarte
să rătăcim
gustând și mierea
și deșertăciunea
crescute
în așteptarea de sub casă,

și-n noaptea când va fi
dezlegat blestemul
să ne desprindem blând
ca voalul de mireasă.

Numele tău…

Mi-e dor…
Și râd de mine.
râd de moartea
încolăcită
ca un șarpe
în somnul meu
în taina mea.

Numai acolo
umbra mâinilor tale
conturează
pustiul din carne.

Numai în lumina crudă
a boabelor de rouă
încolțește ca un fir
de iederă nesfârșită…

Să plângem

Să plângem în noi
să plângem.
Bobul de sare adunat
sub pleoapă
este o treaptă către Dumnezeu
inima – o arcă
numai bună
de luat forma cerului.
Cu ea vom naviga
ca într-un sublim delir
spre viață sau moarte.
La ieșirea din temnița
propriei ființe
afla-vom cine am fost
ori cine suntem.

Să plângem.
Să plângem în noi ca și cum
ne-am lăsa spălați de aprige ploi.

Substituire

Doar o neliniște mai puternică
decât nălucirile din jur ard
zările albe, zările negre.

Doar o înfrângere destramă
încet giulgiul iubirii
fructul ei cade înainte de vreme
precum sâmburele secat de vlagă.

Doar greierii nebuni
mai caută balade
ascunse în toamnele de ieri.

Tu pleci tăcut să-ți tai copacii
care zadarnic au făcut umbră pământului
în timp ce ți-ai plantat în suflet alt om.

Să fim…

Să limpezim zorii nălucirilor noastre
amestecând vârtos în oceanul patimilor.

În subteranele lui se descompun
blândețile ființei și gingășiile ei
nemăsurate de vreun ochi de om,

în fierbințeala cărnii stau bolile
ca niște muguri funebri
ca niște boabe de sudoare
alunecând în răni.

Dinspre speranțe însângerate
tristeți obosite de drumuri lungi
și anotimpuri înfrigurate
se ridică ceața tămăduitoarei lumini.

Dinspre Dumnezeu vin cocorii
primăverii veșnice
și mirul tainicei deșteptări.

să fim pocale iertării
picioare, mâini pentru infirmi să fim
înfometați ca niște copii orfani
să fim al iubirii imn.

De-atâția ani…

Cerul dezlănțuie rugile șoptite
de câțiva greieri năuci
eu printre ei în genunchi
chem primăverile
să dea deoparte zăpezile
sub care un prunc se îneacă de plâns
de-atâția ani
de-atâția ani aștept
să se întâmple ceva
să-mi ia de pe suflet gheara
care-mi pișcă fără milă strunele,

se face seară în lume
în mine
ard lacrimile copiilor rămași orfani.

Costel SUDITU

POEME

iubirea și-ntr-un bordei și atins
de cea mai rea boală te face
și împărat și rege
ea contează pe creditul acordat
morții cînd totul pare că merge perfect
puțini au iubit iubesc cu adevărat
rămîne iubirea lui Dumnezeu pentru unii
pentru ceilalți încercările continuă
pînă cînd expresia te iubesc va reda
convingerea nu doar confortul interior

***
nu te ridica statornicia morții răsună destul de constant
stăpîni pe cercurile noastre de foc ne
cîntă varza de bruxelles canțonete
pe apa zincată a nopții
să acceptăm cămașa largă a fricii
ne-am refugiat într-o gură de fum repetăm
evadarea simulăm escaladarea nasturilor seci
de pe tunica apusului
siguri pe noi pe sîngele nostru mîncăm
viitor pe pîine bem din pălării răsfățate
veșnicie luată pe gratis din talciocuri
toate s-au dovedit fecundate cînd ploua
înmugureau cu acorduri minore de contrabas
apoi cu un sughiț cît un anotimp pur
și simplu înfloreau
întîmplarea nu-i decît
o amintire dezorientată în căutarea unei frunți de care dispunem și noi
să nu recunoaștem să ne
mai obosească incertitudinea
pînă cînd vom fi pregătiți
să-i lăsăm să ne judece
cum bem vinul sau cum soarbem supa din lingură
pasărea asta tunată nu zboară departe
croncăne prea mult și dă în gol din aripă
să-i lăsăm să-și dea coate noi iubim
fiecare pe celălalt îl adorăm nu ne pasă
de piciorul paharului ce unghi are lingura
ar fi nimerit însă
pentru o impresie satisfăcătoare înspre bună
să cerem fripturi și cîte-o branulă
să vedem ce mai au de zis apoi
să ne culcăm urgent fiindcă timpul
zboară nesimțit în păsări de ceară
pe alt continent

