Literadura nr. 5 (6)
Mihai MARIAN
Cer interzis
Statuile rămân disciplinate
pe locurile lor
omul care deține secretul
aranjează tacticos înapoi în servietă
umbrele copacilor
ultimul tramvai trece
rece
nimic în plus de spus
nimic de uitat
doar ne roadem unghiile
privind cerul de ciment
având imbecila iluzie că putem fi fericiți astă-seară.
***
Conjuncția ,,și“
Un pod
o apă
un mort pe care luminile orașului
îl scot la suprafață
Focuri de artificii
petarde
un om fără adăpost
sărbătorește nunta de aur
cu propriile escare.
Tramvai
târziu
zgomotul roților
filosofie ce recunoaște
începutul și sfârșitul a tot ce există.
Punct de vedere
în noaptea ce nu suportă metafore și
comparații
mirosul electricității.
***
Ceas cu arc
Carte cu susul în jos
telegramă
strecurată pe sub ușă
de cealaltă parte a suferinței,
indiferența umană.
Scriu pe coli de apă
cu sabia scoasă din rană
cârtițele îmi fură pământul
cerul îmi reamintește matematica înălțimilor.
Mi-au coborât pupilele în plămânii goi
mi-am uitat degetele-n cerneală.
Stă alături de mine un porumbel
unu, doi, trei…
încercăm ceva extraordinar:
împreună
să călcăm pe aceeași zăpadă.
***
Radioactivitate
Adorm în cenușă și-n praf:
albastrul cerului tău îmi dă vertij.
satanice îmi par albul pielii, verdele—
culoarea schimbătoare a ochilor.
îți consum din trup doar metalele grele
până când
iubirii i se clatină
dinții
și
mă trezesc ștergând de pe buze rugina
fluturilor din stomac.
Trupul b. Echinox
Era iarnă spre toamnă
țările plecau în păsările calde
frunzele se descopăceau
viile se coceau în struguri
în săptămâna din ziua
când te-am iubit apoi te-am pierdut.
Tive MARTÍNEZ (José María
Martínez)
Traducere și prezentare: Elisabeta Boțan
Tive Martínez, poet și traducător, s-a născut în Segorbe
(Castellón), în 1969. Este licențiat în filologie
hispanică la Universitattea din Valencia.
Publică articole de critică muzicală în diverse reviste de
specialitate.
A fost director musical al braziliencei Rosa Passos
(2004, Sony Classical; 2006, Telarc), iar în actualitate
colaborează ca textier al compozitorului brazilian Luís
Capucho.
Finalist al Premiului Internațional de Poezie
,,Hermanos Argensola” (2012) și Premiul de Poezie
,,Ciudad de Mérida” (2011).
Cărți publicate: Iubirea și opusul său, O mie nouă sute
Violeta (traduceri), Gabby Bess (traduceri, după care se
decide să publice în spațiul virtual.
***
,,Libera me, Domine, de morte aeterna”
(T. Luis de Victoria – Officium Defunctorum)
Maestre Luis de Victoria,
oare cantorii din vremea voastră
erau mai puțin pioși
sau organistul cânta cu mai puțină dăruire?
Și din această cauză
nu le-a ascultat Preaînaltul rugile?
Iertați-mă, atunci, că nu am încredere
într-un Creator care se lasă mișcat
mai mult de sacrificiile sângeroase
decât de frumusețea pură a liturghiilor
voastre.
Dacă n-a răspuns atunci,
când i-ați închinat tot ce-a fost mai bun
din talentul oamenilor,
se va milostivi El acum de noi
când păcatele noastre sunt mai grele?
***
,,Agnus Dei, qui tollis peccata mundi, misere
nobis”
(J. S. Bach – Messe in H-moll)
Casa este nelocuită de o viață întreagă.
Sar înăuntru printr-o fereastră așchiată.
În cădere se rupe o gresie,
celelalte se clatină și îmi îngreunează pașii.
Pute a întuneric, a liniște și a urină.
Pe jos e un osuar de șoareci și de pisici.
Mă îndrept spre șemineul dărâmat
unde praful se amestecă cu cenușa
unui dicționar căruia vreun vagabond i-a rupt
foile.
Din resturile lui, scot
o pagină pe care citesc la întâmplare
definiția dezolată a excrementului.
***
Floarea nopții distilează
o licoare groasă, de insecte, lipicioasă.
Liliecii se-ncâlcesc în lumina felinarelor
ca în pletele unei femei.
În jur totul vibrează: elitre, stele, aștrii.
Un râu susură în apropiere.
Licurii, printre ierburi, provoacă mici
incendii.
Broscoii latră la lună.
Din nopți ca aceasta, mă întorceam,
cu mâinile mânjite de prinderea fluturilor de
noapte.
Valeria Manta TĂICUȚU
Printre spini, culori de vară
Vasile Larco, membru al filialei Bacău
a USR, este un nume cunoscut în
peisajul nostru literar, în primul rând,
datorită creațiilor satirice pe care le semnează.
Epigramele și parodiile publicate de-a lungul
timpului l-au făcut simpatic publicului prezent
pe la festivalurile de umor și nu numai, dar,
spre surprinderea cititorului/ receptorului
obișnuit numai cu un anumit tip de literatură
marca V.L., umoristul demonstrează că poate
să scrie și alt fel de poezie, dovadă fiind
recentul volum, „Cânta un sturz prin ciritei”.
Poemele adunate aici demonstrează talent,
profunzime și o sensibilitate de tip romantic,
la care se adaugă și gustul pentru meditație,
pentru surprinderea esenței lucrurilor.
Versurile au prospețime și, fie că respectă
dulcele stil clasic, fie că se toarnă în tipare
moderne, alcătuiesc un discurs liric lipsit de
podoabe stilistice, autentic prin mesaj și
atenția acordată expresiei nefardate: „Era
vară,/ Soarele îmi lăsa o umbră mică pe
pământ/ Care mă urmărea peste tot,/ Probabil
să nu mă pierd.// Umblam desculț/ Pe miriștea
despovărată de spicele de grâu/ Ținând strâns
în mâna dreaptă timpul,/ Iar în cealaltă, o
buburuză„ („Vis de acasă”).
Deși Vasile Larco nu se află la senectute, ci în
plină maturitate, modul în care filosofează
despre viață, rostul omului pe pământ, despre
traiectoriile prestabilite și tragismul opțiunilor
este al unui înțelept care a dobândit, prin
vreme, o altă viziune asupra lumii și a
mersului ei: „ Scâncet în scutece calde,/ Un
zâmbet sărutat de mamă,/ Ocolul mesei,/ O
zdrelire pe nas,/ Zbughiri,/ Emoții, buchiseli,
Iubire,/ O inimă frântă,/ Speranță,/ Apoi,
împliniri,/ Visuri și renunțări,/ Bucurii și
mohorâri…// Toate se îngrămădesc într-o
viață” („Traiectoria omului”). Poetul acceptă
ideea de viață în cerc („Din goana calului/
Florile, iarba și copacii/ Aleargă necontenit/
Vrând undeva s-ajungă…/ Unde?”),
întrebările retorice privind rostul succesiunii
ciclice a întâmplărilor de pe pământ având,
mai degrabă, rolul unor semnale de alarmă
pentru călătorul grăbit și neatent la sensul
călătoriei care i s-a dat. Mor înainte de vreme
cei care uită să rămână copii, cei care refuză
până și amintirea jocului, cei care devin
insensibili la culorile și splendoarea naturii;
pentru ei, poetul imaginează un mod simplu
prin care să se poată salva: „Pregătiți săbiile
de trestii,/ Puștile de soc,/ Praștiile din cireșe
amare,/ Avioanele de hârtie/ Și parașutele de
păpădie!// Iar când sunteți gata…/ Salt
înainte!” („Înarmare”). Redescoperirea
gustului pentru joc, întoarcerea, fie și în
imaginație, la vârsta de aur a copilăriei, sunt
rețete poetice și ele vin împreună cu darurile
magice, primite la naștere, și în absența/
uitarea cărora fragila „trestie gânditoare” se
usucă și piere. Rolul descântecelor incluse în
volum este de a re-crea un imaginar poetic și
magic: „Du-te boală,/ Intră-n oală,/ Du-te iute
să te fierb,/ Du-te-n coarne la un cerb,/ Sub
copita calului,/ În bătaia valului!// Du-te pe
aripi de vânt,/ La-ntuneric sub pământ,/ Du-te-
n gura șarpelui,/ În fața șefului,/ La spatele
calului,/ În valea plângerii!// Du-te-n ghiara
urii,/ La Ciuma Pădurii,/ În adâncul humii…/
Și în gura lumii!” („Descântec”).
După ce-a luptat ani în șir cu arma umorului
(„Epigrame scriu de-o viață,/ Lupt cu viciul,
cu dezmățul,/ Tuturor le spun în față,/ Însă nu
lovesc cu bățul.”), poetul trece la alt registru,
în intenția de a-și pune în valoare forța
imaginativă, vocabularul poetic, experiența în
descoperirea unor sensuri neașteptate ale
cuvântului ziditor de lume, dar și, inevitabil,
drama solitudinii: „Strivesc sub tălpi,
nevinovate/ Păduri de ierburi verticale”
(„Singur în noapte”).
Este greu pentru un autor care-a publicat peste
20 de volume de versuri (în majoritate,
satirico-umoristice) să renunțe la elementele
de prozodie, la parodie, la evenimentele
versificate (uneori, cu trimitere clară la
Coșbuc și Ion Pillat) și la poemele vioaie,
amuzante, prin care lumea și defectele ei sunt
luate în râs, dar trebuie spus că noul volum al
lui Vasile Larco demonstrează că poți spune,
râzând, lucruri serioase, și că nimic nu este
mai tragic decât lacrima ascunsă sub masca
veseliei: „Voi fi ce sunt, om de cuvânt,/
Interesat de tot ce-i trainic,/ Stăpân pe-o
palmă de pământ/ Ursită-n Universul tainic,/
Rostind cuvinte de amor/ Intens trăite și cu
dor.// V-asigur că râvniții bani/ Adună visuri
încâlcite/ Speranța-n ei, deci peste ani,/ I-aruncă
pe mulți în ispite./ Luptând îi au – și
dau de știre: -/ Eu vreau râvnita fericire.// La
ceas de tainică rostire/ Afirm că sunt și-un om
de bine,/ Răsfăț, dar nu pe orișicine,/ Clădind
palate din iubire,/ Oprindu-mi unul pentru
mine!” („Visuri” – acrostih).
*Vasile Larco: Cânta un sturz prin ciritei, Ed.
PIM, Iași, 2016
