Literadura nr. 5 (8)

Mihai VINTILĂ

Omul cu două neveste

Momentele de viață cărora le oferă
nemurire scriitorul Jenică Chiriac
se îmbogățesc cu un nou material
– Dan, pricopsitul apărut la editura Lucas din
Brăila la începutul de an 2017. Regăsim în
această carte tematica dragă autorului aceea a
lumii de dinainte de anul 1989, stilul său
sfătos, dar și carențele din ultimele sale
apariții.
Avem descrisă viața lui Dan Belciug
plutonier de intendență într-o unitate militară
din capitală…înalt, drept, milităros, poartă
mustață falnică în toată vremea ajustată
frumos din foarfece, ochi negri păcură, nas
vulturesc, răsături faciale tăiate în cremene,
păr negru tuns scurt.
Povestea nu este cursivă, ci are din când în
când hopuri. Jenică Chiriac începe de la
mijlocul vieții personajului pentru a ne plimba
înainte și înapoi și iară înainte. Ca metodă de
scriere ea ar fi putut fi măiastră numai că
scriitorului îi cam scapă povestea la final
printre degete și cu unele confuzii ajungem să
înțelegem totuși destinul personajului.
Sfârșitul este cel prevăzut pentru toate ființele
vii dar, inedit pentru noi este faptul că mare
norocos a fost Dan, plutonierul de ață, la
viața lui: l-au iubit în egală măsură două
femei. Omul cu două neveste odihnește acum,
nu-l mai supără inima, nici sufletul, nici
hemoglobina!
Trecut prin tumultul vieții autorul, nu ezită a
interveni pe parcursul acțiunii dând indicații,
făcând comentarii și uneori chiar anticipând
ceea ce va urma. Acest mod de intervenție din
poziția unui înalt povestitor este supărător
pentru cititor și îl sfătuim prietenește al părăsi
în viitoarele cărți. Nu de alta dar omoară
farmecul povestirii și ne scoate din magia
scriiturii sale.
Personajul Dan Belciug ajunge să trăiască
două mari povești de dragoste ambele
încununate de câte un fiu. Viața sa pendulează
între București și Turnu Măgurele, între
armată și pescuit.
Un alt neajuns de semnalat al volumului ar fi
insistența cu care Jenică Chiriac adaugă zgură
poveștii. Mă refer aici de exemplu, la
momentul internării personajului principal în
spital și l-a schimburile de bancuri cu ceilalți
pacienți. Acest procedeu este vizibil și
contrastant cu ceea ce s-a întâmplat până
atunci. Momentele de umplutură nu vin a
dezvălui nimic, sunt doar o paranteză care
zgârie obrazul curat al poveștii.
În rest, avem o construcție aparent clasică
formată din cincisprezece capitole de câteva
pagini fiecare plus un trist epilog cum îl
definește autorul. Nici nu știu dacă să
încadrez cartea la nuvelă sau la roman. După
întindere, acțiune și numărul de personaje este
clar o nuvelă dar divagațiile autorului îi dau
complexitatea unui roman de mică întindere.
Volumul se citește ușor, nu este pretențios dar
nici nu îți lasă vreo impresie deosebită. Poate
fi citit cu satisfacție în tren, în mașină sau ca
lectură de vacanță și nu este o lectură rea. Este
doar o poveste de viață!
Jenică Chiriac, Dan, pricopsitul, Brăila,
editura Lucas, 2017, 96 pagini.

Carmen Tania GRIGORE

evanescență

te-am îngropat în zăpadă
nu mai exiști
atotștiutoare
liniștea te caută
în memorie
cu migala aceea
de anticariat
când găsești ce nu cauți
îmi pregătesc plecarea
spre o altă vârstă
într-o primăvară
mă voi întoarce
de mână cu nepoții
să culeg ghiocei
ieșiți la lumină
din pulpa dinților

în numele clipei

vor veni anii
cu sprâncene de ceară
ne vor schimba tăcerea
în neliniști impetuoase
se vor umple din nou
odăile mari
cu pietate
până la refuz
se vor umple
în timp ce clopotul
sabotat de întuneric
se va frânge
chiar mai curând
decât ne așteptăm
pânza albă
va flutura
deasupra unui marș funebru

în pusee tânguitoare
sentimentele cer
referendum

Genovel-Florentin
FRĂȚILĂ

cerbul însetat –
din iezerul albăstriu
sorbind doar norii
#
cultură eco –
din loc în loc plantate
eoliene
#
rafale de vânt –
din magnolia-n floare
roiesc petale
#
înseninare –
albastru de Voroneț
în privirea ta
#
oglindă ad-hoc –
cicoarea înflorită
reflectă cerul
#
Transfăgărășan –
șoseaua șerpuită
trece printre nori

Louis ARAGON (1897-1982)

Ghazel în toiul nopţii

Precum un hoţ am revenit acasă.
Ca florile din glastre erai de somnoroasă în toiul nopţii.

Mi-am luat hainele căzute pe jos.
Şi inima să tacă am implorat-o frumos în toiul nopţii.

Nu mă vedeam şi vârsta mi-o pierdusem.
Gol eram şi-n lumea neagră dispărusem în toiul nopţii.

Despuiat complet de zile şi de mine
Îmi aduceam aminte înfrigurat doar de tine în toiul nopţii.

Taina fremătând că atinge ca un orb
Memoria mâinilor şi a gurii cu care te sorb în toiul nopţii.

Parfumul lung regăsit al vieţii în doi
Tremur la gândul că respirăm amândoi în toiul nopţii

Iată-te iar tuberoză captivă în braţele mele
Foşnind când mă apropii de patul cu dantele în toiul nopţii

Ca şi cum îmi faci un loc la tine-n vis
Doar Dumnezeu ştie ce se-ntâmplă precis în toiul nopţii.

Când dormi îţi stau de veghe ne-ncetat
Şi mi-i nespus de frică să fiu de somn furat în toiul nopţii.

Pe apele oglinzii se lasă ceaţă grea
Fragilă-i fericirea zărită vag de tot în ea în toiul nopţii

De linişte mi-e frică şi totuşi tu respiri
Te strâng la piept imperiu atâtor amintiri în toiul nopţii

Mereu în preajmă pândesc tulburat
La orice pas ce-l face şi-i de ecou dublat în toiul nopţii

Alături sunt de tine cum straja e pe zid
Şi sufăr pentru-o frunză, de murmure-s avid în toiul nopţii

Trăiesc pentru tristeţea când tu te odihneşti
Cuprins febril de teama pe care mi-o trezeşti în toiul nopţii

Frumos ghazel, celor ce vin le spun
Că numele de Elsa drept semnătură-l pun în toiul nopţii!

(Din volumul Le Fou d’Elsa, 1963)
Traducere de Ion ROŞIORU

Elisabeta DRAGHICI

Gânduri despre copii

Apare deodată un copil
în grădina timpului.
Pe aripi de vânt ludic
îi cresc vise zămislite din eternul de ce?
El plantează o sămânță a iubirii în pământ
și-o descântă naiv.
Cu pașii mici acoperă lumea
iar râsul lui cutremură inimi.
E un copil ce-și construiește
micul palat al împărăției sale.

Întâlniri accidentale

Mă înfioară povestea ei!
O spune cu glas blâd ca o resemnare
în fața tuturor încercărilor sortite
unor finaluri cu multe semne de întrebare.
Privirea îi completează vorbele
rulând un film cu scene incredibile,
unele în alb-negru, altele color.
Colțul de stradă – martorul mărturisilor ei –
promite tăcerea și o nemaîntâlnită fidelitate.
Ca o garanție a statorniciei,
uruitul mașinilor acoperă cuvintele,
păstrându-le ferecate în urechile mele.

Despre anumiți oameni

Oamenii aceștia au ieșit pe stradă în pas vioi
soarele e îmblânzit și vântul mângâietor.
Ei nu vor filosofii, nici teorii și teoreme
nu mai vor legi și nici politicieni.
S-au desprins de lume ca după o teribilă luptă
între două armate ce-au uitat
ce anume le-a pus față în față.
Au pornit pentru câteva clipe
pe un drum al uitărilor de sine
al lepădărilor poftelor și dorințelor.
Au vrut să fie altfel!
Oamenii aceștia îmi par a fi departe
Și-o tăcere istovitoare se așterne-ntre noi.

Costel SUDITU

Iată-ne şi pe noi la vîrsta
la care ne preocupă sfirşitul lumii
iubirea întîrziată curele de slăbire bolile
de tot felul iată-ne îngenuncheați şi noi
cum fulgerăm cu privirea cîte-un răspuns
care ne leagă palmele şi ochii închisi
pentru încă 20 de ani

certitudinea că exişti într-o umbră a altei
umbre
a altei umbre şi tot aşa pînă într-o lume a
umbrelor
din care ieşi la sfîrşit ca dintr-un ou personal
pe care l-ai dus peste tot cu drag cu silă cu
indiferență

l-ai rostogolit în sus în jos
mai încet mai repede
cu tine în el ai sperat într-un prag o piatră
mai răsărită sau căutată să crape să animi
un deget măcar ce-i dincolo să pipăi să ştii

în zadar pînă la vîrsta la care ne preocupă
şi pe noi sfirşitul lumii iubirea imposibilă
infinitul morții
ne catapultăm cu brațele alipite de corp
în propriul ou ca-ntr-o piscină veşnică
pentru încă 20 de ani cu ochii înalți

poate vor izbuti cei rămaşi după încă 20 de ani
aceia care nu încetează cu-n deget măcar
să vrea să pipăie să ştie ce fel de pasăre
i-a ouat ce fel de soare nu-i încălzește.