Spații culturale nr. 62 (3)

Adrian MUNTEANU

LECTURI REGĂSITE

Episodul 8

3 mai 1986

Proza contemporană
(Gh. Crăciun – „Astra”, iulie 84):
manierism – noțiune repusă în drepturi, expresie a eliberării creației de canoane. Impunerea unei logici mai aproape de natural, pledoarie pentru un izomorfism necesar în raportul text literar – realitate.
De urmărit Dan Culcer
*ritmul prozei
*intrarea în scenă a personajelor
*succesiunea mai savant orchestrată a planurilor (nu mecanica lor alternanță)
Barthes – „banalitatea este discursul fără corp”.
– prozaismul e mai prozastic decât eroismul elitelor sociale (ca la Cehov, Dostoievski, Flaubert)
– pledoarie pentru adevărata noastră imagine de oameni din mulțime. Ceea ce nu împiedică metafizica, semnificația superioară.
– dacă micile percepții leibniziene fac poezia, micile obsesii prozaice fac, într-un sens foarte adânc, substanța prozei.
…………………………………………..
– să mă regăsesc în propriul meu trecut, să extrag de acolo liniile majore care-mi marchează întreaga existență (mediu solicitant).
– marasmul personajului: „unde dracu sunt eu însumi?”
– o anume neîndemânare verbală creează mari presiuni interioare.
– „de ce mă urmăresc peste tot?”

5 mai 1986

Literatura persană

Firdousi – sec. I e.n., poetul național al Iranului
Cartea regilor – 60.000 distihuri, domeniile a 50 de regi persani.
În scrisoarea către șahul Mahmud, Firdousi își afirmă conștiința perenității operei literare.
– folosește stilul retoric.
– existența versurilor peste veacuri comparată cu o lume de planete.
– versurile, cuvintele, comparate cu semincioarele aruncate peste pământ.
– conștiința patriotismului său înalt („m-am trudit, an după an/ să surprind în mii de rime măreția ta, Iran!”).

6 mai 1986

Omar Khayam

– autor de robaiuri = catrene concise și profunde
* regretul pentru scurta durată a vieții
* scepticismul, dar și bucuria de a trăi
* bucuria naturii și dragostei
* petrecerea
– motivul carpae diem (și la Horațiu)
– fundalul filozofic al catrenelor
– motivul vieții ca vis

Saadi – gazeluri, kaside (ode) și robaiuri.

* Bustan (Livada)
* Golestan (grădina florilor)
– promovarea principiului moral al modestiei
– dragostea de oameni
– împotrivirea la violență
– plasticitatea și farmecul imaginilor: „Mi-e inima o cană ce-i plină de iubire, / cum poate ura-ntr-însa să-și afle-adăpostire?”

7 mai 1986

Hafiz – diversitatea tematică, perfecțiunea expresiei

„Suntem probabil una dintre primele armate din lume care se ocupă într-un mod atât de eficace de agricultură.”
(Mircea Nedelciu – „Zmeura de câmpie”)

8 mai 1986

„Dumneata posezi adevărul, ca un bărbat. Eu sunt posedat de el, ca o femeie.”
peremtoriu (cu adevărat p.) = ?
ebuliție (să strângi o colectivitate în asemenea e.) = fierbere, agitație.
auctorial (perspectivă a.) = al autorului, de autor
desant (voi folosi metoda desantului)= trupe transportate pe calea aerului, pe mare sau pe tancuri.
truism (truismul ce rezultă de aici) = adevăr banal, banalitate.

9 mai 1986

Dorința reluării, sub impulsul jurnalului lui Radu Petrescu. Jurnalul ca notație a ritmului interior.
Nu sunt acum condițiile necesare, intimitatea obligatorie a fiecărui act personal, a fiecărui gând, a fiecărui gest intelectual (scriu la birou), dar începutul trebuia făcut cu orice preț. Cum să scapi altfel de teroarea care te sufocă prin constrângerea produsă de goluri de aer aproape material?

Să repet, să repet mereu și să înțeleg ceea ce spun ca pe un lucru de viață și de moarte: TREBUIE SĂ LAS CEVA ÎN URMA MEA!

23 octombrie 1986

Rânjetul toamnei în dimineață.
Dimineață cu note de austeritate. Doar speranța unui miez de zi mai colorat, mai blând sub un cer alburiu în limpezimea albastrului său.
Mi-am revenit ieri târziu după o stare de oboseală în urma festinului de la B. dublat de „Șocanta Asie”.
Astăzi, pian, vioară, pantaloni de dat la cusut, radiografie dentară. „S.A.” se amână. Intru într-o libertate pe care trebuie să o fructific. Poate continuare la Proust. Și totuși alte timpuri, altă înțelegere a materialului, alt unghi din care să-l privești. Că a deschis un orizont e adevărat: autoanaliza, revelația amănuntului semnificativ, o supra excitabilitate, ceva morbid, fără vlagă, bolnăvicios. A arătat un drum pe care nu-l poți urma decât dacă ai puterea să mergi dincolo de granița lui, să-i descoperi ramificații, să defrișezi și tu la rândul tău.

24 octombrie 1986

Pantaloni noi. Stofă în brazi, admirată atât la Duiliu Zamfirescu. Stofa de acum un an și jumătate rămăsese neatinsă.
După-amiază o invitație neașteptată de la B.: în Poiana Brașov până a doua zi, hotelul Ciucaș. Camere cu mobilier de brad lăcuit. Prima noapte în Poiană, la 39 de ani. Restaurantul hotelului cu nimic deosebit și cu o formație muzicală de tot lipsită de valoare și ținută, penibilă.
Dimineața am bătut ceva din „Retrospecție” pentru concursul de la Craiova.

25 octombrie 1986

Superbă dimineață în Poiană, pe terasa hotelului Șoimul.
După masă la Miti, în casă nouă.
Totuși prea mult pentru ritmul nostru obișnuit. Resimțim amândoi oboseala după o săptămână cu măcinătoare treburi și obligații cotidiene.

26 octombrie 1986

Terminat de bătut „Zâmbetul”. Am început „Balada”.
Mă gândesc dacă e cazul să bat și eseul. Poate da… de ce nu? Dacă tot m-am decis să trimit ceva.
Ortodonția pentru Medeea care deocamdată se laudă cu aparatul, ca orice lucru nou.
Seara, la Palat, jazz din Anglia, dar despre asta…..

27 octombrie 1986

Peste 200 de bilete în picioare. Spectatori stând pe scenă și pe scări, pe jos în fața primului rând, cu picioarele pe masca caloriferelor. Snobism? 80%. Interes artistic 10%. Alte interese 10%.
Instrumente bune (suflători), băieți tineri (4), simpatici și cu un morb suficient de englezesc, probabil destul de buni instrumentiști. Baza era improvizația de unde și haina foarte puțin cantabilă a pieselor.

Continuat de bătut (și chiar terminat) „Retrospecție” și „Balada”.

28 octombrie 1986

Ger de -5 grade. Ce repede!
Titus a mers singur la grădiniță cu un aer serios, de băiat mare.
Am bătut și eseul, scurtându-l puțin, ca să se încadreze în 5 pagini. Am scris plicurile cu textele și plicurile cu motto-urile. Le voi trimite mâine.
Am primit scrisoarea de la Florin. Impresie de tristețe, de amărăciune. Trebuie să-i răspund repede. Se simte că așteaptă scrisorile din țară cu disperare. Îmi spune că mă invidiază pentru că sunt un om fericit. De unde se întărește constatarea că fericirea e iluzorie.
Iarăși urma pe care trebuie să o lași. TREBUIE!

29 octombrie 1986

– mici întrebări, renunțări, informări, alergări, notări.
– de văzut mobila
– de mers la serviciu. Azi găzduim Teatrul Național din Iași cu un Frederico Garcia Lorca.
– de pregătit materialul pentru trupa de teatru a Liceului Economic.
– de….de…..

30 octombrie 1986

Ar fi ceva cu mobila. Somptuozitate în segmentul nostru de timp terestru?
Ce planuri, cu adevărat lipsite de simțul realității. Dar ce ne-am face dacă n-am păstra acest contact oniric, această plutire în afara calculului material, numai cu planul tău mintal?
Copiii. Pentru ei totul. Până și ceea ce fac personal este din dorința de a nu le fi rușine cu mine peste timp, de a rămâne în gândul lor, măcar în clipele de singurătate și calm. Sau mai ales atunci.
Am trimis lucrările la Craiova, concursul „Tradem”. Totuși nu sunt mulțumit de ele. Bine e doar că m-am urnit.

31 octombrie 1986

La omul sărac…!
După Liceul Economic (reluat), copiii la Rulmentul, în piață și apoi… mașina rămasă în drum.
Parcă nici Medeea nu e în regulă cu sănătatea. Momentele ei de slăbiciune.
Azi primii fulgi și gerul care nu slăbește.

Trebuie să-i scriu lui Florin.

1 noiembrie 1986

Ne lasă și cazanul de la bucătărie (după robinetul de la baie).
Vin copiii și începe permanenta agitație. Se coboară încălțămintea groasă din pod. Și ea necesită reparații.
Câteva pagini din Proust.
Totuși nu mi-am găsit timp pentru scrisoare. Aș vrea să-i scriu și lui Ion.
Singurătate spre singurătate.

19 ianuarie 1987

Premiul Centrului județean de Îndrumare Dolj pentru piesa mea „Baladă despre nașterea lui Pătruț”. Cărți de 35 de lei, o diplomă și un ziar local cu un articol despre concurs.
Între timp am ajuns la volumul VI din Proust.
Florin pune în scenă „Există nervi” la Los Angeles.
Titus operat de vegetații. Copiii îl au pe motănelul Talion.
Am citit câteva piese fără să mă pot opri la vreuna pentru pus în scenă la Palat:
– „Vulturul zboară prea sus” de Tudor Popescu
– „La un pas de fericire” de Petre Sălcudeanu
– „Campionul” de Ioan Gârmacea
– „Excelsior” de Leonida Teodorescu
– „Dialog nocturn” de același
– „În marginea vieții” de M.R. Paraschivescu
– „Fata și caruselul” de Al. Voitin
– „Geamandura” de Teodor Mușatescu
– „Un scurt program de bossanove” de Radu Cosașu

Dar unde este dramaturgul de valoare? E drept că am citit la întâmplare și nu după un anume standard valoric. M-am ghidat doar după numărul mic de personaje.

Am cântat „Valurile dunării” și „Dunărea albastră” cu corul, în concertele de Anul nou.

(Va urma)

Vasile GHICA

ÎN GHEARELE RÂSULUI (2)

Nici cărţile valoroase nu ruginesc.
În viaţă, înălţimea aspiraţiilor fixează coordonatele zborului.
Poezia – această sublimă stare de aripă.
Suntem unici. Deci, inegali.
Când va avea, oare, iubirea sinceritatea şi vigoarea urii?
În faţa posterităţii, scriitorii se prezintă cu multe cărţi în mânecă. Dar foarte puţine sunt aşi.
După o chinuitoare şi nesfârşită tranziţie, România nu are nici drumuri şi nici direcţii.
Şi totuşi, trebuie preţuiţi şi infanteriştii speranţei.
Există poeţi care ies din adolescenţă cu bateriile lirice aproape descărcate.
Unele romane actuale sunt atât de „ieftine”, de parcă ar fi de furat.
Iubirea ar putea fi cel mai iscusit arhitect al condiţiei umane.
Timpul caricaturizează treptat aproape toate zvârcolirile noastre juvenile.
Orice creator de artă trăieşte speranţa că Dumnezeu are un plan cu el.

Petruț PÂRVESCU

cărămida de cuvinte

arde-n mine un trup de fată
de femeie sau iubită
ca-ntr-un zid
de monastire trupul anei înzidită

şi mă doare
colţul pietrei tâmpla
umărului stâng
şi mă doare piramida de cuvinte lăcrimând

doamne
nu-mi săruta gura
ca pe-un sân de fată mare
pe-a ei golgotă vorbirea răstignită
să mă are

să fiu bob
în brazda albă
să-ncolţesc şi să dau rod
peste piatra ce mi-e dragă să-nverzească ochiul orb
şi să pot rosti azi verbul îngânat de atunci-nainte
de pe gura anei smulge-ţi cărămida de cuvinte!

în spatele fiecăruia altul

stai neputincios în ograda ta
şi auzi
şi priveşti prin perete

vecinu(L)
îşi devoră femeia ca pe o legumă zeiască
o sugrumă lent strângând-o sistematic în braţe
(vine o acvilă bicefală şi acoperă fereastra)
o asfixiază sărutând-o pătimaş pe gură
pe sân
şi pe gât
pe sfârcul mirat pe bănuţ şi pe stemă
o paralizează cu sexu(L) între poale
(un stol imens de păsări zboară direct prin perete)

VEZI
AUZI
MIROŞI
PIPĂI toate acestea şi te cuprinde frica disperarea
nebunia fratre

ai vrea să pleci în altă parte
(o singură cameră dă spre pădure)
ai vrea să te duci cumva să-i desparţi
să-i aduni
şi să-i scazi (găseşti că-i uman
creştineşte)
dar ceva te reţine
ceva te opreşte
ceva te ţintuieşte pe scaun în bucătărie

înjuri printre dinţi
şi dinţii se fac floricele şi zaruri în gură
(doamne
mântuieşte-Ne
că adevărul se pierde dintre fiii omului)

auzi
si vezi mai departe
femeia se zbate spasmodic între viaţă şi moarte
între moarte şi viaţă
cu capul într-o parte cu ochii pe spate
cu părul în flăcări vâlvoi electrizat dând pe-afară
doar mâinile lui grele mari noduroase săbii acidulate
despică cinstit hotărât trupul femeii înaripate

de sus până jos
de jos până sus
(un flaut de sânge în auz şi-n privire)
de la coapse la şolduri de la glezne la buze
trupul ei cald trandafiriu plin de alge lipitori şi meduze

STAIII strigi
şi strigarea în tine plesneşte
ca într-o scorbură oul care se naşte şi zboară

STAIII gheooorgheee
e-a taaa mă
n-o omorî câineşte fratre
dar ei se iubesc nebuni mai departe

în spatele fiecăruia
stă altul
în spatele altuia
stă altcineva
cu ţeava florilor de crin la ceafă
cu ţeava florilor de crin la ochi
la ureche
la butonieră
la sex

întoarce-Te
ai să vezi doar gaura albă
căderea petalelor şi din când în când veşnicia!

ochiul unei femei singure
sau pe mal şezând înfăşuraţi în aripi

azi te privesc prin ochii altor femei
care la rândul lor au privit ochiul unei femei singure
şi nu înţeleg veacul secundelor
destrămate

tu femeie mereu
singură după naşterea mea
clepsidră în ţărmul unei scoici albastre
stea umedă bipedă pe valul nisipului
în apele clare

frumoasa mea
iubita mea străino
din port în port şi niciodată în larg
poate că totuşi eşti o călătoare
ce fericire zborul
deşi femeie ochiul tău mă doare
de unde oare lumina aripilor de lut

văd şi nu înţeleg
înţeleg
şi nu văd dincoace şi dincolo de pleoape
un râu imens care curge invers spre vărsare
eu pe un mal tu pe celalalt mal şezând înfăşuraţi în aripi!

Nicolai TĂICUȚU

stări previzibile

pe domeniul meu spiritual quasiagricol
bine parcelat în timp și spațiu
se fac resimțite din ce în ce mai mult
schimbările de climat:

înghețul târziu de primăvară lovește
precum, fără rost
schimbarea acelor de la calea ferată întru deraiere
degetele mi se răcesc/ rigid se cocârjesc
când șterg fereastra de pojghița subțire a dimineții
și nu înțeleg din ce fel de raze firave de soare-i țesută?
din raze banale de lună să fie?
în timp ce trenul anunțat a uitat să mai vină
să mai vină?/ să nu mai vină…

mana ploii cu soare de după colină
ofilire maronie dusă spre stricăciune
pe partea neluminată/ pe partea
ce spre pământ cată
și invazia greierilor sub seară
în frac zdrențuit, cu a lor vioară
colivă de praznic sărac prevestind…

în năvala graurilor rară lumină se-ntrevede
pe strugurii negri/ pe străfulgerarea arăturii
și răceala ploii de toamnă
ca un stor nedorit ce-acoperă reumatica-ți privire

și stai și te întrebi
ce efect benefic pot să mai aibă
zilele de soare cu dinți
asupra nopților lungi, interminabile
ce te țin, între doi stâlpi prea îndepărtați
într-un hamac uitat de lume

…în domeniul acesta în care-mi învârt
acele ceasului meu biologic
vitregii ale naturii suport
și ele pe mine