Oana Mihaela SAVIN

Clătitele
(continuare din nr. trecut al revistei)

X X

Niciodată până la această vacanță Gina n-a reușit să creioneze în minte mai mult decât primul capitol. Acela al întâlnirii LOR; a fetei frumoase, cu rochie roșie, mulată, și a bărbatului cu maxilare de oțel și pielea de culoarea ciocolatei belgiene. Însă a fost OK pentru o vreme, fiindcă cele câteva minute de visare pe săptămână, cu ochii deschiși, au îmbunătățit acest prim segment al romanului ei într-un mod excepțional. Simțea acum că va fi cel mai bun capitol din carte. Dar încă nu scrisese finalul. În aceste două săptămâni petrecute în Prinos trebuia să se întâmple. FINALUL! Era foarte important să încheie romanul aici, și acum, ca mai apoi să îl poată rescrie în minte, iarăși și iarăși, jucându-se de această dată cu personajele și cu întâmplările, în scurtele clipe de răgaz din weekenduri sau în eventualele vacanțe viitoare. Poate din nou în Thassos, de ce nu?… Pe urmele lui Juan și ale fetei frumoase, căreia nu-i știa încă numele. Căci acțiunea se mutase aici, în Skala Prinos și continua în Panagia, sătucul de poveste, aflat între munți: într-o casă veche, înaltă, aproape de cele patru fântâni, cu o terasă imensă, acoperită de flori de bougainvillea. Dacă totul mergea conform planurilor și Bogdan accepta călătoria la Golden Beach, mâine își va invita și cele două personaje să descopere împreună cea mai frumoasă plajă de pe insulă. Le pregătise, oarecum, o surpriză… Juan va înțelege, în sfârșit, că… Mai bine nu… Povestea și-o va spune doar dimineața, în lunga plimbare de-a lungul fâșiei de nisip auriu… Iar dacă fiu-său nu va vrea să vină și va încerca să-i strice încă o dată cheful, o să-l pedepsească cum se cuvine, lăsându-l pe bărbatu-său să hotărască dacă îi mai dă bani pentru universitate sau îl trimite la lucru. Astăzi sărise calul. Rău de tot. Să nu vrei niciodată să faci ceva pentru părinții tăi, și apoi să te aștepți să fii recompensat cu generozitate, nu era acceptabil. Bun, aproape că înțelegea: nu voia să-l asculte pe taică-său, de-acord… Dar și ea avea parte de același tratament? Îi fusese întotdeauna alături, și sacrificase multe pentru el… Acest roman, de exemplu. Cât de mult a vrut să-l termine!… Însă n-a ajuns măcar suficient de departe ca să-i poată afla numele fetei îndrăgostite. În fiecare noapte, din ultimii cincisprezece ani, se băga în pat nerăbdătoare ca să continue povestea, dar somnul o cuprindea imediat ce „auzea” zgomotul valurilor și foșnetul frunzelor de palmier agitate… Asta-i!… Chiar nimic nu contase?… Avea și ea nevoie de un pic de afecțiune. Să-i arate și ei cineva, în cuvinte, cât de mult reprezintă… Alex, se pare, nu mai știa cum… Pe vremuri o păcălise, crezându-l cel mai iubitor om de pe Pământ. „Ești rece ca un șarpe!”, îi reproșa Gina adesea, în ultimul timp. Se străduia să nu-i arate cât o afectează atitudinea lui, dar nu prea reușea, și îl taxa încontinuu. Oh! Îi descoperise, de-a lungul anilor, punctele sensibile, dureroase, și cu zâmbetul pe buze, îl rănea. Din vorbe, din gesturi… Bogdan, deși nu se înțelegea cu taică-său, devenea ca el. Seara, când va ajunge acasă, nici n-o să-i adreseze vreun cuvânt. Ba, mai mult: nici n-o să-l invite la masă. Uite-așa!.. De parcă roșiile zdrobite, rămase în frigider, și telemeaua adusă de acasă l-ar fi interesat… Dar o să facă o omletă uriașă, cu șuncă și brânză și nu-i va oferi nimic! Să stea în camera lui și să se gândească; la familie, la rostul lui în lume, la handicapații lui de prieteni, la ce-o vrea el…
Își privi ceasul și descoperi că se făcuse ora șase. Deja… Bărbatu-său încă se lupta cu peștii și crabii, în apa netrecându-i de genunchi. Jalnic! Probabil că taică-său, căruia îi spusese că îl va lua de la Olga’s Place la cinci și jumătate, ajunsese pe două cărări acasă. Dacă nu l-or fi măturat ăia și l-or fi aruncat în vreun colț… De când rămăsese singur tot așa era. Noroc că pe Alex îl distra, și îi plăcea să-și petreacă timpul cu el. Grigore era un povestitor fantastic, fost comentator sportiv, iar oamenii îl iubeau. Avea întotdeauna ceva de zis și ceva de făcut – asta nu era rău -, dar alcoolul devenise prietenul lui nelipsit. Altul în locul lui bărbatu-său l-ar fi alungat, poate. Sau i-ar fi făcut tot felul de mizerii. Dar Alex nu era capabil de nici o răutate. Iar când Gina îl admonesta furioasă, el îi lua de fiecare dată apărarea, împăciuitor, și încerca să șteargă totul printr-o glumă; proastă de cele mai multe ori, dar nu conta, căci supărarea ei se redirecționa asupra lui și Grigore scăpa cu fața curată. Alex chiar nu era un om rău…
Se surprinse, dintr-o dată, că îl privea cu duioșie. Era caraghios, ce-i drept, cu burta-i ușor tremurătoare, ca un jeleu, cu ochelarii de înot acoperindu-i fața până deasupra bărbiei, cu urechile mari și cu salturile acelea ridicole care pregăteau întotdeauna „plonjonul”. De fapt, de la sosirea lor în Thassos, îi tot ceruse să-și pună și ea ochelarii de înot și să privească peștii ăia sfrijiți împreună. „O singură dată măcar…!”, o ruga, împreunându-și mâinile și strâmbându-se dezamăgit, ca un copil răsfățat.
Se scutură, cuprinsă de un frison. Intrase iar în starea aia teribilă, în care se simțea vinovată de tot și de toate, și în care simțea imperios nevoia să se scuze. Alex avea dreptate: pentru că era nefericită cu viața sterilă pe care o ducea, transferase propriile nemulțumiri asupra tuturor; și-i pedepsea zi de zi. Dar Juan și fata cea frumoasă nu știau nimic despre această latură a ei…

Soarele se retrăsese în munți și pusese o căciulă de foc deasupra crestelor albicioase. Se îmbrăcase deja cu rochia ei neagră cu buline, părul aproape i se zvântase și simțea cum costumul de baie îi frige pielea pe sub țesătura amplă de bumbac. Prosoapele erau pliate, puse frumos peste bagaje, iar papucii de plajă scuturați de nisip; nu mai lipsea decât Alex ca să poată pleca. Vru să îl strige, se apropie de țărm și când îl zări făcând ochii mari și minunându-se singur cu ceva maroniu în mână, – probabil o altă cochilie și un alt crab pricăjit -, avu același sentiment duios de mai înainte. Flutură ușor mâna dreaptă, dar el n-o văzu. Ridică din umeri, trase adânc aer în piept și-l reținu câteva secunde, iar apoi se duse țintă la geanta de umăr cu palmieri. Răsturnă în nisip prosoapele pliate, își luă ochelarii de înot și, fără să se grăbească, păși înspre el în apă. Cu rochia ei cu buline și costumul deja uscat pe dedesubt. El nu o zări decât târziu, când ajunsese aproape.
– Ce faci?!…, se minună blând, cu o voce joasă.
– Voiam să privesc peștii cu tine. Sunt?, îl întrebă Gina calmă, cu un aer cât se poate de firesc.
– Ăăăăă… Desigur. Erau o mulțime un pic mai înainte în zona aceasta. Și descrise un cerc larg cu brațul.
– OK. Ești gata?…
– Adică… să intrăm acum?… Să plonj…
– Da, să plonjăm.
Îl privi în față, zâmbindu-i cu căldură. Alex o cercetă rapid, nevenindu-i să creadă. Nu era nici o urmă de ironie pe chipul ei.
– Vvvrei… Vrei să ne ținem de mână?
Ea surâse molcom, făcându-i parcă cu ochiul. Sau poate că-i intrase o picătură de apă sărată pe sub pleoape, atunci când el trasase arcul de cerc cu mâna întinsă.
– Dacă așa se face…
– Da, chiar așa se face. Adică… așa mi-am imaginat că vom face noi doi…
– Chiar?!… Din nou o lovi sentimentul acela de revoltă față de sine și parcă nevoia de a se scuza. OK… Sunt pregătită.
Îi apucă mâna întinsă și se scufundară în același timp. Apa era foarte limpede și el îi arătă cu degetul în jos, puțin înspre dreapta, două-trei chestii mișcătoare. Gina descoperi cu uimire, chiar încântată, la jumătate de metru sub ei, câțiva pești albi cu dungulițe mov care se hrăneau pofticioși, făcând găuri minuscule în stratul auriu de nisip. Ieșiră împreună la suprafață.
– Wow! Am adorat!…
– Pe bune?!…, o strânse el fericit de degetul arătător.
– Auuu… Daaa, sigur. A fost grozav. Și peștii sunt atât de frumoși…!
– Ei… Nu sunt exact ceea ce mă așteptam să fie…
– Ba nu! Sunt minunați. Și ai văzut peștele acela mare, – cel mai grăsuț dintre ei -, ce reflexii portocalii avea? Ăsta e peștișorul tău auriu…
– Parcă mi s-a părut mie că… Dar… Pe bune?!..
– Da, bineînțeles. Hai să ne mai uităm o dată.
O privi aproape cu recunoștință.
– Dacă vrei…
Se scufundară din nou, însă presupusul pește auriu dispăruse. Îi luară locul alți peștișori mai mici, tot albi cu nuanțe movulii, pe care Gina îi găsi absolut încântători.
– A plecat. Bine că a stat să-l vedem…
– Daaaa… Ți-am zis eu că există!… Există cu adevărat.
– Îmi pare rău că m-am îndoit.
El o mângâie pe umăr cu emoție.
– Mulțumesc.
– Eu îți mulțumesc. De mâine te-ai procopsit cu mine.
– Ha, ha, ha!… Nu-mi vine să cred…, țopăi Alex fericit, într-un picior, încercând să-și scoată apa din urechi. Ea se îndrepta deja spre țărm, înaintând leneș și storcându-și poalele rochiei. Ești frumoasă. Gina se făcu că nu-l aude, dar continuă să avanseze, balansându-și și mai tare șoldurile, acum că se simțea privită. Vrei să mă ucizi?!
– Da. Asta ar fi o posibilitate… Se întoarse spre el și își zâmbiră ca pe vremuri. Uitase cu totul de bărbatul puternic și fata frumoasă, care-și păstrase aceeași rochie și aceeași culoare de păr de mai bine de douăzeci și doi de ani…

X X

– Ajungem acasă și îl ignorăm. Așa am stabilit cu Alex.
– Sunteți niște proști. E copilul vostru măi, oameni buni…
– Te rog să nu te amesteci…!
– Așa te-am crescut eu pe tine?, o admonestă Grigore aproape furios. Niciodată nu-și lua un astfel de ton și Gina se întoarse surprinsă: taică-său părea perfect treaz.
Era adevărat. Astăzi nu băuse deloc. Nu avusese chef. În drumul spre Olga’s Place, îl văzuse pe Bogdan așezat cu picioarele pe un bolovan uriaș, aflat în fața brutăriei, stând fără șapcă, cu șlapii lângă el, în soarele arzător. Părea necăjit. I se păru, de asemenea, că avea ochii roșii de plâns. Îl strigă, însă băiatul nu-l auzi. Vru să se apropie, dar mai apoi se răzgândi. Era clar că venise ca să fie singur. Să scape. Să se adune. Numai bunicu-său mai lipsea…
În ultimii ani, singurul de care îi fusese rușine că îl vede băut a fost Bogdan. Copilul nu-i spunea niciodată nimic, dar începuse să-l evite și, când se întâlneau, parcă se uita cu un fel de milă la el; și cu un fel de neputință. Asta era greu de suportat. Dar în loc să se schimbe… Ei, viața a fost cum a fost după, și el nu s-a simțit suficient de puternic. Noroc cu prieteniile create la Incognito – cel mai popular bar din cartier printre pensionarii școliți -, care l-au ajutat. Pe Bogdan însă nu reușise să-l păcălească. Era dezamăgit, desigur, văzându-și ruinat și fără scăpare idolul din urmă cu mulți ani – Grigore adică –, care îl ducea în fiecare sâmbătă pe stadion, îl instala la balcon – loc pentru V.I.P.-uri –, își punea căștile pe urechi și comenta pasionat, pentru postul de radio local, meciurile importante… La fiecare câteva minute își făcea timp să-i zâmbească și să schițeze un gest de încurajare cu degetul mare de la mâna dreaptă, ridicat în sus. După-amiezile de sâmbătă petrecute împreună, erau printre puținele lucruri pe care le aștepta cu emoție. Acum ce să-i spună?…
Simțea de multe ori că băiatul ar fi vrut să-i vorbească, poate să-i reproșeze ceva, poate să i se cocoațe pe genunchi și să-l împungă cu degetul în bărbie, așa cum o făcea altă dată… Îi era, cu adevărat, rușine de el. Felul în care stătea ghemuit pe bolovanul fierbinte și privirea lui fixă și până și șlapii lui movulii, rânduiți perfect, – îi avea de-o veșnicie parcă și îi purtase de nenumărate ori verile, când mergeau împreună la stadion –, toate astea îl făcuseră să i se umezească ochii. S-a oprit în față la Olga’s Place, dar pentru prima oară de când se afla aici, nu a intrat.
A urcat agale străduța îngustă, prin care cu greu se putea strecura o mașină mai lată, până la mini-marketul de pe colț, al cărui proprietar părea de fiecare dată jignit când cumpărai ceva de la el: toate bune și frumoase până când te apropiai de casa de marcat. Îți zâmbea larg la intrare, te încuraja din priviri, dar când îi puneai pe tejghea produsele, se încrunta teribil și comenta pe limba lui, răstindu-se. Grigore nu înțelegea nimic. Se prefăcea, de asemenea, că nu-i observă nici supărarea; îi surâdea cu bunăvoință și pleca fără grabă. Își cumpără, deci, de la vânzătorul ciudat o înghețată de smokine și o apă minerală rece și își petrecu toată după-amiaza în piațeta din fața școlii gimnaziale din Prinos, acolo unde patru pensionari – în orice caz, oameni trecuți de șaizeci și cinci de ani –, jucau înfierbântați table. Era umbră și bine și el n-a simțit nevoia să bea nimic altceva decât sticla aceea de apă, și n-a simțit măcar că ar fi vrut să joace și el; sau să fie băgat în seamă. Totul fusese perfect: N-a vorbit cu nimeni, amestecat fiind în mulțimea gălăgioasă de tineri care alergau printre bănci, și i-a privit pe cei patru jucând. Când s-a hotărât să plece, se făcuse deja destul de târziu. În drumul spre casă a coborât străduța îngustă, a ocolit marketul ca să poată vedea în sus, până la brutărie: bolovanul pe care se așezase Bogdan mai înainte se lăfăia gol, în canicula istovitoare…
Auzi claxonul unei mașini în spate și se întoarse. Chiar dacă era demult trecut de cinci și jumătate, Alex și cu fiică-sa veniseră totuși să-l recupereze. Dacă ar fi știut ce tâmpenii avea Gina de gând să debiteze, le-ar fi spus că se întoarce pe jos…
– Te rog să nu te amesteci, repetă Gina. Copilul ăsta a depășit orice limită.
– Dar voi cum v-ați purtat cu el? A simțit vreodată că îl luați în serios?…
– Bineînțeles! Am fost non-stop la dispoziția lui. Și mi-a ajuns. Nici un ceai nu știe să-și facă.
– De câte ori ați bătut mingea cu el prin parc? Sau, de câte ori ați jucat cărți împreună? La ce activități extrașcolare l-ați înscris în afara cursului acela, umilitor, de trompetă, pe care l-a detestat? Chiar și eu l-am urât… Încetați amândoi cu prostiile și încercați să-l înțelegeți.
– E atât de simplu să judeci… Eu am fost altfel, recunoaște. Te respectam, vă ajutam…! Nici măcar de mâncare n-am să-i ofer. De fapt, nu mai am niciun strop de energie pentru preparat cina…
– Cel mai idiot mod de a regla o problemă, pe care l-am auzit vreodată!…
Din spate, un camion se apropiase amenințător, aproape să le-atingă spatele mașinii.
– Vezi, vezi… Alex! Camionul acesta încearcă să te depășească. Încetinește!… Gina își strânse cu un gest nervos părul răvășit, plin de sare, și se întoarse din nou spre taică-său. – Bogdan va avea un șoc, desigur, dar va înțelege că nu mai glumesc: s-a terminat. Ori își schimbă atitudinea față de noi, ori… gata.
Alex îi atinse șuvița rebelă care îi acoperea fruntea și apoi își sprijini mâna pe umerii ei goi. Mai aveau foarte puțin până la vilă.
– Ei, lasă… Nu-i chiar așa…
– Tu, să taci. Sunt și eu o dată hotărâtă.
– Dacă nu l-aș fi văzut pe Bogdan astăzi, m-aș fi întors chiar acum în sat, la Olga’s . Mi-e rușine cu voi.
Mașina opri în fața vilei în scrâșnet de roți. Cei doi nu-i răspunseră, – păreau că nici nu l-au auzit.
Bucătăria se afla la primul etaj și de acolo veneau niște mirosuri ispititoare. Stomacul Ginei se strânse dureros și își aminti, dintr-o dată, că avea o foame de lup. Alex rămăsese prostit, cu bagajele în mână și, cu capul dat pe spate, adulmeca:
– Ce-i asta?, se întrebă.
– Habar n-am…!?
– O fi venit proprietara să ne aducă prosoape curate, și gătește pentru noi?!…
– La ora asta?… Bogdan! Unde ești?, strigă ea cu o voce nesigură. Nu pare să se fi întors… Hai cu mine! Se întoarse spre bărbatu-său și îl apucă de mână.
Odată ajunși în living, mirosurile deveniră și mai pătrunzătoare. Mirosea a vanilie și a zahăr încins… Gina glisă ușa din pin, frumos lăcuită, care delimita cele două încăperi. Pe masa din bucătărie tronau o farfurie uriașă, acoperită cu o alta, și un vas cu limonadă rozie. Grigore ajunsese și el, și privea peste umerii lor. Bogdan se afla pe colțarul elegant, de culoarea măslinelor verzi și plia tacticos niște șervețele colorate.
– Ați venit, îi întâmpină radios.
– Da… Tu unde-ai fost?
Bogdan ridică farfuria de deasupra și cei trei descoperiră cu nespusă uimire vreo cinșpe-douăzeci de clătite pufoase, de formă cilindrică, împachetate perfect.
– Astea sunt pentru voi. Eu am mâncat deja. Și…, ha, ha, ha!…, sunt viu! Așa că… sunteți și voi în siguranță.
– Tttuuu… Tu le-ai făcut?!… Cum?…
– Internetul, mamă! zâmbi Bogdan, un pic malițios. Știi… mai și ajută. Uneori…
– Asta, da surpriză!… se foi Gina, stingheră, de pe un picior pe altul.
– Da, băiatule, să tot faci dintr-astea, îl bătu Alex pe umăr, și el oarecum stânjenit. Bogdan nu-și amintea s-o mai fi făcut vreodată, de când crescuse. Nu ne supărăm! Emoționat, nu-și recunoscu vocea și încercă să și-o dreagă, tușind de câteva ori. E…, e…, e bine! Nu prea-i reușise, așa că mai bine tăcea.
– Acum plec, se ridică Bogdan în picioare. Mă întâlnesc în port cu băiatul familiei din Piatra Neamț și cu două verișoare de-ale lui.
– Ați vorbit?…
– Normal. Au ajuns în aceeași zi cu noi… V-am lăsat!
Gina și Alex n-au schițat niciun gest. Doar Grigore s-a precipitat în urmă-i, și l-a surprins ieșind, încălțat cu șlapii lui cei movulii și stâlciți în picioare:
– Bogdane, stai un pic!… Poți să-mi faci un serviciu?
– Da, sigur…?!
– Aruncă-mi și mie gunoiul în tomberonul de peste stradă. Îl am pregătit de ceva vreme… Intră în baie și băiatul îl văzu, prin ușa lăsată deschisă, cotrobăind după mașina de spălat rufe. Un pic transpirat, roșu la față, ieși și îi înmână o sacoșică zornăitoare: Asta-i!
Bogdan nu se putu stăpâni și, cu degetele răsfirate, o întredeschise puțin, în fața lui. Două sticle frumos colorate, pântecoase, de vodkă grecească și una mai subțire, ce conținea un lichid maroniu închis, își ițeau capetele. Se priviră preț de câteva clipe, nu mai mult, și primul care începu să zâmbească fu băiatul. Era exact zâmbetul acela din copilăria lui – care-i adâncea gropița de pe obrazul stâng -, când Grigore îl instala el însuși la stadion în fotoliul rezervat V.I.P.-urilor, cu un pahar de limonadă și cu un coșuleț de popcorn în mâini, la meciurile de sâmbătă după-amiaza.
– Distrează-te.
– Așa voi face.
Bogdan puse un picior deasupra pragului, ezită puțin și apoi se întoarse. Se apropie de bunicu-său și-i dădu un pumn ușor, camaraderesc, în umărul drept.
– Hei! Mulțumesc…!
Grigore repetă gestul, un pic mai puternic decât ar fi trebuit, și îi făcu cu ochiul:
– Dispari!
Bogdan ieși în grabă și, ciudat: zgomotul sacadat al șlapilor pe marmura albă ca zăpada, cu care erau acoperite scările, îi spuse bătrânului că… totul revenise la normal. Se uită la ceas:
– Hmmm… Atât de târziu…! își zise. Dar în bucătărie, pe masa lustruită de pin, îl așteptau cele mai pufoase clătite din lume…
Intră și îl văzu pe Alex înfulecând cu poftă, în timp ce Gina privea în extaz farfuria ce se golea în mare viteză.

Camelia Manuela SAVA

CERNO MORE

Bărcile putrezesc în vânt
mirosul de pește ruginit ne inundă porii pescarii au chef de vorbă
la mal se încâlcesc năvoadele de gânduri
scoicile înghit nisipul mă hrănesc cu iluziile lor sângerii
ochii sunt focuri ce se sting în valurile negre la apus măsori lumea milimetric
tu ești aici
eu sunt mai departe în vama cuvintelor
Apa îți înroșește mâinile de fiecare dată când vrei să o îmbrățișezi
Pescarii stau pe mal și beau din cupe vinul rubiniu al norilor
printre meduze crește un vis ca un uriaș cu solzi
Marea e liniștită
abia a născut un an nou albicios
mă avânt în larg hainele sunt funiile de care mă agăț când mă paște un pericol
Pescarii au plecat pe la casele lor
în întuneric cerul sângerează până moare e împăcat cu sinele cu liniștea cu vântul
fiindcă e singurul care știe că va răsări în culori vii
mâine dimineață
la mine nu mai ajung scrisorile tale trimise în sticle verzi
dopul pocnește surd îngropând mesajul printre pietre
pășești cu grijă să nu trezești sirenele
bărcile sărută pontonul
tu săruți doar marea