Spații culturale nr. 62 (2)

Petrache PLOPEANU

„Revizitarea” Angliei

Motto:
„Rousseau a fost un flagel pentru Franţa, ca Hegel pentru Germania. Indiferentă faţă de istorie şi de sisteme, Anglia s-a învoit cu mediocritatea; „filozofia” ei a stabilit valoarea senzaţiei, politica ei – valoarea afacerii. Empirismul a fost răspunsul Angliei la elucubraţiile Continentului, iar Parlamentul – sfidarea pe care a aruncat-o utopiei, patologiei eroice. Echilibrul politic nu poate fi obţinut decât de nulităţi de soi. Cine a adus catastrofele? Apucaţii, cei ce nu pot sta locului, neputincioşii, insomniacii, artiştii rataţi purtând coroană, sabie sau uniformă şi, mai mult decât toţi, optimiştii, cei care speră pe spinarea altora”.
(Emil Cioran, Silogismele amărăciunii)

„Revizitarea” este un concept pe care l-a introdus premiatul cu Nobel, pentru științe economice în 1998, Amartya Sen. El înțelegea prin acest termen revenirea la tezele fundamentale ale liberalismului clasic și compararea lor cu liberalismul sfârșitului de secol XX, care, confruntat cu diferite „crize”, imagina soluții înscrise pe linia noului liberalism. Dar nu numai compararea o dorea Sen, ci și o reflecție gnoseologică și praxiologică în cadrul eforturilor guvernanților contemporani de a rezolva gravele probleme cu care se confrunta lumea și care în aceste două prime decenii ale secolului al XXI-lea continuă să fie nodul gordian al democrației.
Ce legătură să aibă titlul din incipitul acestui articol cu ideile lui Amartya Sen și cu „Silogismele” lui Emil Cioran?
Răspunsul la această întrebare este evident că nu poate fi o simplă spusă, menită să umple un timp mort într-o dezbatere, așa cum ne obișnuiesc „capetele vorbitoare” de la posturile de televiziune. Răspunsul trebuie să rezulte ca o concluzie firească la inferența pornită de la anumite premise. Premisele, ca și concluzia sunt cuprinse în „silogismul” ales de noi drept motto pentru acest articol. Nu-l vom rescrie din economie de spațiu și de timp, dar vom relua ideile care, la o primă vedere, ca întotdeauna în ceea ce privește exprimările lui Cioran, par să fie formulate ex abrupto, fără a ține seama de anumite susceptibilități, fără a menaja orgoliile naționale, savante, personale etc.
Notăm aceste exprimări care fac trimitere la naționalism:
„… Rousseau a fost un flagel pentru Franţa…”;
„… Hegel [a fost un flagel] pentru Germania…”;
„… Anglia, este Indiferentă faţă de istorie şi de sisteme…”;
„… Anglia, s-a învoit cu mediocritatea…”;
„… «filozofia» ei [a Angliei] a stabilit valoarea senzaţiei…”;
„… politica ei [a Angliei] – valoarea afacerii…”;
„… Empirismul a fost răspunsul Angliei la elucubraţiile Continentului…”;
„… Parlamentul [Angliei]- sfidarea pe care a aruncat-o utopiei, patologiei eroice…”;
Alte exprimări ne duc spre rolul personalităților în istorie, ceea ce presupune îmbinarea dintre politică și psihologie:
„Echilibrul politic nu poate fi obţinut decât de nulităţi de soi”;
„… Apucaţii, cei ce nu pot sta locului, neputincioşii, insomniacii, artiştii rataţi purtând coroană, sabie sau uniformă… [au] adus catastrofele…”;
„… mai mult decât toţi, optimiştii, cei care speră pe spinarea altora… [au] adus catastrofele”;
Ce observații avem de făcut în legătură cu toate aceste „exprimări”-silogisme:
1. Statele care fac obiectul unei critici evidente pentru acceptarea teoriilor filozofice și sociale unor învățați precum Rousseau și Hegel sunt Franța și Germania.
2. Atât Rousseau, cât și Hegel au fost un „flagel” pentru țările lor.
3. Anglia este alăturată „indiferenței” și „mediocrității”.
4. Filozofia Angliei este aceea bazată pe contactul cu realitatea, nu de tip idealist.
5. Politica Angliei se bazează pe pragmatism – „afacerea” și rezultatele ei.
6. În timp ce întreg continentul european „vibra” pe coarda iluminismului secolului al XVIII-lea, a filozofiei naturale (franceze prin excelență), a spiritului absolut, a tezei-antitezei și sintezei hegeliene, care avea să ducă la marxism, Anglia îi opunea empirismul, cunoașterea pe baza studierii realității concrete.
7. În timp ce continentul era sfâșiat, la sfârșitul secolului al XIX-lea – începutul secolului al XX-lea între diferite pan-(germanisme, slavisme) utopice și atitudini revanșarde eroice (Franța după 1871) și în perioada interbelică, bolșevism, fascism, nazism, Anglia își păstra Parlamentul drept pavăză.
