Literadura nr. 5 (7)

Mihaela MERAVEI

Și în literatură, „tinerii au totdeauna
dreptate, lumea va fi a lor”.

Citeam, în urmă cu un timp, în
prestigioasa revistă ,,România
literară”, un articol semnat de
scriitorul Gabriel Chifu, directorul revistei și
vicepreședintele Uniunii Scriitorilor din
România, despre tineri și viitorul literaturii
contemporane. Nu am putut să nu-i dau
dreptate pentru că, iată, ce afirmă domnia sa:
„Tinerii au totdeauna dreptate, lumea va fi a
lor. Acesta este un adevăr pe care îl cunosc și
îl asum. Iar noi, cei din generațiile mai vechi,
avem datoria să ne îndreptăm totdeauna
privirea spre cei ce vin, dacă dorim ca lumea,
în cazul nostru cea literară, să continue fără
sincope absurde”. Suntem datori, așadar, cei
ajunși, la o maturitate literară, să considerăm
viitorul, mai degrabă privind peste umăr, în
spatele nostru la noua generație care, chiar
dacă pare să fie cu totul dezinteresată de
tradiționalismul literar, ne surprinde cu
excepții de tineri talentați, unii netrecuți de
copilărie, ce se înscriu pe orbita scrierii, cu
inocența și fervoarea vârstei, dând dovadă de
acel filon literar original de care avem atâta
nevoie.
Acesta este și cazul autorului
volumului de proză scurtă, ,,Apocalipsa
Zombie”, Alexandru Matei, la vârsta de doar
nouă ani și jumătate, scrie această carte și o
publică doi ani mai târziu, respectiv anul
acesta, la editura Sfera din Bârlad. Cartea este
concepută în douăzeci și unu de capitole, de
fapt povestioare, legate între ele și asezonate
cu desenele autorului. Alexandru ne descrie
aventura unei lume invadată de rău prin ființe
malefice. Aceste creaturi, adesea întâlnite în
filmele horror, captează atenția tinerilor mai
ales prin starea de tensiune emoțională pe care
o creează, invadând și lumea copilăriei acestui
tânăr autor. Acum se naște dorința
supraviețuirii binelui.
De-a lungul timpului, multe culturi au fost
fascinate de arhicunoscuta luptă dintre bine și
rău. Acest arhetip proeminent, la fel de actual
în societatea contemporană ca și în cea antică,
a dat naștere multor lucrări literare de-a
lungul vremii. ,,Stăpânul inelelor” de J.R.R
Tolkin , ,,Paradisul pierdut” a lui Jhon
Milton sau saga ,,Harry Potter” scrisă de J.K
Rowling sunt câteva exemple, ele putând
continua până în domeniul SF cu ,,Star Ears”
al lui George Lucas.
Bătălia dintre bine și rău este un arhetip
simbolic, răul se poate naște între oameni,
cum este cazul cărții de față, ,,Apocalipsa
Zombie” , dar poate îmbrăca și forma luptei
dintre două forțe ale naturii, sau a luptei unui
zeu al cerului, sau chiar a lui Dumnezeu
împotriva răului. Să ne reamintim ”Povestea
lui Arap Alb” , basmul lui Ion Creangă,
devenit de referință în literatura noastră, operă
epică în proză de dimensiuni medii, cu un
număr mediu de personaje, în care se dă o
luptă între forțele binelui și cele ale răului,
învingând întotdeauna cele dintâi. Sau, să ne
reamintim ”Legenda lui Lucifer”. Îngerul care
a dorit să-i ia locul lui Dumnezeu devenit
echivalentul răului absolut. Din cel mai
frumos înger, preferatul Domnului, Lucifer
devine un monstru hidos, care se răzvrătește
împotriva părintelui, se luptă cu fratele mai
mic Mihail și, pentru ca binele să triumfe, va
fi alungat din Casa Domnului.
Revenind la volumul tânărului
Alexandru Matei, lupta dintre bine și rău se
va da între creaturile zombii și ,,singurul om
care va avea curajul să-i înfrunte, Shadow”. O
umbră, de această dată, cu accente pozitive
care , pentru a-și duce menirea la bun sfârșit,
formează o echipă cu tineri curajoși și
întreprinzători, gata de acțiune pe toate
continentele, dar și în spațiu cosmic.
Sigur că lipsa experienței, a culturii
literare își spun cuvântul în ceea ce privește
frazarea, sau modul, prea grăbit și simplist de
prezentarea acțiunii, însă, epicul dezvoltat de
acest tânăr autor, în scrierea sa, este
promițător. De altfel, Alexandru reușește să
capteze atenția cititorului prin sinceritatea și
dezinvoltura cu care își așterne povestea pe
hârtie.
Aș mai remarca faptul că, deși are o
vârstă fragedă, Alexandru Matei este doar un
elev de gimnaziu, atunci când a scris cartea,
era și mai mic, înțelegem prin aceasta că
bagajul de informație literară este extrem de
mic, iar studiul, în ceea ce privește gramatica
limbii române sau al literaturii, este abia la
început, totuși, acest copil talentat stăpânește,
destul de bine dialogul. Acest lucru este
posibil datorită unei imaginații native, unui
talent, încă necultivat, dar și a unei iubiri
intuitive pentru carte, literatură, creație. Aici
nu vorbim de un scris studiat, ci de unul nativ,
de har și dorință, alături de fascinația unei
lumi mentale care se cere eliberată din
propriul sine și așternută pe hârtie pentru a fi
dăruită cititorilor. O ars lirică ce dezvăluie în
cuvinte lumea frenetică a copilăriei, în care
imaginația joacă un rol de căpătâi.
Întreaga lumea literară nici nu ar putea
exista fără copilărie și autorii ei copii.
Dorothy Straight, cea mai tânără autoare din
toate timpurile, a scris prima ei poveste,
pentru bunica ei, la numai patru ani, intitulată
,,How the world began”, Christofer Beale, la
șase ani, scria în fiecare zi câte o poveste după
prânz. După ce a așternut pe hârtie cinci astfel
de povești, ele au devenit o carte ,,This and
Last Season’s Excursions. Daisy Ashford, la
nouă ani scria ,,The Young visitors”, iar Alec
Greven, la aceeași vârstă, scria ,,How to Talk
to Grils” sau tânăra scriitoare româncă, Flavia
Bujor, autoarea cărții ,,Profeția Pietrei”,
scrisă la 12 ani și publicată la 14 ani, sunt
doar câteva exemple de copii scriitori,
povestea lui Alexandru Matei fiind
asemănătoare cu a unora dintre ei. Tangenta
de bază care unește destinele acestor tineri
este talentul și dăruirea pentru scris.
Așadar în încheiere, urez succes acestui copil
talentat. Cu mult studiu și aprofundarea
cunoștințelor în domeniul literar, cu
îndrumare literară din partea profesorilor de
limbă română, dar și a scriitorilor consacrați ,
cu exercițiul scrierii zilnic, cu participarea la
competiții literare, autorul ,,Apocalipsei
Zombi”, tânărul Alexandru Matei, poate
deveni, într-un viitor apropiat, un nume de
referință, între numele tinerilor scriitori
contemporani ai literaturii Dobrogene și nu
numai.

! Info eveniment

La Casa berarilor, Buzău, s-au lansat, vineri 12
mai, volumul semnat de Ramona Muller, Omega
femina și Rapsodie în mov, Rhapsodie în
Violett colaborare, Ioan Țoanță, Renate Muler și
Ramona Muller volum bilingv în traducerea unei
buzoience care rezidențiază în Germania Renate
Muller.
Atmosfera a fost animată de actrița Doina
Ghițescu.
Moderator Paul Iulius Negoiță și Carmen Grâu.
Au vorbit despre carte și despre autoare, criticul
Daniel Cristea Enache, Odilia Roșianu, redactor
șef la „Literatura de azi”, poeta Liliana Popa.
Au mai participat la eveniment, Dumitru Dănăilă,
Costel Suditu, Gina Zaharia, Dan Camer, Olga
Grigorov, Petruța Niță, Liliana Liciu, Ioana
Raluca Trandafir, Trandafir Sâmpetru, Ștefan
Dima, Viorel Frîncu, Paulina Georgescu, Romita
Mălina Constantin, Traian Chiricuță, Sânziana
Emanoil.

Liviu OFILEANU

Sapiență și sensibilitate

După debutul fulminant cu volumul
„apasă” (Ed. Cartea Românească,
2010), carte răsplătită cu premiul
pentru debut al Uniunii Scriitorilor din
România, Sorin Despot revine în spațiul
editorial prin „Termeni / Condiții” (Ed. Max
Blecher, 2016), cartea la care ne vom referi
mai jos. Armată cu citate (din Czesław
Miłosz, Max Blecher și regretatul George
Vasilievici) și dispusă în trei compartimente
intitulate „lume”, „ateul smerit” și „animale
de pradă”, cartea instituie, așa cum și aclamă,
o atmosferă de bâlci al moravurilor moderne,
efuziuni și anamneze care portretizează
termenii și condițiile, asemenea unui contract,
între autor și lume. Fie că aduce în scenă
desuurile iubitei, tramvaiul 26, fluturi și
„libelule” (precum Nichita Stănescu și, mai
nou, Radu Nițescu), componente software sau
dialogurile burlești de pe marginea drumului,
Sorin Despot marșează pe ideea că un lucru
bine făcut, ceva durabil, orice, trebuie să aibă
coerență: „coerența, precum condiția și
distanța, se întreține, costă” (turn după turn, p.
9). Așadar, nimic la voia întâmplării, totul e
stipulat în contract, aceștia sunt termenii, iar
condițiile sunt, din păcate, împotriva
desfășurării liniare a planurilor de viață și
poezie. Autorul știe cum trebuie să sune
poezia, chiar dedică acestei zone crepusculare
câteva poeme, de unde deducem că poezia
poate fi „act compulsiv”, „moft” sau „măcel
confesiv”, iar judecând după moto-ul din
Miłosz, poetul optează pentru nici prea mult
lirism, dar nici o explozie a epicului, rămâne
la aprecierea cititorului să descopere
echilibrul optim, câte ceva din fiecare risipit
cu inteligență: „poate că poezia este un act
compulsiv, / iar versurile rostite, o exhibiție
ambițioasă (…)/ poate că e un moft poezie,/
deopotrivă liberă și omenească (…)/ poate că
poezia este un măcel confesiv,/ o formă
laborioasă de automutilare.” (poezie cu
pledoarie, p. 47). Sentimentul de lucru
proaspăt – țesătură de registre, atmosferă și
vocabular personalizate – este rodul unor
tăieri continue, se vede că autorul a șters, a
completat și iarăși a șters din text pentru a
obține esențialul. E o poezie care gândește,
„stă în cap” precum spune poetul, denunțător
al propriei crize și al propensiunii laice, al
agresiunilor suportate din interior și exterior,
cel care vorbind uneori despre sine la
persoana a treia se înstrăinează de actul
scrisului chiar în timp ce-l comite, procedeu
care aduce pe platou exhibițiile
suprarealismului. Că i-a citit „la sânge” pe
optzeciști nu mai încape vorbă, există chiar
mimetisme ale unor scene de limbaj à la
Florin Iaru (care l-a și prezentat elogios pe
autor alături de Ioan Es. Pop): „ne punem în
cap brutal, avem toți un plămân –/ pernă de
rezonanță pentru bassul nostru spectral./
inspirăm orgă de catedrală gotică și expirăm
cristal;/ deasupra noastră roiește un vitraliu
tridimensional. (…) și multe din lume și viață,
și-o rimă telefonată de tarabagiu:/ portavocele
toarnă în piață că știi tu e-un mare
pomanagiu.(…) ” (ne punem în cap, p. 40);
dar nici cu poezia americană nu stă rău,
interpelarea lectorului are loc adesea în
maniera bukowskiană lipsită de inhibiții, aici
trasă ușor prin Virgil Mazilescu: „eu sunt
dumnezeul bețivilor bărboși/ care pufnesc ca
balenele după suta de votcă,/ dumnezeul
desculț care spală parbrizul/ și-ți zâmbește ca
un fiu de împrumut.” (eu sunt dumnezeul
bețivilor bărboși, p. 50). Câteodată se amuză
prin aliterații precum „vidurile vivide care-mi
vuiesc în vintre”, dar și așa simțul civic e
treaz și arată cu degetul către o Românie
buimacă, depozitara unor indivizi pasivi și
muți de admirație (discipoli ai ciobanului
mioritic), seduși de perita mass-mediei, de
progresul marilor corporații și de reclame
tâmpite, suficiente pentru ca „lumea” să-și
spargă capetele, copiii să-și încerce mușchii:
„românia mea are tourette/ la colțul blocului
lîngă bara unde/ se bat covoarele se bat
puștanii” sau: „fiecare oraș e o scrumieră
unde/ chiștoacele fumegă bezmetic” (românia
mea, p. 36). Ceea ce dă șarmul versurilor
acestui nou volum este autoironia, „ateul
smerit” rezistă asaltului turpitudinii
cotidianului, așezând între el și lume gingășia
și îndoiala, gingășia provenită din „căldura
umană”, cea care însemnase ceva odată,
precum și din mulțimea diminutivelor folosite
(specialitatea lui Ion Mureșan); mai apoi,
îndoiala, susținută de lipsa unui orizont clar
definit al societății contemporane, situație
care îl excedează și atunci descrie scene din
care bucuria trăirii absentează, dumnezeul
uman e nefericit. E momentul când arta
conjunctivului (intenționalul) ridică iarăși la
fileu „sistemul de iluzii”, cât timp subiectul
mai află ceva-de-gândit e aproape salvat,
variantele imaginare de suicid cu resurse
livrești se suspendă: „m-am apucat în
compensație de fumat iar de ceva timp/ mă
gândesc să revin la bunele obiceiuri/ să mă
dedic și tot restul/ să mă condimentez/ să mă
contaminez/ să adun medalii/ să le expun/ să
lupt/ să regret/ să renunț/ pentru că nu/ există
capăt.” (îmi amintesc, p. 42) precum și: „dacă
aș face-o, aș face-o ca hemingway,/ mușcând
din țeava unei puști de vânătoare./ sau ca
chamfort, forțându-i pe-ai mei/ să mă jelească
printr-un sicriu sigilat.” (extaz negativ, p. 41).
Poemele lui Despot abordează diverse
subiecte, cu predilecție actul creației,
raportarea artistului la societate, condiția
omului-de-toate-zilele alături de nelipsitele
teme din vitrina oricărui poet, dragostea și
moartea. Dialogul bășcălios întâlnește
ipostazele inteligenței vexate și undele
melancolice, alteori predomină o impresie de
siguranță-de-sine tăioasă ca un laser, aură
pasageră, căci poetul abdică în fața sexului
opus. „Mersul pe sârmă” se înțelege ca o
necesară acrobație a inimii în fața intelectului,
compensația golurilor de normalitate din jurul
său. Întâlnim crâmpeie de amintiri-de-junețe
cu overdose (mirajul beatnicilor), apoi cele de
familie de pe vremea lui Lae, un aer
„împrumutat” de la Bogdan Lipcanu,
„roboțelul din pachete de țigări”: „îmi
amintesc un robot din pachete de bastos,/ un
teanc de viniluri care mi-ajungea pîn” la nas,/
pick-up-ul lustruit asortat cu biblioteca,
nocturnele,/ sub colecția de cristaluri a maică-mii,
paharile din care/ beam numai de
revelion, în fața televizorului,/ convinși că nu
vom avea niciodată pisică.” (să fie lună, p.
27); sau iradieri cu sens în urma lecturii din
„simfonia frânei” (Marius Ștefan Aldea),
amintind totodată și de volumul lui Ștefan
Manasia, „motocicleta de lemn” ori
ianușianul „urs din container” cotrobăind prin
gunoaie: „sfîntă simfonie a motoarelor pe
bulevarde metropolitane, tu,/ mare gong al
orei de vârf, stimabil plumb din fațade și
cearșafuri./ semafoarele sfârâie sub
agresiunea sezoanelor, în doinele orbilor,
sărind șotronul pe zebră sincronizat./ dincolo
de dîmbovița duduie desfrînat metronomul;/
numai emisfera neînrămată a urbei l-aude,
viu./ fac ochii cît pumnii. pe geamuri,
năsucuri turtite;/ se zgâiesc la lingurușe puii
de urs carpatin. tu,/ val de parfum fin pe
treptele ateneului, tu, birt infect, voi,/ rachete
de inox înfipte-n groapa de gunoi, cer sur de
carbinol,/ se aude că vine o moarte cu gust de
carbid. se-aude că/ are să lase în urmă un țiuit
steril. nu va fi nimeni să-ndure,// nu va fi.”
(bucurești blues / apocalips mix, p. 64).
Ușurința de a pedala pe concepte și a le
declina varietatea semantică în funcție de
poziționarea gustului estetic personal,
dificultățile unor poeme cu statură eseistică și
absența crispării dau acestei poezii un aer de
New-York plutind pe Dâmbovița…
Întotdeauna poezia care gândește moștenește
forța și legato-ul poeziei moderne, rece la
prima vedere, și ceva numit emoția-din stradă,
culoare și sunet, aspectele
indispensabile poeziei cu adevărat vie.
Decadența poate fabrica poezie, o știm de la
Baudelaire încoace, termenii ecuației propuse
în textele de față (lumea, credința, omul –
animal social convertit în animal de paradă)
rămân în așteptarea condițiilor prielnice unei
„smeriri” integrale: o lume „ca lumea”, un
„ateu-ateu” și câteva „animale de p(a)radă”
atinse de „o anumită căldură umană”, (precum
inspirat rostise Vasile Petre Fati) pregătite pe
bune pentru un sfârșit al lumii. Până atunci,
ne mulțumim cu poezia proiectivă pe care o
scrie cu responsabilitate Sorin Despot.

Distribuie: