De-ai noștri! – Victor Frunză – Lehamitea (2)

,,VIERMELE ÎN MĂR”

Subiect de articol. Lenin s-a întors în Rusia pentru ,,a da lovitura” bolșevică, având bani și un tren pus la dispoziție de guvernul german, care voia astfel ruinarea adversarului, lucrat dinlăuntru, ca și cum ar fi strecurat în măr viermele care avea să-l roadă până va ajunge sub coajă.
Dar… Rusia, după lovitura de stat, s-a întărit. în 1945, același regim se afla ca ocupant la Berlin. Se părea că socoteala Germaniei a fost de fapt o greșeală fatală. Plus milioanele de victime.
Astăzi. Rusia este înfrântă. Germania triumfă.
Aflăm că regimul și-a împlinit misiunea istorică. Viermele a ros mărul. Până la capăt. Imperiul sovietic se află în pragul catastrofei etnice, economice, politice.
Germania și-a ajuns până la urmă scopul. Rusia pare, nu mai pare, ci este la pământ!
1917-1990. Au trecut de atunci 73 de ani.
Spectacolul s-a încheiat.
Numai să se fi încheiat!
Martie 1990

LA MIRCEA ICHIM

Colind ca țiganul cu cortul. Editura este în geanta mea ,,de poștaș”. Colegul cu care împărțeam același birou la facultate, Mircea Ichim, m-a luat la el, în apartamentul lui, din str. M. Eminescu. La originea ascensiunii de astăzi a lui Mircea, stă tot disidența mea. Probabil ca măsură profilactică – suspectat de a fi fost contaminat de virusul opoziționist pe care l-am reprezentat – a fost scos și trimis în cercetare. A ajuns prin soție – acum, fostă – să se viziteze, cum mi-a mărturisit, cu dl. I. Iliescu. Astăzi, Mircea este secretar de redacție la nou înființata Dimineața. Cu toate satisfacțiile lui, am imaginea unui om stors de vlagă. Printre altele, este și diabetic. De ce nu l-or fi numit redactor-șef, ci l-au pus sub Al. Piru? înțeleg, la penurii de nume mari, noul regim se agață de oricine este cât de cât… ,,personalitate”! Și l-au găsit pe… Piru! Mircea îmi cere un interviu pentru nr. 2. Dacă nu mă vor cenzura, sunt de acord. Sper să nu se găsească tembeli care mă vor face răspunzători de ce scrie toată gazeta și să zică, mai știi, că m-am „dat” cu „ei”, când este clar că reprezint altceva! Mircea mă asigură că va respecta întocmai ce voi declara. Mai ales că este vorba de numărul 2, când încă n-au avut timp de rele. Deci, un gest amical, i-am dat drumul. Pentru text – Mircea s-a ținut de cuvânt.
în loc de portret – și aici vine șopârla! – o caricatură răuvoitoare: un monstru. Publici caricaturi, când știi cum arată omul în mod natural.
(Fără dată)

Dumnezeu să-l odihnească! Era un băiat tare bun. Și un poet de talent, prigonit, între alții de George Ionescu.
Ianuarie 1998

OMOLOGARE

O acțiune prin justiția postrevoluționară, prin care ceream Ministerului învățământului să mă repună în drepturile de profesor de Ziaristică, a fost închisă grabnic, sub pretextul că… nu plătisem o taxă de lei 100. De altfel, nu am primit nici o avizare în acest sens. Avocata s-a făcut una cu justiția. Cu alte cuvinte, justiția a omologat excluderea mea din învățământ, care s-a petrecut cu tot tacâmul securist, din pricina criticilor la adresa dictaturii ceaușiste. Încercând să aflu părerea Ministerului Învățământului, am constatat cu stupoare că este de aceeași părere.

,,SE VINDE FRUNZĂ”

Lansarea Istoriei Stalinismului In România (Humanitas). Îl iau cu mine și pe Dan, care a venit pentru prima dată în țară după zece ani. Mă grăbesc să ajung la librăria ,,Eminescu” de lângă Universitate, unde va avea loc evenimentul, cu mult înainte de deschidere. O dimineață însorită de sfârșit de vară. Pe timpul ăsta, înainte, orașul mirosea a levănțică. Acum miroase a gaze de eșapament. Văd în ușa librăriei o coadă. Mă apropii prudent, gândindu-mă că lansarea cărții mele va fi bruiată de bătaia pe cine știe ce autor la modă. Mai știi? Hm! Coada se lungea mult pe strada Academiei. Nu se vedea capătul, din cauză că dădea colțul pe Edgar Quinnet, în direcția Cercului Militar. îi spun lui Dan să se ducă el – eu nu pot s-o fac, întrucât pe mine cine știe, poate careva din coadă să mă recunoască, deși nu scrie pe fruntea mea cine sunt – să meargă și să întrebe discret de tot la ce se stă la rând? Dan se duce și un domn răspunde tare, că aud și eu de la distanță: ,,Se dă Frunză!” Doamne, am trăit s-o văd și pe asta! Să se stea la coadă la cartea mea! O coadă, care pe o orizontală de patru-cinci persoane, se întindea, acum am avut chiar curiozitatea să dau colțul și să o ,,pipăi” personal, pentru că nu-mi credeam ochilor, mergea până la Magazinul Copiilor, încât unii din trecători, întrebau ,,ce se dă” la acest magazin, ca răspunsul să fie invariabil același: ,,Se dă Frunză!”
M-am întors. în ușa librăriei îmbulzeală. Am intrat cu greu, jenat să spun că sunt ,cel care se dă astăzi!”, bine că m-a recunoscut o doamnă librăreasă dinăuntru și mi-a deschis ușa, între timp deja, crezând că vreau să iau cartea fără rând, cineva se pregătise să mă expedieze la coada al cărei capăt era în Calea Victoriei. Ulterior, cineva mi-a spus însă că persoana (persoanele) care făceau ordine la ușă, de fapt îi izgoneau pe toți fotoreporterii veniți pentru consemnarea evenimentului, sub pretextul că ,,Autorul a interzis prezența presei la eveniment!” A cui o fi lucrătura? Cine are interesul să nu se afle adevărurile din această carte, a lor este lucrătura! Din păcate, am aflat despre ea abia a doua sau a treia zi. Televiziunea a întârziat, și aceasta a fost de bun augur: la Jurnalul de seară s-a dat un reportaj vast, realizat de operatorul de mare profesionalitate, care este Gheorghe Frunză.*
Am dat autografe până la patru după amiază, când coada s-a mai subțiat. S-a vândut toată ziua, până s-a epuizat stocul. Atunci lumea a dat buluc la librăria din pasajul Crețulescu. Am aflat de la persoane care se întorceau aici pentru autografe. N-am luat nici o pauză. Nu mi-a fost sete, nu mi-a fost foame. Am scris încontinuu.
Trebuia să răspund cu același devotament acestor oameni… Am primit un munte de gladiole, tiparoase, trandafiri, garoafe, flori, flori, flori… Unui bărbat atâtea flori! Doar am făcut atât de puțin! Am avut ideea de a pune în fiecare carte, alături de autograf una din florile primite. E o sărbătoare comună! La rând, a stat și un om brunet, îndesat. Așa l-am cunoscut pe Vasile Paraschiv. L-am îmbrățișat… Un tânăr timid, schimbându-și poziția când pe un picior când pe altul, m-a rugat, aplecându-se să nu se audă, să scriu un autograf pentru bunicu-său… Constantin Pârvulescu!
La căderea serii, chiar în fața librăriei, Dincă** a avut ideea năstrușnică de a aduce microbuzul și a improviza un stand cu cealaltă carte a mea, Cât mai poate trăi un cadavru politic, la care de asemenea a fost îmbulzeală.
Ziua asta a fost cea mai mare răsplată pentru tot ce-am tras din 1978 până acum. Dar și pentru sictirul cu care sunt primit atât de puterea post-revoluționară, cât și de cei pe care continui să-i cred că îmi sunt frați de idei.
1990, toamna

*) Gheorghe Frunză, operator la TVR, nu este rudă cu subsemnatul (N.n.)
**) Dumitru Ion Dincă, ziarist la Tineretul Liber, cumula atunci și funcția de director al EVF, unde a apărut cartea menționată. în prezent el este corespondent la Rompres.

DOUĂ DOAMNE ȘI… TOȚI TREI

Un tip ,,recomandat” de cineva vine și-mi oferă ,,cu mare discreție” o casetă audio, despre care crede el că o să facă senzație în vest. Dar numai în schimbul unei… mari sume, firește în dolari. îi recomand să o lase pentru istorie. Neavând post propriu de radio, revistă sau ziar, i-am recomandat să o ofere ziariștilor străini, de care Bucureștiul este plin la această oră. Curios, caseta nu mi-a fost nici arătată, nici dată spre ascultare.
Mai înainte, două doamne, prin același curier care se ține scai de mine și care poartă numele unui comunist din anii douăzeci, fondator al partidului și executat de Stalin (dar nu l-am întrebat niciodată dacă este un stră-strănepot al lui!), m-au invitat la ele acasă, inițial că ar fi dorit un interviu pentru revista lor ,,apolitică”. Despre interviu nici n-a fost vorba, iar revista n-a apărut niciodată. în ambele cazuri am avut impresia că sunt luat la verificat. Cine i-a pus să o facă trebuie că sunt ori niște securiști care n-au citit nimic din ceea ce am scris de peste zece ani de când m-am luptat singur cu dictatura, sau mai știi, poate dimpotrivă, ori pur și simplu tot niște securiști, dezorientați rău de tot în noua ordine a lumii și din care cauză s-au tâmpit de tot!
1990, toamna

ACADAMIGEANUL

Găsesc în arhiva mea de exil, niște însemnări de acum niște ani:
,,Citesc ROMÂNIA LITERARĂ. Panseuri de F. Neagu. N-am cum să-i zic pe numele de botez, n-am fost niciodată prieteni. O antipatie de om primitiv, fără motive, că ,,nu i au plăcut ochii mei” nu și-a ascuns niciodată față de mine. De fapt, a scris când eram sub anchetă (știa de ea!), că părinții lui au vrut să-l dea la liceu la Râmnic și… a picat. De atunci, unde vede picior de râmnicean ar veni să i-l rupă, ceva în stilul ăsta, deci în toamna lui 1978, scris negru pe alb în aceeași revistă, la rubrica de sport. Deși rândurile acelea le-a scris cu referire la mine, eu l-am citit totdeauna fără prejudecăți, răbdând deseori până la capăt supliciul lavei de metafore, în revărsarea ei abundentă reușind să ardă totul în cale, până chiar și propriul subiect, din care rămâne agasantă doar cenușa vulcanică, asfixiind totul.
Acum îmi sună tot timpul în urechi ceea ce mi-a povestit ,,Conți” (Bărbulescu, doctorul) despre prietenul lui, care a venit criță, cui, turtă sau cum s-o mai zice, la Dortmund, pentru nu știu care meci susținut de ,,ai noștri” și cum nu l-au putut trezi, după ce s a jucat meciul, tot beat a plecat. Vorba vine, fiind cules și dus pe targă! Ce poate să-mi spună deci acest domn ,,Fănuș”? ,,Orgasmul iederii”?
Marți 5 nov. 1985″

DIN CULISE

,,La ,,X”, l-am cunoscut pe Mircea Popescu, antrenor, care mi-a fost prezentat – citez – ca ,,omul de casă” al lui Ceaușescu. Bun prieten cu ,,Nicușor”, făcând parte din high-life-ul nomenclaturist, personajul a comis o eroare fatală, care i-a schimbat cursul vieții… și destinul. Antrenorul și-a pus apartamentul la dispoziția lui ,,Güry” (nu-i cunosc numele întreg) Fazecas. Acesta l-a utilizat pentru o ședință-două de sex cu Donca (ce nume cu rezonanță partinic-ilegalistă!) Mizil. Ah, Cântecul acela „De leagăn pentru Donca” (a cui o fi, că am uitat, al lui Marcel Brelașu-Bresliska, al Veronicăi Porumba- cu?). Oricum, Donca era în același timp, desigur nu prietena, nici iubita, ci pur și simplu ibovnica lui Nicușor ot Scornicești. Care aflând despre traducerea comisă și atentatul la onoarea sa, s-a plâns probabil întâi și-ntâi mamiței sale de renume mondial, care aflând despre încornorarea fiului la vreme de seară în saltea de antrenor, a vărsat foc și jăratec pe nări și pe alte orificii, de care orice scorpie care se respectă, dispune în dotare de partid și de stat din belșug. Se deciseră măsuri dintre cele mai drastice. Și o învârtire a paloșului, care-i atinse și pe Fazecas și pe Paul-Niculescu, fost Mizil.
Cel mai mult a avut însă de suferit posesorul ogeacului, antrenorul Mircea Popescu. Acesta a fost arestat. Mai întâi i s-a pus în cârcă o abatere oarecare de la legea circulației și i s-a luat permisul de conducere. Cu fără carnet de conducere, s a urcat la volan să-și ducă mașina acasă. Pe drum a fost oprit și băgat la răcoare. Acest lucru s-a petrecut la Brașov.
Eliberat pentru scurt timp, M.P. – ce nu știu societarii protipendadei și ce relații nu cultivă ei? – a trecut, el știe cum, în occident, prin Ungaria.
În R.F.G. a uimit prin aceea că a primit azilul în numai două săptămâni, când alții așteaptă cu lunile.
Mi a spus că ar povesti unele lucruri pe care le cunoaște, dar numai pe bani mulți. Idealismul (unuia ca al meu) este sinonim cu prostia. Conștiință? Sentiment al onoarei? Puritate? De bișnițar, ajuns într-un mediu care nu se deosebește prin scop, prea mult, de cel părăsit. Cu deosebirea că nu mai au nevoie să se mascheze cu fraze mari, patriotic-demagogice. Ducând dorul mediului său de ,,dincolo”, l-am văzut părăsind reuniunea fără să-și ia de la nimeni rămas-bun.”

CEA MAI MARE ZI A ANULUI

,,Dacă mă gândesc care a fost pentru mine cea mai mare zi a anului 1985, care a trecut, aș spune fără ezitare: cea în care am auzit, după exact cinci ani, cucul!
Era o duminică de la începutul lunii iunie, pe malul mării, la marginea pădurii de la Moesgaard. Priveam codrul cu verdele fraged, cu acel dor imponderabil, pe care-l încerc de fiecare dată în fața lui. Deodată, el!
Am rămas țintuit, ca în fața unei minuni! Nu-l auzisem din București, în acea primăvară-vară a anului 1980, mă încântase, parcă mi se adresase anume mie, venise după mine pe malul împădurit de la lacul Tei, știind că am să plec, parcă, după ce el nu mai avea să cânte. Pentru cine o fi cântat în anii următori, dacă o mai fi revenit?
I-am simțit de atunci lipsa cu toată ființa mea și această absență mi-a accentuat sentimentul de străinătate.
Dar în acea zi memorabilă de iunie, când și aici, la Aarhus, cucul mi-a cântat mult, o după-amiază întreagă, m-am simțit pentru prima dată de la plecarea de acasă, împăcat cu mine însumi. Dacă n-aș fi atât de cotropit de gânduri, cum eram și lângă acel zăvoi de acum cinci ani, aș fi fost poate și fericit. Dar cum pot să pretind o asemenea enormitate de la viața mea?
Sfârșit de decembrie 1985″

CINCINALUL ÎN NOUĂ ANI

,,Istoria oricărei cărți (de literatură), gen în exil la mine acasă: doi ani o gândesc, un an o scriu, un an o țin la dospit, un an o rescriu. Dar la Istoria P.C.R., ,,cincinalul” ăsta a durat nouă ani.
După ce am publicat-o, abia că mi-au venit idei și materiale noi. Așa că mă voi apuca de ea din nou.
Iulie 1986″

Pentru clarificare: în exil la mine acasă o voi scrie, dar numai atunci când voi avea acces la propriul dosar de securitate. Va fi foarte interesant să mă descopăr nu pe mine, ci condițiile în care un om mic și-a făcut datoria, iar alții au dat mâna cu dictatura să-l desființeze sau în cel mai bun caz… au trecut pe trotuarul celălalt când m-au zărit că trec pe stradă (dar pe aceștia îi știu, n-am nevoie de dosar). Unele reminiscențe dintr-o posibilă carte atât de nesigur că va fi scrisă, cititorii vor afla din lucrarea de față.
Istoria P.C.R., apărută sub titlul originar Istoria stalinismului în România va avea în curând a treia ediție, doar cu comunicări în subsol, și nou, cu ilustrații. încolo nu se mai poate adăuga sau șterge nimic, întrucât modificarea ei desfigurează cartea originală.
Decembrie 1997

COPERTA…

,,Primesc de la marginea lumii o scrisoare, de la minunatul compatriot care este Constantin Chiriță. îmi scrie că românii australieni se află într-o grevă de protest împotriva dictaturii comuniste, în fața, după câte am înțeles, consulatului român din Sidney. Cu mari pancarte cu lozinci, pe altele este reprodusă coperta cărții mele Pentru drepturile omului în România. îmi trimite spre edificare un teanc de fotografii… Câți autori se pot mândri cu faptul că s-a demonstrat măcar odată cu coperta cărții lor?”
(însemnare fără dată)

DE SFÂNTU’ ILIE

,,Din nou vara asta – cât a fost soare – mi-am petrecut-o pe malul mării, în ,,Iasnaia Poleana”. Sunt și eu un grevist, dar nu al foamei, ci al dorului. Șase ani de grevă!
Și cum în greva foamei, deja a treia zi, pe cel ce o suportă nu-l mai chinuie dorința de a mânca, pentru prima dată după șase ani n-am mai suferit nici eu după prundul gârlei ars de soare, cu tufe de cimbru din loc în loc, de sub râpa de la Topliceni. Și n-am mai strigat ca anul trecut, să mă audă Dumnezeu, ,,Vreau acasă!”
Am intrat în faza apatiei.
Dar cum greviștii foamei știu că vor muri din pricina acestui refuz, și cu știu că dacă voi muri acum, departe, voi fi murit de dor.
De Sfântu Ilie, miezul verii, mă întorc de fiecare dată, pentru o clipă, în copilărie. Ce sfântă zi!
Sfântu Ilie 1986″

IAMA PRIN BAGAJE

Bagajele trimise pe bilet din Danemarca mi-au fost devastate în câteva rânduri. Dintr-o valiză a rămas jumătate, dintr-o cutie de carton mi s-a furat toată ciocolata, vreo două kilograme, pe care o așteptau o sumedenie de copii, și toată cafeaua pe care o aștepta printre alții și mama. Am ajuns să pun la valize lanțuri și lacăte. Danezul care le ia în primire zâmbește discret, fără să-mi pună nici o întrebare…
Martie 1991

Ulterior – probabil plângerile celor cu bagaje jefuite au curs gârlă, de asemenea cererile de despăgubire – autoritățile daneze au luat o măsură simplă: nu se mai primesc obiecte însoțitoare pe bilet spre Europa de est (unele erau devalizate în Ungaria, de unde soseau la București cu proces- verbal). Astăzi, călătoresc cu o geantă turistică, iar dacă am un geamantan-două, le expediez printr-o firmă de transport, specializată… Scump, dar oricum mai ieftin decât înainte…
Decembrie 1997

FILAJ

Tratament de nămol la Eforie (Hotel ,,Delfinul”) pentru reumatismul meu poliarticular, contractat în climatul scandinav. Am fost filat timp de 3-4 zile cu echipaje. Am impresia că sunt ascultat de la distanță. Mi se face un nou dosar? De cine? De ce?
În mod repetat – de data aceasta la București – sună la telefon cineva care nu vorbește. îi aud respirația (probabil așa-i piesa!). Până la urmă i-am dat să asculte muzică.
Din 1980, când am ajuns în Danemarca, nu mi s-a întâmplat niciodată să fiu filat ,,cu scârț”, nici să fiu sunat la telefon fără răspuns. Știu că atunci când ,,mâna lungă” a Securității nu m-a mai putut ajunge cu pistolul, un securist strecurat la Aarhus printre refugiați, cred că a îndeplinit misiunea de a mă ,,demasca” drept ,,agent sovietic” (având în vedere că am o diplomă la ,,Lomonosov”, iar Natela este ruso-georgiană). De altfel, individul m-a apostrofat odată pe stradă în acest sens, de unde am înțeles că dictatorul are în continuare insomnii, printre altele și din cauza mea, și că la plecare sau la venirea aici, individul a fost instruit special. Românii mai vechi din Aarhus își amintesc de numele și de ,,operațiile” agentului P., precum și de colegul acestuia, un pârlit cu câteva degete lipsă, anume ales ca să nu poată fi bănuit cam cu ce se ocupă. Având deci de clarificat acele momente din biografia mea, pe care le-au prezentat agenții Securității, am fost invitat la o convorbire la Serviciul secret danez. Iată deci posibilitatea unei paralele. Cele câteva ore pe care le-am petrecut – într-o cu totul altă ambianță decât ancheta de la ,,Ștefan Gheorghiu” – împreună cu cei doi ofițeri interesați de persoana mea, s-au desfășurat într-o atmosferă neprefăcut amicală. Firește, au pus toate întrebările pe care le aveau de lămurit. Nici un moment, nici un gest, nici o mină care să-mi determine o anumită timorare, nici umbră de suspiciune din partea lor. Nici o cerere de a scrie ceva, nici o cerere de a semna vreo declarație. Dimpotrivă, parcă se temeau să nu-mi creeze o stare de stres, știind sau bănuind prin câte am trecut în patria deopotrivă a mea și a teroriștilor cu și fără trese, patrie care se lepădase de mine, dar de ei niciodată… Ședința s-a încheiat cu o masă de cea mai bună calitate la un restaurant, într-o zonă pitorească, într-o atmosferă de recepție.
Ulterior i-am căutat eu pe cei doi interlocutori ai mei. într-un ziar despre care printre românii din Germania se spunea în gura mare că este plătit de București și publicat de către un – vezi Doamne! – ,,anticomunist”, publicație difuzată pe gratis, aceeași prin care, de altfel, Securitatea a desfășurat o campanie rușinoasă împotriva postului de radio Europa Liberă, împotriva lui Noel Bernard, directorul acestui post, împotriva lui Emil Georgescu, a lui Paul Goma, Vlad Georgescu, se scria acum despre mine… Am numit astfel Stindardul, făcut la München de fondatorul unei organizații de extremă dreaptă, V.I. Emilian. Calomniile aveau însă și câteva date concrete, care duceau exact la cei doi informatori-provocatori necurați printre noi. Am prezentat ziarul cu traducerea respectivă. Desfășurările concrete nu le cunosc. Cert este că într-o bună zi sunt rugat din nou să vin la întrevedere cu unul din cei doi ofițeri, de data aceasta pentru numai câteva minute. întâlnirea a avut un caracter atât de operativ, încât nici nu-mi mai amintesc dacă am apucat să stau pe scaun. Mi s-a comunicat lapidar că s-a confirmat ceea ce le-am sesizat. De altfel, B. se afla deja la acea oră în România (asta am aflat-o în acel moment). Despre P. nu mi s-a spus nimic. Românii noștri vorbeau că s-a cărăbănit de urgență… în Statele Unite. Desigur, trebuia să întărească acolo lupta contra ,,comuniștilor” din exil.
O atmosferă de bună prietenie s-a instalat de atunci printre compatrioții noștri din Aarhus.
… De atunci nu mai am nici o veste nici de la cei doi ofițeri cu care am ,,benchetuit” la restaurantul turistic.
Și iată-mă revenit în patrie… într-una din primele seri – în ianuarie se întunecă devreme – treceam pe lângă Grădina Icoanei, pe partea cu trotuar. întuneric beznă, orașul nu se dezmeticise din economia de curent a ,,anilor lumină”. Din sens contrar, un far puternic luminează din spate mașinile parcate lângă bordură. într-una din ele, două figuri umane privind țintă înainte. Probabil întunericul urma să le protejeze și, nați-o frântă!, tocmai când nu trebuia, au fost străpunse de lumina farurilor din spate, proiectându-le ca la teatrul de umbre profilurile. îi spun interlocutorului meu: ,,Pe cine, naibii, or fi filând ăștia?” M-am gândit cu ușurare, că spre diferență de perioada 1978-1980, când am învățat pe pielea proprie cum este urmărit pas cu pas un om și intimidat, acum toate motivele în ce mă priveau căzuseră. Regimul terorismului de stat s-a prăbușit!
Dar mă înșelam amarnic. Nu știu dacă cele două figuri iluminate în întunericul de la Grădina Icoanei nu mă luaseră chiar pe mine în primire de la alții…
N-or fi descoperit dialogul? De ce nu mă întreabă ce vor să afle de la mine? De ce nu mă cheamă, cum au făcut danezii, când limba lor o vorbeam chinuit, să le povestesc eu despre mine. Sau că aici vorbim aceeași limbă este doar o impresie? Măcar să le dau cărțile pe care le-am scris și publicat! Da, dar KGB-ul din coasta căruia consilierii lui Beria au rupt o bucățică și au numit-o Securitatea română, nu cunosc dialogul. Stilul lor este – și după ce Securitatea cică a fost desființată – filajul. îl recunosc!
Obrăznicia filajului a fost atât de mare, că pe plajă la Belona eram numai noi: eu și echipajul – în mașină, damă și bărbat – acesta înarmat până în dinți cu electronică, ascultându-mă de la distanță.
Un delfin mort fusese aruncat de valuri chiar nu departe de hotel…
Octombrie 1991

FETELE DANEZE

Niște daneze, un grup destul de mare, însoțite de Petrică Petersen, fost Popescu, venite cu ajutoare la o școală, le-am cazat (pe jos, așternând ce am găsit și eu prin casă) în chilioarele apartamentului meu. Sunt vreo zece fete și un băiat, de la o școală pentru adulți, respectiv pentru șomeri. Cum părinții lui Petrică Petersen, deși au un apartament mai mare ca al meu, nu au vrut să fie deranjați – după ce feciorul lor s-a bucurat de toate avantajele unei case mari de tot și se bucură în continuare, numită Danemarca…
Probabil persoane din blocul în care locuiesc, obișnuite să stea numai cu ochiul pe vizorul ușii sau cu urechea lipită de perete și să numere de câte ori pe oră este trasă apa de la wc, unii au avut material de observat, nu glumă… Urmarea: primesc o scrisoare anonimă prin care sunt somat să mă prezint la administrație, întrucât primesc străini și ,,încasez sume mari”, să plătesc imediat întreținerea. Una identică a fost afișată pe ușa de la intrare. Fetele abia veniseră… M-or fi bănuind că vreau să vând țara! Fetelor astea! Mai știi?
Unde sunt zăpezile de altă dată, pe care se dădeau cu săniuța informatorii Securității? Și când n-aveai voie să primești picior de străin în casă?!
Iunie 1992

UN MESAJ LA ADRESA MEA

,,Am convingerea că această agresiune violentă la adresa unui tânăr* – directorul administrativ al editurii noastre are 33 de ani – s-ar putea să fie legată de articolul ,,Dacă aș fi președinte…”, semnat de noi, joi 10 septembrie, în paginile ziarului Tineretul liber. Dacă părerea prea bună despre operativitatea „organelor” menționate și în textul pomenit mai sus, (că se înfruptă din belșug din bugetul statului, care nu are bani pentru tineri și bătrâni), nu corespunde realității de fapt, oricum, bătaia violentă pe care polițiștii din Eforie Nord i-au aplicat-o colegului meu de editură, bătaie însoțită de diverse ziceri, o recepționez ca pe o agresiune în general, la demnitatea noastră și ca pe un mesaj la adresa mea, a scrisului meu. Nu este exclus, de asemenea, să fie și un ecou la TURMA, romanul unei vizite de lucru, în care un personaj colectiv, cu mai multe individualități este și Securitatea, cu acoliții ei, turnătorii. Dar nu este exclus să reprezinte un avertisment, urmare a unei stări de enervare a nu știu cui la lectura cărților mele. (Bibliografie de ultimă oră: Istoria stalinismului în România, Pentru drepturile omului în România, Cât mai poate trăi un cadavru politic?, Turma sau romanul unei vizite de lucru).
(Telegraf, Constanța, a. I, nr. 172, miercuri 16 septembrie 1992, pg. 1)

*) în seara zilei de 10 sept. 1992, aflându-se în concediu de odihnă în stațiunea Eforie Nord, directorul administrativ al EVF, Ion Parfene, a fost agresat de polițiști, bătut mai întâi în stradă, apoi în sediul poliției, unde a fost reținut de seara până la cinci dimineața, fără nici un motiv, respectiv pentru vreo abatere penală sau contravenție. Totodată i s-au confiscat banii care-i avea asupra sa, precum și un aparat de radio cu tranzistori, marcă vest, și care nu i s-au mai returnat niciodată. Bineînțeles că nu a fost încheiat nici un proces-verbal.

O REVEDERE CU VIRGIL MĂGUREANU

Nu puteam să-mi cred ochilor: o agresiune atât de violentă, fără nici o explicație exterioară, la care s-au dedat înșiși oamenii meniți a fi paznicii de fier ai legii, tocmai ei, după ce au comis un asemenea abuz de putere, să fie acoperiți de superiori! Răspunsul primit de colegul meu era absolut în doi peri: ,,Nu sunt întrunite elementele constitutive ale infracțiunii de purtare abuzivă” și în concluzie, ,,s-a dispus neînceperea urmăririi penale”. Bateți, deci, fraților, până-i snopiți pe cetățenii care vă plătesc, pentru că oricum nu vi se întâmplă nimic! Aceasta ar fi, de fapt, concluzia.
Neputința de a găsi calea spre dreptate, când știi că legea de fapt te apără, este cel mai descurajant lucru. Aveam să mă mai întâlnesc cu această situație. Dar atunci eram disperat din încă un motiv: imposibilitatea de a stabili un dialog cu oamenii puterii celei noi, și despre care crezusem la revenirea în țară că gândim aidoma. Eram acasă de peste doi ani și în afara câtorva ziariști – și aceștia dintre cei cu care fusesem într-o oarecare prietenie, cu alții în bună colegialitate – nimeni nu s-a sinchisit să mă întrebe ce mai fac. Eventual ce am de gând… Când în ianuarie 1990 m-am reîntors acasă, o bună parte din timpul și nervii mei s-au consumat în a-mi găsi un colț al meu, după ce avusesem casa mea, de unde fusesem alungat într-un lung și chinuitor surghiun. Până la urmă, colțul l-am căpătat, dar numai după ce tot pierzându-mi săptămâni prețioase pe coridoarele Primăriei capitalei, văzând că metoda era aceeași ca pe timpul răposatului regim: uzura nervilor, până vei renunța la tot, am anunțat decizia de a face un protest de stradă. Lansarea cărții Istoria stalinismului în România mi-a dat prilejul unei declarații la televiziune, care m-a scutit de a trece la fapte.
Era cea dintâi constatare care se degaja din această lipsă de curiozitate a oamenilor noii puteri de a avea, așa, un dialog cu unul care avusese nebunia să-l stigmatizeze pe Ceaușescu, ehe, când acesta era tare pe poziții, dacă și regina Angliei îl plimba pe-atunci cu caleașca regală. Constatarea era la îndemâna oricui: nu aveam prea multe laturi comune. Curiozitatea desigur că și-au satisfăcut-o, dar prin vechea metodă: punând ,,organele” să le răspundă la întrebările care-i interesau despre mine. Acum lucrurile căpătaseră chiar o turnură din care trăgeam concluzia că după ce se ,,documentaseră” bine, probabil că se trecea la proceduri, țintind poate să-mi iau din nou lumea-n cap. Numai că așa ceva nici nu-mi puteam imagina.
Să vorbesc eu cu careva din ei? Am avut totdeauna oroare de a solicita cuiva dintre mai marii zilei primirea în vreo audiență. Chiar și fără a cere ceva. Riscul de a sta de vorbă în ultimă instanță doar cu șeful de cabinet sau cine știe, cu personajul de la gheretă, m-a descurajat întotdeauna din capul locului. Acum nici nu mai îmi puneam problema să încerc. Apoi, presupunerea mea că între inteligență și dialog sau inteligență și renunțarea la utilizarea pumnului drept argument, există o legătură indisolubilă, de asemenea m-a făcut să-mi pierd orice speranță în vreun posibil contact cu vreo oficialitate. Dialogul ținând, orice s-ar zice, de inteligență.
Și totuși… Pentru că l-am cunoscut într-un moment crucial din viața mea, când pentru toți fiind un dușman înrăit, desigur un ,,agent”, toată lumea se temea și mă ocolea, iar el nu s-a temut și a stat de vorbă cu mine
– un căzut din toate drepturile – a stat de vorbă omenește, nu spun prietenește, ci pur și simplu omenește, pentru asta, pentru Virgil Măgureanu am avut un sentiment aparte.
Desigur, trebuie să te transpui în situația în care m-am aflat eu atunci
– cel care după mai mult de o lună fusesem cercetat de securitate ,,în libertate”, dat pe mâna dulăilor partinici să mă sfâșie în ședința de partid din 16 octombrie 1978, filat pas cu pas, să văd și să mă înspăimânt, izolat practic de toți și de toate – pentru a înțelege uimirea că un coleg de la ,,Ștefan Gheorghiu”, în incinta instituției, mă trata altfel decât au făcut-o toți ceilalți, public sau particular.
Când intrasem pentru prima dată pe poarta instituției pentru a merge la Comisia de anchetă – urmare a invitației telefonice formulate de Dumitru Popa – țin minte ca acum că ,,întâmplător” toate cadrele didactice ale Facultății de ziaristică, mulți și de la ,,fabrica de activiști”, erau înșiruite de-a lungul clădirii, păzind intrările. Nu mi-a trebuit mult ca să ghicesc: era o măsură de ,,vigilență partinică” împotriva mea, ca nu cumva să-mi vină în gând să urc la facultate, pentru cine știe ce ,,acțiuni dușmănoase”, în loc de a-mi continua drumul spre capătul aleii, la vechiul rectorat, unde eram așteptat. Apoi, altă dată, după săptămâni de scris la declarații, pe care vajnicii inchizitori le găseau întotdeauna nesatisfăcătoare ca întindere, am primit liber și în loc să plec direct, m-am abătut pe la barul-bufet de la parterul clădirii principale, să beau un suc, pentru că după ore de anchetă mi se uscase și mie gura. Ca din senin am și fost flancat de niște gealați…
Momentul pe care-1 evoc în legătură cu Virgil Măgureanu era după ce de-acum intrasem într-o nouă etapă. Fusesem dat afară și făceam înconjurul tuturor serviciilor pentru a primi cunoscuta notă de lichidare. Închipuiți-vă că mi se comunica la ce serviciu urma să vin și la ce oră, pentru a primi semnătura respectivă – birocrația comunistă era respectată întocmai, fiind de primit multe – întotdeauna la ore târzii de seară, pentru a nu întâlni cadre didactice sau studenți (care între timp se întorseseră de la culesul porumbului) și care la simpla mea vedere să fie contaminați de idei anticeaușiste. Așa am fost programat și la Biblioteca instituției noastre de învățământ. Era pustiu la acea oră în bibliotecă. Nici țipenie de student- cititor. Primii semnătura și ștampila peste ea, că nu am nici o datorie. O formalitate de câteva minute. Deodată, vine către mine Virgil Măgureanu. Până atunci mai vorbisem cu domnia sa, dacă țin bine minte, doar o dată sau de două ori, fugitiv, sporadic. Știind bine lecția că oamenii se fereau de mine, nevoind să produc complicații, salut sau răspund la salut (nu mai țin bine minte amănuntul) și dau să-mi continui drumul. Domnul Măgureanu mă oprește. Nu se uită în jur sau peste umăr, cum ne era reflexul ori de câte ori vorbeam ca să nu fim auziți sau văzuți. Oricum, în sala de lectură unde ne aflăm, nu este nimeni. Pereții cu cărți, revistele de pe stelaje, dau o atmosferă de altceva decât mi-a fost dat să trăiesc în ultima lună și jumătate, altceva în care este și suflet. Și căldură la propriu. Afară toamna se simte bine de tot și timpuriu.
Pe mine la acest om m-a mirat totul, începând cu întrebarea. Și m-a întrebat dacă Ceaușescu – după ce a citit scrisoarea mea – nu m-a chemat. Să mă cheme? De ce? Să-mi mulțumească pentru adevărurile pe care i le-am spus în față. Hm! Colegul acesta al meu – fostul coleg – chiar nu știe pe ce lume trăiește? Ceaușescu și dialog? Și n-o fi auzit că am fost ancheta, nici de ședința aceea de partid unde puțin a mai rămas să nu fi fost linșat? (Ajung fără să vreau la aceeași chestiune care se impunea și după reîntoarcerea mea acasă: dialogul!). ,,Da, zice profesorul Măgureanu, Ceaușescu trebuia să vă mulțumească!”
Virgil Măgureanu fusese primul din instituția de la care îmi luam rămas bun, care după publicarea Scrisorii critice la adresa lui Ceaușescu, vorbea normal cu mine. Acest lucru, eu care mă consolasem cu gândul că de aici înainte numai cei mai curajoși îmi vor spune fugitiv, tot pe stradă, ,,Bravo!”, ,,Fii tare!”, ,,Bizuie-te când îți va fi greu și pe mine!” (rare ocazii, dar au existat), după care vor dispărea în mulțime și că cei mai mulți vor trece pe trotuarul celălalt când mă vor vedea sau dacă nu vor mai putea, vor întoarce capul în partea cealaltă, întâlnirea și convorbirea aceea a fost similară unui șoc. Mai mult, în deceniul de exil în Danemarca, unul dintre oamenii la care m-am gândit cu recunoștința pentru tonul lui omenos – și m-am gândit des! – a fost el, așa cum îl vedeam, un profesor încă tânăr, fără morga pe care și acolo o aveau destui. în monologurile mele de taină prin poienile de pe malul golfului Aarhus, era o decizie pe care numai conjunctura mai lipsea să se împlinească: să scriu despre acest profesor- altfel de la Academia ,,Ștefan Gheorghiu”. În acei ani nu aveam cum să o fac: ar fi sunat ca o delațiune.
Și iată, conjunctura sosi. Veni eliberarea de sub tirania ceaușistă. Și printre numele des citate, acela al lui Virgil Măgureanu. într-una din primele funcții în stat. Curând și șeful Serviciului Român de Informații. Neștiindu-mi amintirile – doar Stiliean sfântul îmi scruta cu zâmbetul lui parșiv toate tainițele și cămările în care îmi păstrez trecutul – îl aud într-o zi pe Vasile C. Dumitrescu, prietenul din cealaltă generație: ,,Știi, Victore, adevăratul conducător al României este acum Virgil Măgureanu!” ,Ei, și dumneata! Ce te face să zici asta?” Cum să scriu despre un om ajuns atât de sus? O să creadă – și el și ceilalți – că mă pun bine cu puterea, pentru vreun post acolo, mare, mai știi? Așa ceva nu pot să fac! Și tăcui mâlc, păstrând în minte același sentiment pe care l-am purtat din 1978, intact. între timp, mai mult, domnul V. Măgureanu și-a publicat și dosarul de rezident al Securității. Poftim! înseamnă că a venit la discuția aceea, din sarcină. O fi fost trimis! Poate! Dar ce mi-a spus, ca și tonul lui de om foarte cinstit, în subtext fiind o dezaprobare a lui Ceaușescu și o susținere a moralului meu, nu putea veni decât așa cum l-am perceput atunci: din partea lui personal, o manifestare de solidaritate cu un om hingherit de Securitate, având dreptatea de partea sa.
Povestea cu bătaia directorului editurii ,,ca să priceapă iapa” ar fi deci de domeniul lui. Numai că nu pot să-mi calc principiile de a nu bate la ușa nici unui demnitar, oricare ar fi acesta. Totuși îi voi trimite o Scrisoare deschisă, prin intermediul presei.
A fost o greșeală din partea mea: Scrisoarea i-am dat-o unui ziarist prieten, să o publice el, împreună cu răspunsul Procuraturii, fără să mă asigur de modalitatea de folosire. Numai că neavând cum să controlez itinerariul textului și ce avea de gând redactorul de pagină să facă cu el, mă trezesc că Evenimentul Zilei îl dă la tipar cu un titlu zăpăcitor: Victor Frunză contra Virgil Măgureanu. Momentul pe care l-am redat și mai sus, cu întâlnirea din incinta Bibliotecii vechi a Academiei ,,Ștefan Gheorghiu” și conținutul convorbirii, a respectat mai mult sau mai puțin originalul, încolo, nimic din ceea ce îi scrisesem în realitate nu era de recunoscut: totul fusese trecut prin ,,prelucrările” redacției, pentru a răspunde titlului generic. Un asemenea gest de cenzură și lipsă de respect, n-am crezut, pot să jur cu mâna pe inimă, că mai erau posibile într-o țară care se lepădase de racilele comuniste. Prin aruncarea întregii răspunderi asupra directorului S.R.I., (inclusiv a filajelor de până atunci), orice șansă de a mi-1 face aliat în căutarea inspiratorilor înscenării și adevărului, care se ascundeau în spatele bătăii încasate de Nică Parfene, fusese ratată. Nu mai spun că s-a dus naibii gândul bun cu care pornisem la întocmirea scrisorii și care venea din proiectele mele pe care le purtasem în suflet prin poienele de pe malul mării, la Aarhus, pentru când aveam să mă întorc acasă. Iar când a sosit sorocul, uite ce-a ieșit!
Mi se întâmplă foarte rar să dorm ziua, dar cred că eram istovit nervos, pentru că întins pe pat, am ațipit pentru câteva secunde. Am sărit în sus: exact când adormisem, zbârnâi telefonul. Vocea din telefon, furioasă, mă luă la trei-păzește, eu încă buimac abia realizez că este vorba tot de pagina aceea nefericită. ,,Trebuia să vii direct la mine!”, îmi spune Virgil Măgureanu. ,,Oricum m-am hotărât să vin, să vă las Scrisoarea reală… ”
A doua zi eram la sediul din str. Povernei al S.R.I., primit în cabinetul directorului. Venisem de fapt la fostul coleg și omul care în octombrie 1978 mi-a strâns mâna, când alții mă scuipau și nu apucasem până atunci să-i mulțumesc în niciun fel. Eu, în orice caz, am receptat întâlnirea ca un final la ce nu fusese spus până atunci. Amical. I-am oferit toate cărțile pe care le publicasem în exil, inclusiv Alergătorul de la Marathon, unde pe o sută de pagini din numărul 2, cules mărunt, aveam acel eseu Mai tari decât terorismul de stat, despre lucrăturile Securității printre emigranți (cu aplicație la românii din Australia). Nu cunoștea nici una din ele. (Doar Istoria stalinismului în România se afla pe un raft, la loc central). Veniră diverși bărbați în civil: aveam impresia că mă cunoșteau și erau curioși să știe cum arăt. Mi s-a părut chiar că întâlnirea s-a lungit peste ceea ce trebuia să-mi permită bunul simț. Pe tema care o provocase, a rămas că peste două luni, la sfârșit de decembrie, voi fi pus în cunoștință de cauză, în modul cel mai detaliat, cu adevărul despre agresiunea respectivă.
Decembrie a venit, a trecut încă un decembrie, apoi încă unul… și așa an după an. O altă întâlnire nu a mai avut loc. Adevărul despre agresiune nu l-am aflat nici astăzi. Poate nu l-au lăsat să spună chiar cei implicați. Oricum și tăcerea este un răspuns. Uneori edificator.
Am citit după această dată numeroase lucruri mai mult rele decât bune despre directorul S.R.I. – azi fostul – profesorul Virgil Măgureanu. Eu rămân la părerea mea.
Chestiunea deosebită este că a avut loc un dialog. Lucru care mie nu mi s-a întâmplat nici cu oamenii fostului regim (de până în 1996), nici cu cei ai regimului actual. Un dialog la inițiativa lui. Este unul dintre puținii care au trecut testul de inteligență.
Ianuarie 1998

CUM SE JEFUIE UN EDIFICIU

În apropierea sediului editurii noastre, în porțiunea veche a Căii Moșilor, la numai câteva sute de metri de kilometrul zero al capitalei și al țării, se află o clădire din secolul al XIX-lea, fost han, cu foste prăvălii, fără îndoială loc de popas în centrul Bucureștilor, când artera era furnicar de lume. Este cunoscută drept ,,Hanul Solacolu”. Devastarea lui a început în 1990. Cum trec deseori prin zonă, am observat progresia cu care a rămas fără cercevele, tocuri, până și feroneria (de artă!) de la scările care duc spre geamlâcurile spațioase de la etaj, orientate spre interior, sau de la diverse ancadramente, au fost smulse cu sălbăticie de hoți, apa de la robinetele, furate și ele, picură continuu etc. Și asta nu se întâmplă cu cine știe ce remiză a unui fost CAP dezafectat, de la Vadu-Pașii. Ci în inima capitalei! Bănui că hanul a aparținut unei familii pe nume Solacolu, dar din cauza legii care întârzie retrocedarea imobilelor către proprietari sau urmașii acestora, clădirile cu valoare sentimentală pentru București sunt lăsate în voia barbarilor, până ce nu va mai exista ce să se restaureze.
Un vechi vis al nostru de a obține de la Primărie o asemenea casă, căreia să-i restituim înfățișarea inițială, slujindu-ne în schimb drept (eventual) sediu al editurii, tiparniță și (în orice caz) librărie, într-un centru istoric cu fiecare a cincea clădire țipând după un salvator, un asemenea vis, dublat de o inițiativă, când te izbești de realitate în toată monstruozitatea ei, vezi că este un deziderat de neîmplinit. Nu mai departe decât monologul unui consilier de la Primăria Capitalei, activ în societatea civilă, persoană despre care crezusem că este cinstit până-n prăsele: ,,Ai dumneata sute de milioane să faci asta?!” De fapt voise să spună altceva, ceea ce eu trebuia, de fapt, să ghicesc, în genul: ,,Păi, nu-i de nasul dumitale ce ceri!” Aferim!

Spre diferență, primarul sectorului 2, dl. Paul-Radu Popovăț s-a arătat foarte sensibil când i-am scris despre Hanul Solacolu:
,,București, 28.03. 1994
Către Primăria Sectorului 2, București
Stimate domnule Primar,
Un edificiu cu dublă importanță istorică: monument de arhitectură al vechiului București, din secolul XIX și centru al mișcării bulgare de eliberare națională, atestat și printr-o placă comemorativă, clădire aflată în plin centrul capitalei, pe Calea Moșilor, la nr. 138, se prezintă în momentul de față într-o stare foarte gravă, care ar trebui să alarmeze autoritățile locale: atât parterul cât și etajul sunt devastate, majoritatea încăperilor au cerce- velele și tocurile smulse atât la uși căi și la ferestre, nu mai există nici urmă din ceea ce a fost instalație electrică ori sanitară. După toate aparențele, jaful se va continua până ce clădirea va ajunge într-o stare de catastrofă totală, de demolare.
Se impune de urgență salvarea ei, măcar prin măsuri provizorii.
Personal, ca iubitor de cultură, în calitate de cetățean care ține la tradițiile noastre, ca scriitor, și nu în ultimă instanță ca titular al unei edituri, aflată în vecinătatea acestei clădiri amenințată cu dispariția, doresc nu numai să semnalez această stare de lucruri (probabil cunoscută), ci să mă și implic în salvarea ei, venind cu o propunere concretă, pe care vă rog să o analizați cu cea mai mare urgență (întrucât situația nu suferă în sine amânare).
Ținând cont de faptul că atât editura noastră, cât și clădirea periclitată se află ambele în sectorul 2, rog Primăria să ne acorde, indiferent sub ce formă (concesiune pe termen lung, închiriere etc.) ultimele două încăperi cu ușă de la stradă (parter), pentru a face din această semi ruină un mic centru de cultură, prin deschiderea unei librării. Noi ne angajăm să restaurăm cele două (sau trei) încăperi, pe contul nostru, indiferent câte milioane ar solicita acest efort, folosul fiind reciproc, contribuind măcar într-o mică secțiune a clădirii să-i redăm înfățișarea meritată de valoarea ei istorică.
Trebuie să ne grăbim, până ce barbarii nu culcă la pământ totul!
Victor Frunză, scriitor”

Sensibilitatea domnului primar s-a concretizat prin solicitudine și printr-un răspuns pe măsură. Din păcate, la capitală, unde am fost trimis spre rezolvare, lucrurile au înghețat. Acolo se află și astăzi. Legea de restituire a imobilelor naționalizate continuă să fie așteptată, pentru ca lucrurile să se urnească din punctul mort în care se află din motive legislative, în timp ce mărturii ale trecutului pier cu concursul binevoitor al oamenilor politici, care în ultimă instanță nu au nici un simț al răspunderii față de istorie.
Ianuarie 1998