A doua categorie de observații are în vedere „personalitățile” (ghilimelele sunt necesare în contextul exprimărilor lui Cioran). Cine sunt aceste personalități?
a. Nulitățile, care nu pot crea în ciuda pretențiilor exprimate de la tribunele europene, echilibrul pe continent (vezi oameni politici de pe continent din secolul al XVIII-lea până în prezent).
b. Apucații, cei care se doresc vizibili, impuși cu forța în mentalul colectiv (vezi Mussolini).
c. Neputincioșii, cei care sub o glazură de forță, se dovedesc a fi incapabili să rezolve problemele grave cu care se confruntă popoarele lor (vezi monarhi și președinți de paie).
d. Insomniacii (vezi Stalin cu programul său de noapte).
e. Artiștii ratați (vezi Hitler în perioada vieneză).
Lângă aceștia sunt puși și cei considerați „părinții” contractului social, ai filozofiei dialectice, Rousseau și Hegel, iar Cioran nu o face în mod gratuit, doar din spirit de contradicție și din dorința de a-și confirma pesimismul funciar. El este convins că toate relele secolului al XX-lea, că toate ororile sale, care au mutilat spiritul și trupul ființei umane, nu ar fi fost posibile fără asemenea personalități de frunte, ceilalți, nulitățile, apucații, insomniacii, artiștii ratați, nefiind altceva decât instrumentele lor. Și mai este convins Emil Cioran încă de un lucru: dacă în locul acestor idei iluministe, legate de faimoasa lozincă libertate-egalitate-fraternitate, ar fi stat realitatea concretă și directă, necoafată, neteoretizată, dacă în locul experimentelor utopice și eroice, continentul ar fi acceptat că Anglia este un izvor al democrației europene, dacă instituțiile englezești bazate pe Magna Charta Libertatum, încă de la 1215, ar fi devenit baza instituțională europeană, alta ar fi fost situația cu acea ființă umană!
Și atunci toate aceste idei devin enunțuri-premise și concluzii ale unei soluții generale:
Iluminismul a stat la baza tuturor paradigmelor inumane din secolul al XX-lea;
Parlamentarismul și valorile englezești privesc drepturile reale ale ființei umane;
Anglia este indiferentă față de istorie și sisteme, pentru a-și păstra democrația reală.
Concluzia spre care ne-a condus Emil Cioran este deosebit de dură pentru noi, cei scăpați de anticomunism, dar intrați în Uniunea Europeană, deoarece ne pune în fața unei exprimări generale care ne poate zdruncina încrederea în calea urmată și ne face să ne punem întrebarea: ar fi posibil ca și acest construct legat de numele Franței și al Germaniei, în principal, să fie un experiment „iluminist”? Să nu uităm că Napoleon Bonaparte, ieșit din ororile revoluției franceze de la 1789-1795, își propunea să realizeze o „Asociațiune Generală Europeană”, dincolo de naționalități, pe care tot el le trezise la viață!
„Revizitarea” Angliei în contextul „brexit-ului” presupune o revenire la toate acele valori ale democrației inventate de englezi, popor care nu a abandonat niciodată, nici în cele mai grele momente din existența sa, ideea democrației reale, nu afișată la tribune, nu clamată de propaganda oficială, nu expusă la catedrele politizate, nu sărbătorită festivist, nu acoperită de fel de fel de concepte care fac să se piardă esența: binele și prosperitatea ființei umane.
Cum ar putea însă să se petreacă acest fapt la noi, la români, care ne fălim cu iluminismul Școlii Ardelene, dar uităm să întindem mâna în mod liber, ca unui egal, ca unui frate, celui aflat în cumpănă, celui aflat în nenorociri, celui sărac, „văduvei și orfanului”, simboluri încă din antichitate, ale unui act de justiție necesar pentru a spune că încă suntem oameni.
Cred, fără nici un dubiu, că Cioran ne-ar fi dorit pe noi, pe români, mai puțin „europeni” și mai mult englezi. Dar societatea românească actuală adăpostește în spiritul libertății, „egalității și fraternității” pe toate nulitățile, pe toți apucații, neputincioșii, insomniacii și artiștii ratați, care proclamându-se „mai liberi” ca noi, „mai egali” ca noi, „mai frați” ca noi, profită de speranța noastră de democrație reală, asumându-și o putere pragmatică, o bogăție absolută și o indiferență istorică.
Honi soit qui mal y pense!

Adrian BOTEZ

SINGUR SĂ FII – DAR SĂ
NU-NNEBUNEŞTI

singur să fii – dar să nu-nnebuneşti
în tine – mereu – alte lumi zugrăveşti:
de-arta dragostei să fii mai presus
schimbat să te laşi în Eroul Iisus

iubeşte pe liră – fulgeră-ţi biciul
nimicnicia – trădarea şi viciul
ucide-le-n vârful de spadă arzândă:
în braţe tu strânge şi arta flămândă

şi-astrala sibìlă – în veci delirândă…
…iubeşte şi cântă – iubeşte şi luptă
ţâţâna-astei lumi degrab’ s-o văd ruptă

deschide ferestrele – larg – spre Lumină
Grădina de Crini răstigneşte-o senină:
Crin-Hristosul – de-atât cântec – suspină!

Povești de călătorie

Doina CERNICA

La apa Iordanului ajungând

Călătorind cu Seniorii Bucovineni, mă gândeam că nu este niciunul care, din Suceava sau cu treburi în Suceava, să nu-și fi oprit privirile pe bustul din bronz al preotului, folcloristului, etnografului, academicianului, al cărturarului de seamă care a fost Simion Florea Marian, că mulți vor fi trecut pragul casei sale memoriale și că vor fi fiind cel puțin câțiva la curent cu studiul „Nașterea la români” din inegalabila sa trilogie, care se mai apleacă și asupra nunții, și a înmormântării. La venirea pe lume a fetiței mele, în Câmpulung Moldovenesc, obiceiurile privind nașterea și botezul dăinuiau încă, păstrate cu grijă, și ca prin vis revăd – născută prematur, cu o greutate de doar 1500 de grame, adică multe săptămâni în primejdie -, înzestrarea ei cu un nume pe care să nu-l cunoască moartea, strămăturile roșii de la încheietura mânuții sale și de deasupra ușilor din locuința mamei unde a fost botezată, apa cu agheasmă, busuioc, fagure, argint a scăldușei și scurgerea ei la rădăcina unui măr de către nașă, profesoara Elena Caraboi, prietena mea din studenție și apoi coechipieră la traducerea unui mănunchi de cărți. O mireasmă puternică de busuioc însoțește amintirea, nu știu dacă se cultivă în Israel, cred că da, și pentru că legenda îl așază la locul găsirii Sfintei Cruci de către Împărăteasa Elena, și pentru că l-am simțit în toate bisericile cărora le-am trecut pragul aici, în Țara Sfântă, și pentru că performanțele evreilor în materie de înflorire a deșertului sunt cu adevărat uimitoare. O însoțește, dar nu a declanșat-o, m-a ajuns din urmă ca întotdeauna viața când ne confruntăm cu spectrul morții, or acesta se înfiripă în zona de graniță cu Iordania prin care trecem odată cu informațiile care întovărășesc priveliștea gardului și a pustietății despre clădirile care au fost și nu mai sunt, spulberate de război, despre cele circa 3600 de bombe în pântecul cărora pericolul își continua gestația atâta vreme cât dezamorsarea uneia singure costă mii de dolari.
După dezolarea acestui spațiu ritmat doar de galbenul panourilor înfipte cu piciorul țărușului în sol, panouri cu interdicții, avertismente și indicații, odată cu accesul pe un platou delimitat de stâlpi de ciment legați între ei de țepușe de fier forjat vopsite în alb, cu parcare într-o parte, o construcție în cealaltă și cu un pâlc de palmieri înalți în mijloc, simțim întâi pe chip, apoi cu tot corpul schimbarea pe care pretutindeni o aduc apa și verdeața. Apa, nisipiu aurie, este a Iordanului, iar verdeața se îndesește pe malurile sale și pare a continua bogat dincolo de granița cu Iordania, însemnată în mijlocul apei de sferele balizelor. Clădirea este probabil a unui punct vamal, dacă mă iau după informația în limba rusă, alături de cele în ivrit, engleză și arabă, mai la îndemână și după atâția ani, grație neuitatei mele profesoare și diriginte, Renée Abramovici, nepoata cunoscutului tenor Joseph Schmidt, atât de devreme și atât de tragic plecat din această lume. Noi însă mergem la vestiarul încăpător din spate să ne descălțăm și să ne schimbăm în cămășile botezului peste costumele de baie. Sunt cămăși largi, simple, albe doar cu icoana Botezului Domnului în culori pe piept.

Pășim cu sfială pe piatra, pe lemnul încinse de soare, coborâm treptele pe faleza de la marginea Iordanului, urmăriți de câteva persoane de pe malul celălalt, aparținând Iordaniei, deși priveliștea este a fiecărei ore din zi: la venirea noastră urca alt grup, la plecare coborau atât de mulți, încât o secundă, priviți de sus, am fi oferit imaginea câtorva stoluri de lebede împreună încercând să-și recapete puterile de la pământ și apă. Singura neagră este sutana preotului care, cu un mănunchi verde, reia aici în Iordan, rostind pe rând numele fiecăruia, „Se botează robul lui Dumnezeu, în numele Tatălui! Amin! Și al Fiului! Amin! Și al Sfântului Duh! Amin!”, parte din ritualul cu care am fost spălați de păcatele străbune și creștinați după naștere. Ritual care aici, acum, înseamnă în primul rând evocarea botezului lui Iisus Hristos de către Ioan Botezătorul, „îmbrăcat în haină de păr de cămilă, cu cingătoare de piele împrejurul mijlocului”, vestind „Vine în urma mea Cel ce este mai tare ca mine (…) Eu v-am botezat cu apă, dar el vă va boteza cu Duhul Sfânt”. „Și în zilele acelea, continuă Evanghelia după Marcu, Iisus a venit din Nazaretul Galileii și S-a botezat în Iordan de către Ioan. Și îndată, ieșind din apă, a văzut cerurile deschise și Duhul ca un porumbel pogorându-Se peste El”.

Sunt gânduri care te tulbură, toți trăiesc momentul cu gravitate, aproape cu solemn. Brusc, mai puternică decât închipuirea, îmi apare în fața ochilor o imagine: a cristelniței aduse la ediția din iunie 2018 a Premiilor Eminescu, „Teiul de Aur” și „Teiul de Argint” ale Editurii Geea Botoșani de la Uspenia, biserica botezului lui Eminescu, strălucind magic, chiar dacă piesa originală se află în muzeu, scânteind în lumina lumânărilor, a ramurilor de tei înflorit și a panglicilor tricolor care o împodobeau. Urmată de aceea a crucilor de gheață, alb transparente pe albul blând al zăpezii, înălțate de Bobotează la Mănăstirea Putna, în partea de răsărit a bisericii ctitorite de Ștefan cel Mare, cu agheasmatarul pentru oficierea slujbei Aghesmei Mari tot din gheață. Boboteaza iernilor de acasă și Simion Florea Marian așază pe crucea preotului, care în strigătele de Kiraleisa ale copiilor însoțitori ne sfințește casele în ajun, un fuior de cânepă, pe care să urce când le va suna ceasul sufletele noastre și alor noștri, peste iad, la rai, iar pe masă bucate de post, pâine, sare și un pahar cu apă din care să se ospăteze cei stinși din viață ai familiei. Fânul ieslei presărat cu tărâțe și sare și așezat sub fața albă de masă, după stropirea cu agheasmă, se dă vitelor să fie ocolite de boli, iar parte din bucate se pune la rădăcina pomilor, să aibă rod. Apoi sunt iar în Iordan, ale cărui întoarceri misterioase de ape la Bobotează nu sunt atât un motiv al dorinței de a mai ajunge o dată în Țara Sfântă, cred că nu e simplu, nu e ușor să respiri același aer cu o minune, cât un prilej de visare.
Răcoarea pe care o simt acum vine de la crucile de gheață și de la zăpezile Bucovinei, apa Iordanului este călduță, stăm în valuri neîndurându-ne să ieșim, urmărindu-l pe seminaristul Costel Bichel care înoată până la șiragul balizelor, scăldându-se în apa Iordanului ca demult noi, în apa Moldovei, adică plin de bucuria din totdeauna a adolescenței la întrecere cu râurile și fluviile de oriunde. Curgerea nisipiu aurie, șerpuitoare, dincolo de această porțiune a botezului pare să se îngusteze în stufărișul de pe amândouă țărmurile. Ceea ce privim trece dincolo, în ceea ce am putea să vedem… Ieșim din apă, soarele ne zvântă cămășile, un râs eliberator, ca după o tensiune puternică, se aude pretutindeni și, supunându-ne inevitabilului ritual turistic și comercial, ne așezăm grupat, cu Iordanul și Iordania în spate, pentru fotografia-souvenir a momentului.

La plecare, mă uit prin geamul autocarului. În fața barierei, un porumbel alb, venit din slavă, ciugulește liniștitor. Este ca și cum mi-ar alege din palmă câteva boabe din grâul sădit în ghiveci de Bobotează și care și acum crește, înverzind pervazul de la fereastra copilăriei.

Distribuie: