De-ai noștri! – Victor Frunză – Lehamitea (3)

DOUĂ SCRISORI DE LA CONSTANTIN DUMITRESCU*

1

,,Acum câteva zile am găsit în cutia poștală un plic galben […]. Surpriza cea mare și unică: Victor Frunză.
Desigur că surpriza a fost mai mult decât plăcută, Revoluția împușcată, cu dedicație (în parte exagerată), dat fiind faptul că de multe luni nu mai știam nimic despre disidentul Victor Frunză, plecat în patria eliberată de sub forțele întunericului.
Cartea Revoluția împușcată nu poate fi citită ca romanul lui Constantin Stere sau ca amintirile lui Creangă. Cartea dumneavoastră este periculoasă și persoanele neavizate cu puterea comunistă din România, care în cei 50 de ani de stăpânire a desfășurat neîntrerupt crime și silnicii, pot căpăta șocuri fatale. Cred că erați dator să preveniți cititorii asupra materialului explosiv, eu aș fi zis gen vulcan Pinahtubo.
Revoluția împușcată trebuie studiată și eu am studiat-o câteva zile. Dacă pentru mine, om hârșit într-ale politicii, nu a fost ușor de clasat materialul real de ficțiune, ce face cititorul de rând când a ieșit din paginile intitulate ,,Congresul al XV-lea al PCR” zâmbind și trece în explozia numită ,,Contrarevoluția în trei etape”? Vă spun eu ce face: o ia de la capăt și își zice: ,,Asta este o carte serioasă!”
Acesta este adevărul: cartea Revoluția împușcată este unica lucrare, care tratează serios și tragic evenimentele din decembrie 1989 din România și pe cele următoare. Atât de serios și tragic, că la urmă te întrebi dacă sângele curs în decembrie 1989 nu a fost unicul sânge adevărat din organismul coclit, care este astăzi poporul nostru, imbecilizat în cincizeci de ani!
Nu trebuia să vă preocupați pe parcurs că ați fost tratat cum ați fost și erați obligat să vorbiți mai mult despre activitatea dumneavoastră din exil. Dacă v-ar fi tratat altfel neocomuniștii și figuranții opoziției, ar fi însemnat deschiderea problemei rezistenței. Cine ar fi avut interes să scrie și să publice că Victor Frunză a fost singurul care a renunțat la toate avantajele poziției din țară, a luat toiagul pribegiei și din ajutorul social danez a publicat materiale demascatoare ale dictaturii tribale Ceaușescu?
Mulți din cei ce conduc astăzi România se autonumesc ,,disidenți” și vor conduce mai departe, fără să se complice în explicații că au fost alții cu adevărat și înaintea lor, și un anume Victor Frunză, care din nimic a publicat în exil ceea ce nu a reușit nimeni să o facă.
Au apărut la suprafață elemente configurate de mine în Cetatea totală: ,,derbedeul”, ,,drojdia”, înnobilați de partidul comunist și care ca lepra nu se vor mai desprinde de pe pielea poporului vlăguit, nici de acum într-un secol. Vă mulțumesc că la pagina 69 ați amintit de tratamentul nemeritat aplicat autorului Cetății totale, dar greșit mă încadrați în grupa de disidenți. Eu am fost din tinerețe anarhist, am părăsit mișcarea legionară în vara anului 1937, când era în plină ascensiune, la etatea de 25 de ani sau cum frumos mi-ați scris dedicația: ,,neconformist din vocație”.
Dovada că aveți dreptate în sistemul de organizare al ,,totalitarei totale tăceri”, în funcție și astăzi, este faptul că nici dumneavoastră nu ați cutezat să încălcați ,,consemnul”, ca să fi amintit de singura lucrare scrisă despre originea și ascensiunea dictatorului Ceaușescu, sprijinit de banda preoților cultului personalității, astăzi în funcții statale, ca și atunci. Lucrarea mea nu este perimată, nici desuetă: este explozivă, ca și Revoluția împușcată*.
încă o dată vă mulțumesc pentru darul făcut și doresc să primiți scrisoarea împreună cu urările soției mele și ale mele pentru fericirea familiei dumneavoastră. Cu alese sentimente românești, Constantin Dumitrescu.”

*) Constantin Dumitrescu este autorul lucrărilor Cetatea totală, apărută la Ed. Seuil, în limba franceză și la ,,Dumitru Verlag”, München, în limba română, și Ceaușescu, șef de Dumnezăi , ,,Dumitru Verlag”.
*) Este vorba de cartea Ceaușescu, șef de Dumnezăi.

2

,,München, 18 iulie 1994
Stimate domnule Frunză,
Am primit darul dumneavoastră (,) Revoluția împușcată și imediat m-am pus pe citit. întâi m-am dumirit bine că este o lucrare capitală și de aceea am luat-o de la capăt, ca să constat că o astfel de lucrare nu a scris nimeni în țară sau în afara ei și de aceea i-am dat calificativul de ,,explozivă”, gen vulcanul Pinahtubo.
Cum sunt iute la mânie și la scris, am așternut pe hârtie gândurile mele bune sau mai pălite și am trimis scrisoarea la Căsuța poștală 33, sectorul 1, București. Poșta română m-a surprins prin gradul de civilizație și mi-a trimis scrisoarea înapoi, exact ca poșta canadiană sau germană. Nu am deschis-o și o anexez la prezenta.
Domnule Frunză, cartea dumneavoastră este excepțională și trebuie să ajungă să fie citită de lumea simplă.
Cine finanțează și cine distribuie această măciucă, în stare să fărâme oalele pline de minciuni din carele puterii neocomuniste, care s-a încăpușat din nou în blana jumulită a poporului?
Aș dori ca Revoluția împușcată să nu uite soarta Cetății totale, care a fost dată la topit imediat după apariție.
Dar cartea dumneavoastră este de o factură deosebită și dacă ajunge în mase va stârni vijelia ce va împrăștia și norii roșii și pe toți tâlharii ascunși după nouri.
Nu trebuie să vă mulțumiți cu succesul de librărie în București. Ați riscat atât în viață, riscați și editarea cărții în tiraj de masă și la preț convenabil.
Abia atunci puteți spune ca Simion Bărnuțiu: ,,Dixit et salvani aminam mea”.
Vă trebuie un Alcalay!
Cu alese sentimente românești, al dumneavoastră prieten,
Constantin Dumitrescu”

UN ESCROC INTERNAȚIONAL

,,ROMANUL LIBER, domnului redactor-șef, Eugeniu Dinescu, Londra
Stimate domnule redactor-șef,
Încurajat de mențiunea ce ați făcut în ultimul număr al Românului liber, precum că politica dumneavoastră redacțională constă în acceptarea de ,,opinii pro sau contra… lăsând afirmațiile, criticile sau datele prezentate să cadă în răspunderea directă a autorului respectiv”, vă trimit rândurile de mai jos, pe care am rugămintea să le dați publicității. E superfluu să menționez că afirmațiile care urmează sunt făcute cu toată răspunderea și seriozitatea.
Cu mulțumiri, Victor Frunză 9 august 1994″
Textul scrisorii:
,,Doresc înainte de toate să vă mulțumesc pentru regularitatea cu care îmi trimiteți Românul liber, publicație pe care o găsesc din ce în ce mai interesantă, aceasta probabil și pentru că fiecare număr este în pas cu evoluțiile din țară.
Din păcate, nu la ultimul număr (8-9), primit acum câteva zile, vreau să mă refer, ci la cel anterior, 7, pe iulie, unde am citit cu interes un text intitulat Unde se ascunde adevăratul Romulus Vulpescu?, semnat de Nicolae A. Andreescu, Montreal, Canada. Din motivele pe care le veți afla mai jos, nu textul în sine a prezentat pentru mine interes, ci semnătura. Așadar, semnatarul articolului la adresa schimbării la față a lui R. V. este probabil una și aceeași persoană cu un domn a cărui carte de vizită o reproduc integral: ,,N.A. Andreescu, Consultants Limitee, Nicolas A. Andreescu, Pre¬sident, B. Sc.C. Eng., Ph.D.; Main Office, P.O.Box 192, Postal Station Snowdon, Montreal, Quebec, Canada H3X/3T4 „, apoi în dreapta, ,,Branch: P.O.Box 51, Armdale, Nova Scotia, Canada B3L 4J7″. La subsol: ,,În USA: Andreescu Holdings Corporation. In U.K.: Andreescu Consultants (U.K.) Ltd”.
Cu acest domn Andreescu am făcut cunoștință la sesiunea de la Paris a Academiei Româno-Americane, în iunie 1987, când l-am văzut și pentru ultima dată. Cu acel prilej, am prezentat printre altele și un stand cu cărți ale editurii fondate de subsemnatul la Aarhus, Danemarca, și care atunci se numea ,,Nord”. După ce vreo două zile a dat târcoale cărților expuse, domnul la care mă refer mi-a înmânat cartea sa de vizită, spunându-mi că dorește să achiziționeze câte un exemplar din fiecare titlu, dar întrucât… – și a urmat o explicație oarecare, bombastică, dar mă rog… – să i le expediez eu în Canada, unde (detaliul l-am reținut bine), secretara le va recepționa. Și să i le expediez din Danemarca și pe cele din catalog, dar care nu au fost expuse. M-a mirat atunci, dar am trecut peste acest ,,amănunt”, faptul că nu-și expediază singur comanda, dar și mai de mirare mi-a fost că nu a scos banii, ca un bos ce se prezenta, să le achite, sau un cec… Ținând însă cont de ștaiful afișat și de greutatea cărții de vizită, nu am pus la îndoială corectitudinea sa. Deci am pus la poștă goșgogeamintea coletul, cu zece exemplare – două titluri erau în două volume – plus o casetă (Dumitru Furdui), abia ieșită pe piață. Expediția m-a costat, recomandat, 20 de dolari USA. Valoarea cărților, cu numai jumătate din porto era de 126 de dolari USD, la care s-au mai adăogat încă vreo 35 de dolari, fără să mai socotesc și costul transportului (al poștei), pentru cărțile trimise imediat din Danemarca. Ajutorul social pe lună din care întrețineam și editura nerentabilă, abia dacă depășea 300 de dolari.
Am așteptat după aceea mult și bine ca domnul ,,Nicolas” Andreescu să-și onoreze comanda făcută personal sau măcar să-mi trimită o scrisoare. I-am scris eu în două rânduri, fără nici un efect.
Au trecut de atunci șapte ani. Domnul N.A crede că timpul i-a șters și fapta și datoria. Asta să o creadă dumnealui! Orice instituție, inclusiv ,,N.A. Andreescu Consultants Limited”, pune dobândă pe sumele neonorate în termen. La cât să se fi ridicat până astăzi cei 160 de dolari USA, pe care dl. N. Andreescu are să-i achite unei edituri, care cu sacrificii imense, de care nu are rost să vorbesc aici, a menținut în exil flacăra culturii românești, a luptei și speranței, în anii terorii comuniste (când, de altfel, domnia sa făcea plimbări în țară)? îl las să calculeze, că tot este „om de afaceri”!
Până atunci aș vrea să adaog câteva considerații care se impun. Cum se numește o ,,Persoană care înșeală pe alții și își însușește prin manopere frauduloase, bunuri străine”? (Citat din Dicționarul Explicativ al Limbii Române, ediția din 1975, pg. 305). Tot dicționarul ne dă soluția: escroc sau șarlatan.
Întorcându-mă la articolul menționat la început, aș vrea să precizez din capul locului că, la fel ca mulți alții, eu însumi sunt decepționat de opțiunea politică a lui Romulus Vulpescu. M-am văzut cu el imediat după Revoluție, în 1990, pe când și el și scriitoarea Ileana Vulpescu, tindeau să facă politică liberală. Venind vorba despre persoane pe care le cunoșteau și ei din diaspora, mi-au pomenit numele domnului Nicolae Andreescu, rezident în Canada. Le-am spus că un Nicolae Andreescu, rezident și om de afaceri în Canada, m-a escrocat – că acesta este cuvântul – cu o sumă oarecare. La care Vulpescu tresare: ,,A, ia stai! Am niște prieteni, Nicolae și Ana Scarlat. Să vezi, de necrezut, pe ei cum i-a înșelat!” Nu am avut curiozitatea să aflu amănunte și nici nu am făcut uz de numărul de telefon, pe care îl am și astăzi în carnetul meu.
Vedeți dumneavoastră, dragi doamne și domni, societatea românească se află în criza prin care trece, tocmai din pricina – printre altele – acestui aspect pe care ni-1 ilustrează acum și acest caz din diaspora: vorbesc despre moralitate tocmai niște oameni profund imorali, unii dintre ei dându-se drept cinstiți „oameni de afaceri”, miniștri, parlamentari, senatori, în realitate foști nomenklaturiști sau securiști.
Asemănarea cu ei este izbitoare și la tovarășul – desigur, una și aceeași persoană – care vizita România sub domnia absolută a securismului, Nicolae Andreescu. Cu ce drept moral dl. Nicolae sau ,,Nicolas” Andreescu, Montreal, Canada, face procesul rătăcirilor unui om, ale cărui fapte îl privesc la urma urmelor personal și nu se încadrează în nici un fel în Codul Penal, precum cele înfățișate mai sus ale domniei sale și întărite cu fotocopii după documentele pe care le păstrez? N-are legitimitatea morală să vorbească despre Vulpescu și cu atât mai puțin despre Comarnescu, Ionescu, Cioran, cum aud că o face!
Nu-mi rămâne decât să mulțumesc cu anticipație gazetei dumneavoastră pentru amabilitatea de a fi dat publicității acest text.
Victor Frunză”

Au fost anexate fotocopii după factura și chitanțele poștale respective.
Scrisoarea nu a apărut. De asemenea nu am fost onorat nici cu un răspuns privind motivele cenzurării ci.
Decembrie 1997

,,O SCAMĂ PE CREIER”
sau ÎNTRE CIOLAN ȘI NICOVALĂ

Prima dată m-am întâlnit cu metoda, în paginile publicației BIRE de la Paris. Abia sosisem în vest și cum numele meu abia se auzise printre românii din Europa, ce și-au zis responsabilii de la București cu tulburarea minților: ia să facem ca lumea să creadă că Victor F. este același cu poetul Eugen Frunză, care – știți dumneavoastră – a cântat și imnificat cum se obișnuia la acea vreme: și partidul, și pe tovarășul Stalin și construcțiile socialismului… ,,Bună dimineața, fată de pe schele…”. Că l-am învățat și eu la școală, cu alte cuvinte, că eram de departe, din altă generație, asta nu mai interesa pe nimeni…
În realitatea noastră s-au văzut fenomene literare de-a dreptul paranoice: un dulap de slănină cu trei uși și două picioare confecționa la metru imnuri pentru Ceaușescu, iar un altul, o copie pe semne, care astăzi se crede, ca nebunii de la Spitalul 9, omul providențial al națiunii, se specializase pe ode și rondeluri pentru ,,mama, soția și savanta de renume mondial”, după revoluție având – ambii – nerușinarea să dorească să ajungă președinți, nu la un Comitet de bloc, ci ai României. După asemenea nenorociri, producțiile lui Eugen Frunză, îmi trezesc doar sentimentul de compasiune pentru puterea de deturnare a minților și destinului creator al unor oameni, de către o mașinărie monstruoasă, iar față de om nu am nici un resentiment. Am avut atâția asemenea: A. Toma (începând cu patruzeci și opt), Mihai Beniuc, Marin Banuș, Veronica Porumbacu, Nicolae Tăutu, Victor Tulbure, Ion Brad, Violeta Zamfirescu, dar parcă ți-i mai |poți aminti pe toți? N-au dat cu toporul, ci cu cădelnița! Nimeni nu cerc nimănui să-și facă harachiri din această pricină. Producțiile genului vor rămâne îngropate pe vecie…
M-am pomenit, cum opuneam, în paginile publicației BIRE, de altfel cu fasoane de ,,anticomunistă”, că mi se comenta sosirea în vest. Dar nici într-un rând măcar nu mi s-a spus în mod cinstit pe nume și prenume, ci se tot trăgea cu ,,Frunză și Beniuc”. Perfidia avea scrupule. Am reacționat în gazeta Curentul, (München, anul LIV, nr. 5956, iulie-august 1982, pg.2), publicând următoarea notă:
,,Un prieten din vest îmi scrie, ca un fapt divers, că și-a consumat destulă energie pentru a-l convinge pe un compatriot de o evidență, și anume de faptul că Victor Frunză nu este una și aceeași persoană cu Eugen Frunză. Întâmplarea nu este pur accidentală. Pentru că într-o publicație de exil care apare la Paris, se aducea vorba acum câteva luni de ,,Beniuc și Frunză”. Mă întreb de ce redacția nu a avut dramul de onestitate elementară, pentru a nu produce confuzii, să fi scris și în cazul celui de al doilea numele și prenumele? Să fi ajuns oare acel Frunză la fel de clasic precum Shakespeare sau Eminescu, pentru a nu mai fi nevoie de așa ceva? Nu doresc să fac nimănui nici un fel de proces de intenție, dar declar procedeul din capul locului incorect.
Pentru domnii care preiau scrisori gata ticluite cine știe pe unde (deși atât noi cât și editorul știau unde!) și le dau repede drumul la tipar, voi face invitația să redeschidă Dicționarul de literatură română contemporană de Marian Popa (București, Editura Albatros, 1977) la pagina 227-229, de unde vor afla, în sfârșit, că există trei scriitori cu numele de Frunză și că niciunul din ei nu a ajuns încă un clasic în viață pentru a-l lipsi de prenume: Dumitran Frunză, Eugen Frunză (ambii aflându-se în țară) și al treilea, semnatarul acestor rânduri, stabilit printre domniile voastre”.
Metoda era simplă: oamenii, care au fost atenți la conținutul criticilor la adresa dictaturii, pe care le formulasem cât m-am aflat în țară, continuându-le în exil, receptându-le caracterul drept și faptul că ele coincideau cu părerile proprii, trebuiau manipulați până la zdruncinarea încrederii în cel care le formulase, aflând că ele veneau nu de la unul pe care-l cheamă Victor, ci… de la un personaj compromis printr-o producție poetică de propagandă comunistă, cu numele de Eugen. (în mod nesperat, cei care au inventat diversiunea au fost serviți și de faptul că și eu publicasem un volum de versuri, acesta reprezentând totodată debutul meu literar, în 1968). Securitatea nu putea fi învinuită de lene, de lipsă de imaginație și de inadecvarea mijloacelor de compromitere la individualitatea fiecărui disident opoziționist. Dimpotrivă! Probabil că au și consemnat în acele dosare secrete, care întârzie să se deschidă, că diversiunea sau cum or fi numit-o ei, a dat roade.
Altminteri nu pot să-mi explic prin ce miracol al continuității, când Securitatea se zice că ar fi fost desființată, perfidul procedeu – care se baza și pe faptul că spălarea creierelor la români încă din școala primară dăduse roade – a fost aplicat până în zilele noastre.
în 1990, ziaristul Dumitru Ion Dincă, mi-a luat un interviu pentru cotidianul la care lucra, Tineretul liber. Când să iau gazeta de la chioșc, mi se spune că în ziua respectivă întârzie. Ce se întâmplase? Deși la cules textul plecase cu numele scris corect (cu D.I. Dincă mă cunoșteam de peste cincisprezece ani, de pe vremea când îi fusesem profesor de ziaristică, nu este nici genul omului distrat, ceea ce exclude rebotezarea mea incidentală), pe parcurs s-a petrecut metamorfoza cu pricina, fapt că la tipar, peste tot, ,,dintr-o neatenție”, în loc de Victor a apărut numele poetului cu care se dorea să fiu confundat. D.I. Dincă mi-a spus numai cu jumătate de gură ce se întâmplase: că se trăsese o parte din tiraj, când noroc că observase ,,greșeala” la timp, oprindu-se tiparul, că lucrurile s-au reparat din mers… De altfel, unele exemplare deja plecaseră spre cititori. Cine și în care punct al filierei introdusese diversiunea, n-am avut s-o aflu niciodată. Dacă la revoluție am avut teroare fără teroriști, de ce să nu fie și diversiune fără diversioniști?
Participam la un Congres al Partidului Reîntregirii Naționale, la Galați, când o doamnă veni la mine spunându-mi cu delicatețe, știți dumneavoastră, de ,,la obraz”, că după ce sunt Eugen Frunză, așa cum s-a răspândit vestea printre participanți, ce curaj mai am să fiu acolo? Dar cum oamenii nu sunt atât de proști cum îi cred cei care vor să-i manipuleze, nu mi-a trebuit mult timp să o conving pe respectiva doamnă de rătăcirea în care se află.
Asta pentru că sunt totuși numeroși indivizii care degeaba au albit, că ignoranța lor, uneori naivitatea, dau pe dinafară, făcându-i victime ușoare a fel de fel de escroci. Asta este structura lor.
În cunoscuta publicație România Mare, zic cunoscută din pricina vulgarității ei neîntrecute, numele meu (scris corect, deci nu mai era vorba de altcineva) a fost la un moment dat declinat, desigur în stilul neconfundabil al casei, în legătură cu poeziile pentru partid pe care le-aș fi scris la vremea respectivă. Se trecuse așadar la un stadiu superior: calomnia directă. De fapt, și de data asta, în subtext, se mizase pe aceeași confuzie dintre cele două nume, dar petrecută numai în mintea cititorilor, după ce vor fi citit superficial despre cine era vorba. Aș fi dorit ca publicația să fi reprodus în sprijinul afirmației sale, măcar un vers, unul singur, din care să reiasă că am făcut acest târg cu conștiința proprie, cum s-a întâmplat cu cei doi nerușinați, menționați într-o pagină anterioară. Nu putea să o facă, pentru că nu are de unde! Dar nici nu am vreo șansă să pot cere asta în vreo instanță de judecată, din pricină că securistul a ajuns astăzi ,,domn senator” și are imunitate parlamentară, încât la umbra acestei protecții, dacă vrea mușchii lui, poate să urce în pom – și uneori o face – și de acolo să toarne cu fecale în capul oricărui trecător, că nu i se va întâmpla nimic!
Cu timpul, diversiunea a căpătat forme noi. Numai că de fiecare dată, se mai urcă o treaptă. Până acum, acțiunea a fost dusă de cei care au văzut în persoana mea un adversar. Cu care n-am stat niciodată alături, ci dimpotrivă, ne-am aflat numai pe baricade opuse. Deci au o justificare. Dar când operația trece deodată la cei cu care te afli alături, care-ți sunt confrați de idei, deodată se răstoarnă o lume… Să las mai bine faptele să vorbească:
La alegerile locale de la începutul anului 1996, m-am aflat în comitetul de sprijin al alegerii lui Victor Ciorbea în funcția de primar al capitalei. La ultima adunare electorală, aproape de ziua alegerilor, care s-a ținut în sala teatrului ,,Ion Creangă”, din Piața Amzei, am urcat cu toții pe scenă, firește candidatul aflându-se în frunte. Lume multă, însuflețire. Deși omul propus de putere ca primar al Bucureștilor, Ilie Năstase, era un adversar redutabil, în atmosferă plutea acea credință prevestitoare a victoriei, care urma să se adeverească. Când șeful campaniei electorale este un actor, devenit om politic, nu poți decât să constați cât de fericit se completează cei doi într-unul singur: omul politic alege cu pricepere cuvintele și ideile, în timp ce actorul își joacă rolul cu măiestrie, mișcându-se cu degajare și stăpânind sala – de altfel nici nu era greu, fiind compusă din electoratul Convenției Democrate – cu glas ce se mulează perfect pe conținut. Iar când acesta se cheamă și Ion Caramitru, cu anii săi de scenă și de film, succesul este asigurat. Iată-1 prezentându-1 pe fiecare din cei urcați pe podium, pentru fiecare având o găsire, care va duce în final la concluzia solidității și seriozității acestui comitet de sprijin. Ajunge Ion Caramitru și la mine și spune: Victor… (Corect!)… Iar ca nume de familie, unul ce m-a făcut să roșesc și să-mi vină ,,pana chiar să o fi rupt”.
Rămas singur și reflectând la întâmplarea cu pricina, întorcând-o pe o parte și pe alta, mai mult pentru a-i găsi autorului ,,confuziei” scuze, scuze, scuze, m-am întrebat de ce nu mi-o fi zis Victor… Tulbure? Ar fi rămas cel puțin în sfera poeziei de partid, așa m-a plasat dintr-o dată sub identitatea falsă a unui individ, pe care l-am cunoscut cândva și eu (țâră îndoială Ion Caramitru mai bine), dar despre care nu mai aveam vești de peste douăzeci și cinci de ani.
M-am interesat ce mai face domnul Victor C.? Din trei surse diferite am aflat cu mici variațiuni aceleași întâmplări, menite a portretiza un om cu care nimenea n-ar dori să fie confundat. întâmplările se refereau la procedeul prin care domnul profesor cu pricina a pus mâna pe moștenirea unei mari sculptorițe, printr-un fel de concubinaj (poate chiar mariaj, nu sunt documentat), când mireasa sărise de optzeci de ani, el având la acea dată cam jumătate din anii ei, legătură care s-a lăsat cu o frumusețe de testament în favoarea amantului. Alții mi-au povestit că pe când lucra la Radio, îl înregistrase pe ascuns, într-o deplasare, pe talentatul redactor Petre Dineu, în momentul când la un pahar acesta își vărsase pe ascuns nădufurile politice, din care nu lipseau sudălmile la adresa ,,tovarășului secretar general al partidului”, iar când ajunseră la București, tovul Victor C. se duse direct cu banda de magnetofon-argument unde trebuia, fapt pentru care redactorul a pățit-o urât de tot, scăpând ieftin doar cu darea afară din instituție. Pentru cine nu crede, se poate cita cel puțin un martor cu un nume sonor la această oră, precum și redactorul-victimă a turnătoriei. Domnul profesor a avut astfel o ascensiune asigurată. A devenit și doctor. După revoluție, cu un asemenea dosar valabil, colegii săi intelectuali l-au proțăpit în fruntea unei invenții a regimului Iliescu, pe care l-a slujit cu aceeași obediență cum slujise regimul ceaușist ca informator, devenind președinte la o societate plătită gras de la buget (dacă a ținut și un congres la Herculane!), cică pentru sprijinirea culturală a românilor din afara hotarelor țării. Omul potrivit la locul potrivit, ca să nu apară în titlu numele de Basarabia, domnul fiind de origine din această provincie, dar ferindu-se ca dracul de tămâie să se afle; și nici cel al nordului Bucovinei, înstrăinat. Dar cu interese noi: vizita la fostul președinte Snegur, avea drept subiect… aprobarea scoaterii unui camion de televizoare pentru a fi vândute în România. Nu am nimic cu acest om, treaba lui! Secăturile, jigodiile de toate mărimile mișună în societatea noastră. Vânător de moșteniri, turnător, traficant, oportunist.
Dar de ce să fiu prezentat, cu care sunt făcut din alt aluat, drept el? În ce scop, domnul Ion Caramitru mi-a eludat numele meu, identitatea mea și a ales-o tocmai pe a acestui individ, ca s-o lipească pe chipul meu? Dacă memoria nu-1 ajuta – auzi, unul care recită un întreg Hamlet pe dinafară, să nu rețină numele unui om, cu care se mai întâlnise! – măcar să-mi fi pus microfonul în față și să-mi ceară să mă autoprezint, așa cum se procedează la unele emisiuni de televiziune. Deodată – scena fu jucată artistic – păru că și-a dat seama de eroare. Fără să o corecteze, se prefăcu, cum numai un actor bun știe cum să o facă în mod cât mai credibil, că memoria i-a jucat o festă:
– Ah, se sclifosi el, uite ce scamă mi s-a așezat pe creier!
Se trecu peste asta și se merse mai departe. Adunarea ascultă discursurile, după care amfitrionul trecu microfonul pe la diverși oameni prezenți pe podium. Veni și la mine:
– Domnul Victor… C. (numele celuilalt pronunțat integral. În orice caz, nu Ciorbea!). Și din nou: Ah, nu știu ce e cu mine astă seară… Am o scamă pe creier!…
Un act la care nimeni dintre colegii de pe scenă nu a schițat nici cel mai mic gest de protest. Nici după aceea… Inclusiv oameni pe care-i credeam prieteni. M-au lăsat singur, pradă huliganismului rafinat al acestui maestru al jocului dublu, solidari cu el, cu voie, fără voie sau poate din obediență…
Am așteptat după aceea ca Ion Caramitru să vină să-și ceară scuze. Îl aștept și astăzi. Dacă într-adevăr i s-o fi așezat o scamă pe creier, ceea ce la un actor, în stare să recite poeme întregi pe dinafară, nu este credibil, cu un dram de onestitate trebuia să se scuze personal la cel pe care în mod voalat, foarte fin, de fapt l-a insultat. Sunt dispus să-i acord credit: a avut ,,o scamă” pe creier. Atunci, în schimb, el trebuia să facă dovada calității caracterului. La înălțimea misiunii pe care și-o luase. în caz contrar, îmi pot construi toate ipotezele posibile. Printre acestea: că a fost el însuși manipulat, o sculă. Că ,,scama” a fost pusă la cale. Nu, nu de fosta Securitate. Interesele și teama s-au diversificat după 1989. Pot fi contrazis: exagerez… Cine știe din ce pornire personală! Dar de ce? Vreau eu să-i iau locul pe scenă? Să joc în locul lui în filme? O absurditate! Ce-ar mai fi?… Faptele ,,istorice” ireversibile: că eu am venit de partea revoluției înainte ca ea să se fi produs, el – spune lumea – abia după ce a fost sigur că dictatorul Ceaușescu a căzut, adică la 22 decembrie 1989.
Pe Ion Caramitru l-am văzut prima dată, după 1989, la mitingul din Piața Palatului, unde un grup numeros susțineam candidatura la președinție a lui Emil Constantinescu. Era în 1992. Ne știam din vremea când lucram la Radio, la redacția literară, unde dl. Caramitru era invitat deseori să citească versuri. Și nu citea numai Eminescu, Blaga sau Barbu. Cred că în fonotecă sunt și astăzi poezii de partid pe care le recita cu aceeași conștiință profesională și patos, fără să fi refuzat măcar odată să o facă. Nu-i fac un reproș: așa era vremea, iar de codit sau refuzat, nu-i dădea mâna! Cred că de acolo l-a cunoscut și pe Victor C., licheaua care i-a lăsat, după câte se vede o impresie mai puternică, dacă i-a stăpânit subconștientul, față de umilul gest de protest și gemetele de suferință ale poporului nostru, ce am lăsat să răzbată din paginile unor cărți precum Drepturile omului în România, Istoria stalinismului în România sau Turma (și mai sunt și altele), pe care desigur, domnia sa nu a avut vremea necesară să le cunoască {dacă va fi auzit de ele!). Fapt este că la mitingul din 1992 menționat, așteptându-ne rândul să vorbim (el era proaspăt demisionat din staff-ul de putere al domnului I. Iliescu) privirile noastre s-au încrucișat. Am dorit atunci să-l salut, dar pornirea mi-a înghețat pe buze: mă privea indiferent ,,c-un rece ochi de mort”.
1996
Recitind aceste pagini la aproape doi ani de când au fost așternute pe hârtie, ,,îmi mențin declarațiile”, cum se spune, cu toate că am scris fără să-mi dau seama, despre un viitor ministru. Domnul Ion Caramitru și-a desăvârșit cariera politică și de stat, primind răsplata muncii sale ca șef al campaniei electorale a lui Victor Ciorbea, față de al cărui nume nu a avut niciodată vreo scamă pe creier. Se zice chiar că domnul Ion Caramitru este nu numai un foarte bun actor, ci și un bun ministru al culturii. Este un câștig pentru toți.
Ulterior, am fost și eu răsplătit, și fără știrea și voia domniei sale, chiar de domnul actual ministru. Este vorba de retractarea semnăturii personale pe o declarație, prin care se cerea revenirea la monarhie. Dacă acea semnătură nu a fost depusă din sarcină specială, pentru ca prin ea/ prin ele (fiind vorba în total de trei miniștri ai guvernului Ciorbea) să se testeze reacția opoziției neocomuniste la o asemenea reformă statală, atunci lucrurile capătă un alt aspect. Am urmărit la televizor, după aceea, declarația domnului ministru al culturii, care cu o artă scenică întrecută numai de momentul cu ,,scama”, mărturisea privind departe, undeva, dincolo de zările albastre și cu o voce frumos mlădiată, că semnătura o depusese, așa, dintr-o scăpare, o inconștiență, o lipsă de nu știu ce. Da, pentru că dacă și-o menținea, urma să demisioneze. Dar parcă tocmai se afla în postura de demisionar, așa că nu avea nimic de pierdut… Sau asta fusese un moft, ca să fie rugat, să se spună că tară el nu se poate… Oricum, dacă își menținea semnătura nu mai era el! De fapt, nu renunțase nici o clipă la postul de ministru, era bine înșurubat în fotoliul cu pricina. Iar dacă l-ar fi pierdut… Fotoliul acesta îi căzuse drag, așa că ce contează, acolo, un principiu! Deci, între principiu și ciolan, mai tare se dovedi ciolanul! Sunt oameni și oameni: el este dintre cei pentru care ambiția convingerilor se află în funcție de ce-i dictează oportunismul unei ambiții. (L-am parafrazat pe Pamfil Șeicaru, din portretul consacrat lui C. Stere, pe care-1 admira pentru faptul că omul politic basarabean stătea ferm pe propriile convingeri, indiferent de conjuncturi). Iar răsplata pe care am primit-o, în momentul în care domnul Ion Caramitru și-a retractat semnătura pentru a-și
menține fotoliul a fost confirmarea ideii pe care mi-o făcusem despre caracterul domniei sale și care a venit de la persoana sa însăși.
Decembrie 1997

CUM S-A DAT FOC CURENTULUI DE RÂMNIC

– O scrisoare către președintele P.N.T.C.D.,
domnul Ion Diaconescu –

Am experimentat în orașul meu de baștină, Râmnicu-Sărat, o gazetă periodică. Am numit-o, ca un omagiu lui Vasile C. Dumitrescu (cel care editase Curentul lui Pamfil Șeicaru în exil), Curentul de Râmnic. Am făcut-o pe cheltuială proprie și bineînțeles, în pagubă. Voiam, cu ajutorul acestui mijloc de presă să apropii ziua când fostului județ Râmnicu-Sărat i se vor restabili drepturile, cu desființarea căruia regimul comunist a modificat și hotarele provinciilor istorice Moldova și Muntenia, împingând Moldova la aproximativ 20 de kilometri sud de Milcov. Al doilea obiectiv urmărit a fost să pun umărul la câștigarea alegerilor locale și parlamentare din 1996, de către Convenția Democrată. Cred că dacă procentajul câștigurilor Convenției a fost în această zonă destul de viguros, aceasta s-a datorat în bună măsură și Curentului de Râmnic.
În privința intenției de a dărui orașului o publicație periodică, experimentul meu s-a soldat cu un fiasco. Din păcate, la el și-au pus umărul persoane din conducerea locală a PNȚCD Râmnicu-Sărat. După trei numere, Curentul de Râmnic a încetat să mai apară. Cum s-a întâmplat aceasta, se va vedea din scrisoarea mea către domnul Ion Diaconescu, președintele PNȚCD:

,,Stimate domnule președinte,
Doresc să vă aduc la cunoștință un grav atentat la libertatea presei și de conștiință, fără precedent de la 1989 încoace, venit din partea unor persoane din organizația PNȚCD Râmnicu-Sărat.
Editura noastră (Editura Victor Frunză – S.R.L., București) experimentează în localitatea menționată, editarea unei foi (format mic, A4) numit CURENTUL de RÂMNIC, publicație dependentă numai de propriile noastre idei și de propria noastră conștiință. Din lipsa posibilităților materiale – gazeta nefiind sponsorizată – a lipsei unor ziariști calificați, publicația apare o dată la lună sau chiar mai rar, sa tipărit până acum numai în pierdere, iar de ea se ocupă în principal domnul Constantin Rafet (în buletinul de identitate, Marafet), fără niciun fel de remunerație. Fără complexul provincialismului, cel ce vă expediază această scrisoare semnează și editorialul. Orientarea ,,fițuicii” – așa o numesc cu dispreț cei ce nu o simpatizează – a fost fără echivoc împotriva corupției fostei puteri, reprezentată pe plan local de diverși oameni ai PDSR și la fel de univoc, ca simpatizant al PNȚCD, de susținere pe plan local a acestui partid. Numărul de dinaintea alegerilor (3) a sprijinit candidații Convenției Democrate pentru parlament și senat, precum și un independent. în acest număr 3, am publicat pe prima pagină un articol despre șefii locali ai PDSR – între care primarul și purtătorul de cuvânt al acestui partid, dl. Dumitru Pâslaru și încă vreo două-trei persoane – care având o locuință de la stat sau personală, au mai primit cu puțin timp înainte de a părăsi puterea, încă una. Articolul a fost însoțit de fotocopia primei pagini din tabelul primăriei, cuprinzând numele celor ce primiseră repartiții la noile blocuri. Desigur, nu s-a afirmat nici o clipă că nici unul dintre cei de pe tabel nu avea drept la locuință, dovadă este comentariul, care s-a ocupat numai de cei ce le primiseră abuziv.
Între numele celor de pe această pagină facsimilată era și cel al doamnei Virginia Zudor, avocat, membră a organizației PNȚCD Râmnicu-Sărat, membră în consiliul local atât în vechea legislatură, precum și în cea nouă. La vederea tabelului, considerându-se vizată pe nedrept de critica ziarului (care de altfel nici nu o menționase), reacția domniei sale a fost total contrară celei impuse de bunul simț și de respectul elementar pentru valorile democrației. Profitând de prezența în sediu a redactorului responsabil al gazetei, simultan cu aceea a fruntașilor locali ai partidului, domnia sa a canalizat nemulțumirea proprie spre o isterizare generală împotriva a tot ce se scria acolo, transformând întâlnirea într-un fel de ședință de prelucrare cu indignări vehemente și invective, amintind de niște vremuri de tristă amintire. Unul din principalele atacuri, în acest ton isteric, a fost îndreptat împotriva editorialului Șmecheria salvează P.D.S.R.-ia al subsemnatului, obligându-l pe redactorul responsabil să se disculpe pentru ideile mele promonarhiste, în treacăt fie spus, în aceeași încăpere în care pe perete se afla portretul regelui Mihai. Este inutil să menționez că în ceea ce mă privește nu țin cont de cenzură de mai mult de două decenii, libertatea presei fiind descoperită și apărată de subsemnatul, cu toate riscurile de rigoare, cu mult înainte de 1989!
Desigur, dacă lucrurile s-ar fi limitai la cele de mai sus, această scrisoare nici n-ar fi existat și nu v-aș fi răpit timp prețios numai pentru atât. Atmosfera generală, după plecarea redactorului responsabil a continuat să se încingă, încât în loc de a se trimite pe adresa gazetei o scrisoare, un protest, ceva scris, pe care, desigur l-aș fi analizat dacă aș fi greșit cu ceva, făcându-mi în acest caz mea culpa și publicând-o, s-a petrecut un fapt abominabil și totodată cutremurător pentru libertățile cucerite cu sacrificii și cu sânge: gazetei i s-a dat foc! S-a organizat așadar un adevărat autodafe (DEX: autodafe ,,acțiune care duce la distrugere prin foc”) pentru toate cele cinci sute de exemplare care fuseseră aduse cu dragoste și încredere la sediul local PNȚCD (350 comandate de dl. Doru Morariu și 150 de dl. Aurelian Huiu, pentru a fi difuzate la țară). Pentru cremare s-au folosit serviciile unui ,,miner”, în persoana unui oarecare G. S. Se spune că în momentul când flăcările cuprinseseră tot topul bine aerisit pentru ardere, s-a și aplaudat.
Neputând să cred că așa ceva s-a petrecut într-un sediu al PNȚCD, fiind vorba de un moment de dinaintea alegerilor (a doua parte a lunii octombrie 1996), îmi pot închipui orice, inclusiv o diversiune pusă la cale de adversarii Convenției, pentru că – știind că nu pot tăcea – pe baza acestui calcul, scandalul care s-ar fi declanșat ar fi atârnat oarecum în cumpăna alegerilor. Dacă acesta le-a fost calculul, el nu le-a reușit! Deși mi-a fost foarte greu, am ales tăcerea. Dar numai temporară, nu definitivă. Acum vă rog, stimate domnule președinte, să considerați că a sosit momentul ca și conducerea superioară a PNȚCD să cunoască în detaliu și să abordeze acest subiect, asupra căruia probabil că nu a fost informată de cei care au făptuit fapta. Care nici pe departe nu are o importanță „locală”. Subsemnatul doresc ca în termenul cel mai scurt, organizația din Râmnicu-Sărat să-și ceară scuze în scris pentru această întâmplare. Ele vor dovedi doar că a fost vorba de o inconștiență și nu de o mentalitate, căreia pentru trecutul acestui mare partid, mă feresc să i găsesc similitudini. Scuzele solicitate mă vor determina să închid acest subiect și să nu-l fac public. Vă rog să mă ajutați să nu ajungem cu lucrurile în stadiul de a face public autodafeul de la Râmnicu-Sărat! Scuzele reprezintă reparația morală la care avem dreptul și pe care o pretindem cu fermitate. După aceasta va trebui să urmeze și reparația materială, de care cei care au preluat gazetele și nu le-au achitat, dar cărora le-au dat foc, nici nu pomenesc.
Vă asigur, domnule președinte, că nu pun semn de egalitate între comportamentul iresponsabil al unor persoane izolate și partidul pe care îl conduceți. De asemenea, că nutresc pentru domnia voastră cele mai calde sentimente.
Victor Frunză București, 5 ianuarie 1997”

NOTĂ. Scrisoarea mea către președintele PNȚCD nu a avut nici un efect. Scuzele solicitate nu mi-au fost cerute nici scris, nici verbal. Gazetele nu mi-au fost achitate. în consecință, mă consider liber de a da publicității această scrisoare.
Ianuarie 1998

Distribuie: