De-ai noștri! – Victor Frunză – Lehamitea (1)

Motto:
,,Te-ntorni în patrie. Ce dacă?
Deschide ochii: cine te mai vrea?
Fără prieteni stai la o bărdacă
De vin-poșircă și de vreme rea.

Privește-n gol, chiar oare nu cumva tu…
Fii fericit de grația divină!
În toate numai tu ești vinovatu’
În totul, totu-i numai a ta vină!”

Iosif Brodski
(Versuri, Tallin, ,,Alexandra”, 1991, pg. 38, trad. V.F.)

Mi se pare obositor – și în orice caz o proprie inconsecvență –
să fiu mereu de cealaltă parte a baricadei.
N-am însă de ales: voi fi mereu acolo unde se află adevărul!
V.F.

SEMNE

,,Găsesc atât de verde în această primăvară timpurie, o tufă întreagă de trifoi. Când mă uit mai bine, o mulțime de fire cu patru foi. Un miracol de sfârșit de iarnă, când într-un petec de loc între arbuști și iarbă de anul trecut, s-a creat un microclimat de seră. Am cules un întreg buchet, precum și două fire cu patru și unul cu cinci foi, proaspete, viguroase, având a mă consola măcar cu ideea unui noroc adus de această bucurie a poienilor. Am să le păstrez. Acasă, povestesc și arăt minunea. Dan îmi amintește că azi este 4 martie, o tristă comemorare pentru România*. De unde trag concluzia că toți acești trifoi sunt un mesaj care se referă la țară. Despre ce? Poate dă Dumnezeu!
4 martie 1989″
*) Este vorba de cutremurul distrugător de la 4 martie 1977, dacă vă mai amintiți!

SFÂNTU’ STILIEAN

Dintre icoanele pe care le-am avut în casa de la București, aceasta mi-a deschis ochii asupra unor legături intime între destinul meu și ceea ce simbolizează ea.
în accepțiunea comună, misticismul este sinonim cu o stare culturală de înapoiere, respectiv cu incapacitatea de a înțelege lucrurile, cu o lipsă acută de ,,pregătire”, cu neputința de a da „explicații științifice” la anumite întâmplări exterioare, cu o stare de profundă ignoranță. în plină explozie a contactelor cu lumea de dincolo de percepțiile noastre, prin știință, ca urmare a dezvoltării enorme a posibilităților umanității prin tehnologie, omul ajungând să-și privească propriul leagăn planetar și pe sine însuși din străfundurile sistemului solar și de mai de departe, ca și de la sute de milioane de ani înainte și înapoi, în timp, primitivul rămâne în stadiul de semimaimuță. Nu și misticul. Misticismul poate să-l caracterizeze și pe individul cel mai evoluat. Misticismul poate coexista în același om cu cele mai avansate cunoștințe, ca expresie a unui alt mod de a percepe lumea, urmare a sensibilității sale. Misticismul poate exista ca stare sufletească, de conștiință, de receptare a evenimentelor, a viitorului, ca o capacitate a personalității de a stăpâni și în alt mod universul înconjurător.
În acest sens, declar fără rezerve misticismul meu, prin recepționarea unor mesaje pe care le primesc de la un Emițător într-o corespondență tainică cu viața mea, independent de voința mea. Nu eu L-am inventat. El mi-a atras atenția asupră-Și, când nici nu mă gândeam că mai poate fi și altceva decât realitatea imediată. A trebuit doar să învăț a-L cunoaște (ah, și asta a spus-o mai bine Eminescu!) prin semnalele repetate pe care mi le-a trimis.
Nu știu cine este acest Emițător care numai în momente cheie vine să-mi anunțe ceva, foarte important pentru mine și într-un mod care trebuie dezghiocat.
Icoana, de pildă, este doar un cod al Lui. Nici măcar un fetiș – intenție originară a celor care au pictat prima dată chipuri, scene și stări de extaz sau de credință. Nici măcar obiect artistic de o superioară expresie, cum sunt atâtea printr-o evoluție a ocupației, de la meserie în slujba credinței, la artă.
Icoana despre care scriu acum, am ținut-o pe un perete, separat de altele, tocmai pentru că mi s-a părut cea mai puțin artistică dintre câte aveam. ,,Pânza Veronicăi”, da, aceasta era o operă, deși lemnul bătrân curgea din ea, chiar stând pe perete, în momente de sublimă tihnă, lângă patul meu, lemn transformat în făinuri și pulberi fine. Stăteam uneori întins, cu o carte în mână, privind amuzat cum ninge albul din ea. Colțurile erau deja roase, scrisul se mâncase, galeriile insectelor devoratoare o traversau în lung și lat. A trebuit să o salvez de la o sigură transformare într-un pumn de surcele, dând-o jos și picurând zi de zi și puțin câte puțin, cu o pipetă, în fagurele pustiu, un adeziv întăritor. După mai multe luni de tratament, simțind-o însănătoșită, aveam s-o pun din nou la locul ei. Am descris-o cu dragostea pe care i-o port și acum, când cine știe cui îi satisface nesațiul de posesiune materială, într-o nuvelă din cartea Privegheați lângă privighetori. Aveam s-o pierd, prin confiscarea ei – împreună cu altele – de către Securitate.
Interesant că icoana Sfântului Stiliean, despre care de fapt este vorba în această mărturisire ca la duhovnic, nu mi-a fost confiscată, ci am donat-o eu bunei noastre prietene, doctorița Temenuga Simovska, originară din Macedonia iugoslavă și care, după o perioadă cât a trăit la București, s-a reîntors în patrie, la Skopje. I-am dăruit-o pentru că obiectul avea o oarecare legătură cu lumea balcanică, de unde se trage și Temenuga. Subiectul, sfântul Stelian – sau cum stă scris pe ea, în chirilică, S.K. Stiliean – un om în vârstă cu un copil în brațe, nu am cunoștință să fie în alte părți decât la noi, la greci, sârbi și bulgari, adică la ortodocșii din sud. De altfel, este unica zonă geografică în care protecția copilului este ridicată la rangul de sfințenie. (Și unde în paralelă, copilul este și hainit, cu toată liota de netrebnicii ce zace în acest cuvânt). Sub numele sfântului, în dreapta, se află o denumire, descifrată ca fiind a mănăstirii Rila din Bulgaria. Cele patru litere sunt scrise în slavonă, cu P, apoi un U, cu o buclă în partea de jos, un V întors, care este L cu majusculă, și în sfârșit, un ,,a” mic de mână, dar de aceeași dimensiune cu literele anterioare. Probabil că acolo a fost pictată. Pictorul n-a fost un maestru. Mă uit la portretul sfântului. Are în chipul lui ceva de om hâtru, cu un zâmbet abia schițat pe buze, de parcă ar ști ceva, dar bucuria ți-o lasă să o afli singur. Un om calm și pașnic. Am verificat de multe ori, privindu-1, și comunicarea cu el mi-a dat convingerea că întotdeauna ,,știe ceva de bine” și m-a consolidat psihic. în brațe ține un copil cu o față de tânăr la vreo optsprezece ani, înfășat cum se mai înfașă și azi copiii la țară, cu bretele trase peste scutece. Copilul este disproporționat de mare ca să fie în scutece, dar… așa l-a văzut pictorul. Poate este un sens ascuns al acestei disproporții, Stiliean ocrotindu-ne la toate vârstele, așa cum îl înțeleg acum. Interesant este că nu numai sfântul ci și copilul are aură. În sfârșit, pe spate există unele indicii privind vechimea icoanei: un chenar, și în interiorul lui, următorul text, cu litere latine: ,,1869. Mai. 12. Alecu, Șoimar” (punctele fiind puse pe mijloc). Cum se spune, este relativ nouă, dacă cumva a fost executată la dorința omului menționat în acolada de pe verso. Oricum, ea nu este cu mult mai veche. Materialele cu care a fost pictată sunt de bună calitate, cred că fundalul este de pulbere (și nu foiță) de aur, deși îi lipsește luciul specific. După trecerea a mai mult de un secol de când a fost lucrată, orice altă pulbere metalizată (cu bronz, de pildă) s-ar fi oxidat, sau cum se spune popular, dar foarte plastic, coclit. Aceasta își păstrează culoarea. Icoana are prospețime.
Am descris-o amănunțit, din cauză că misterul ei mi s-a relevat pe neașteptate: după mulți, mul ți ani de când mă despărțisem de ea, icoana mi-a revenit în casă. Și unde? în exil!
În 1989, pe la începutul anului, Temenuga Simovska ne-a telefonat, spunându-ne că a trecut la o secta creștină, ,,Martorii lui Iehova”, și că după regulile noii ei confesiuni, nu mai poate să țină nici o icoană în casă. De aceea s-a hotărât să ni le restituie (era vorba și de o a doua, ,,Prepadobnaia Nastasia”, rusească, mult mai veche, din secolul al XVIII-lea, dar care nu-mi dă aceeași emoție). Bineînțeles că n-am ezitat nici o clipă să accept propunerea.
În vară, Sfântul Stiliean mă privea fix în ochi, de pe perete, din odaia mea. Era o dojană, că mă despărțisem de el? Voia să-mi spună ceva? Ce anume? Dacă era așa, reapariția lui în viața mea nu era întâmplătoare sau dimpotrivă? Ce semnifica atunci?
Deodată, mi-am amintit de acel eveniment din copilărie despre care mi s-a povestit, la vârsta la care s-a petrecut neavând de fapt memorie. Cred deci că aveam poate nu mai mult de patru ani, iar prietenul meu de joacă, mai mic de cât mine, nici atât. Pesemne că mamele noastre ne-au lăsat nesupravegheați, știindu-ne că ne jucăm în grădină. Numai că prin fundul grădinii noastre trecea un iaz, la care nu era mare lucru să cobori. Iazul nu era adânc, dar pentru niște copii atât de mici, care se pot îneca și într-un lighean cu apă, un iaz sau un fluviu este același lucru. Am coborât și ne-am aruncat în apă, fiind miezul verii și foarte cald, care ne-a luat la vale. Și norocul nostru, al amândurora a fost Stelian, poate chiar el, sfântul, oricum, pentru toți, omul cu acest nume, care din întâmplare tocmai trecea pe acolo, și era și tatăl lui Ionel, băiatul cu care mă jucam și care se agăța de mine, iar eu de el și – asta țin totuși minte, deși vag – totodată de niște pipirig lung de pe malul iazului, în timp ce apa ne ducea la vale… Stelian Bucureșteanu ne-a scos din apă. întâmplător, sfântul care ocrotește copiii o fi fost în acel moment prin preajmă? Pe tatăl băiatului îl chema întâmplător Stelian? Numele lui nu-i pecetluia și menirea? Cine a proiectat-o? Întâmplarea cu Stelian Bucureșteanu, pe care am reținut-o bine, întrucât mai târziu mi s-a povestit cu tâlcuri moralizatoare, când de acum eram un copil ceva mai răsărit, pentru a nu mă ține de pozne, mi-a venit deodată în minte în fața icoanei Sfântului Stiliean. Sfântul ăsta apare din nou în viața mea! Cum Dumnezeu n-am văzut până acum că vine la mine în momente de răscruce? Ce vrea el să-mi spună acum?
La sfârșitul anului am deslușit ce voise să-mi spună prin reapariția lui. Venirea lui la mine era un mesaj. Sfântul însuși era un intermediar și un mesager. Al Cui? Iar icoana Sfântului Stiliean, o bucată de lemn cu un bătrân care de fapt nu-i bătrân, ci doar se preface, zâmbind blând numai pe mijlocul buzii, cu un copil care nu-i copil, deși este înfășat, este dovada materială, perceptibilă a unui canal de comunicare absolut misterios prin care din când în când, în anumite momente cheie ale vieții mele, mă trezesc că funcționează anume pentru mine…
Decembrie 1997

ACASĂ, ACASĂ, ACASĂ…

M-am întors acasă pe 23 ianuarie 1990. Am adus cu mine o ediție special tipărită la Aarhus, în zilele revoluției, a cărții Pentru drepturile omului în România (din 1982) și ediția bibliofilă Eminescu, Poezii, din mai-iunie 1989. Pe teritoriul maghiar, un vameș văzând că am numai cărți, (nici tu video, nici alte soiuri de electronică) s-a cam mirat. Când a desfăcut un pachet, a dat peste caricatura lui Ceaușescu de pe copertă. S-a hlizit la ea. Mi-a spus apoi că mă felicită și mi-a strâns mâna.
La Gara de Nord m-a așteptat mama cu pâine și sare. Era mai emoționată decât mine. Nu credea că mă mai întorc.
A doua zi, Emanoil Valeriu m-a chemat la televiziune, într-o emisiune în direct.
Foarte mulți prieteni au întrebat la televiziune de mine, zile în șir. Nimănui nu i s-a dat nici o relație.
Exilul meu a durat aproape zece ani: din 21 august 1980 până la 23 ianuarie 1990.
în zilele următoare am fost chemat la unele publicații. M-a găsit și o domniță din Timișoara, să-mi ceară câteva cuvinte pentru ziarul din acel oraș. Le-am scris pe un colț de geam la Casa Scânteii (azi Casa Presei Libere).
Ian. 1990

Iată textul despre care cineva mi-a spus că l-a citit într-un ziar din Timișoara:
,,Acest oraș care mi-a luminat totdeauna cețurile apăsătoare ale exilului, îndulcindu-mi la amintirea lui singurătățile, cândva în geografia unui imperiu apăsător, a devenit prin sine însuși una din capitalele Imperiului Libertății.
Dacă ai ști ce simte sufletul meu pentru tine, Timișoara!”
Pentru România liberă, la cererea redacției – pe care am vizitat-o – am scris următoarele două texte (ambele datate: ianuarie 1990). Nu pot să afirm că ar fi apărut: eu unul nu le-am văzut, deși am urmărit cu atenție ziarul multe zile după aceea.
Textul nr. 1:
,,Ziarul România liberă îmi cere câteva cuvinte despre cărțile pe care le-am publicat în exil. Cum mi s-ar cere să arăt o rană pe care o încă ascund cu grijă. Pentru ISTORIA STALINISMULUI ÎN ROMÂNIA, apărută sub titlul ISTORIA P.C.R., m-am documentat pe ascuns, pe ascuns am scris-o cu lupa, cu o caligrafie aproape ilizibilă cu ochiul liber și am transportat-o clandestin în vest, unde cu prilejul unui drum în Franța, în 1978, efectuată în mod special pentru a-l critica pe impostorul de la cârmă, editura Flammarion a și încheiat contractul de editare a lucrării.
… Dar, între timp, s-a aflat. Și între vizitele, și convorbirile și mesele de curtoazie Giscar d’Estaing-Ceaușescu, peste cartea mea – care avea printre altele și un capitol intitulat ,,De ce totuși idoli, dacă nu avem nevoie de ei?” – s-a așternut liniștea. în 1981, la o vizită la Flammarion, redactoarea mi-a restituit manuscrisul fără absolut nici o explicație.
A apărut în limba română la Aarhus, în Editura ,,Nord”, cu sprijinul financiar al domnului Vasile C. Dumitrescu, proprietarul gazetei CURENTUL din München.
Mărturisesc, tare aș vrea să văd dosarele serviciilor secrete ceaușiste, ce se spune în ele privitor la lucrătura din jurul acestei cărți și la cele întâmplate din septembrie 1978 până în august 1980. Dar și după aceea. Poate odată, când se vor desface pecețile și ferecăturile, voi afla ceea ce este dreptul meu să știu, alături de atâtea alte necunoscute ale propriei mele vieți.
Revista pe care am publicat-o în exil se numește ALERGÂTORUL DE LA MARATHON. Am alergat ani în șir, vestind victoria finală, cu următorul motto: ,,Victoria este destinul nostru!” și cu niște cărți în mână. Una din ele, poate cea mai dureroasă este această ISTORIE A STALINISMU¬LUI ÎN ROMÂNIA. Niște prieteni au preluat-o spre a o edita într-un tiraj care să ajungă la toți cei care o doresc. Poate de data aceasta, adversarii ascunși ai cărții nu îi vor mai împiedica iminenta ei călătorie spre conștiințe.
Despre DREPTURILE OMULUI ÎN ROMÂNIA: singurul lucru nou și ne spus până acum despre ea, pentru că nu-mi plac vorbele mari, ar fi că este o carte de dragoste.”

Textul nr. 2:
,,Nu pot să pășesc – deși aș dori și eu să-l vizitez – în acel mastodont numit Casa Poporului, și la fel ca mine sunt, cred, și alții, atâta timp cât știu că la temelia lui se află sulul semnat de doi monștri. Ajutați-ne! Forțați temeliile, recuperați sulul și să-l ardem în piața publică într-un rug, prin care să sărbătorim încă o dată Revoluția!”

În două clădiri oficiale nu am pășit până astăzi: în Palatul Cotroceni și în monstrul de pe ceea ce era odată Dealul Spirei, numit în bătaie de joc ,,Casa poporului”.
Ianuarie 1998

EXERCIȚIU DE MANIERE ELEGANTE

În aceste zile, vizionând la TV procesul Bobu-Postelnicu-Dincă-Mănescu, interogatoriul lor mi s-a părut un exercițiu de maniere elegante față de cel la care am fost supus pe când banda lor îl supravegheau pe al meu. Deși, spre diferență de ei, vinovați de crime reale – indiferent dacă se numesc genocid sau nu, dar crime au înfăptuit – eu eram vinovat doar de ,,crima” de a-1 fi stigmatizat într-o scrisoare publică pe impostorul de cârpaci.
Februarie 1990

CĂTRE
TRIBUNALUL MUNICIPIULUI BUCUREȘTI

Subsemnatul Frunză, Victor, scriitor, fost disident și militant pentru drepturile omului în România sub dictatura totalitar-comunistă, adresez Justiției române următoarele documente privind activitatea mea contesta- tară, soldată cu o seamă de acte represive ale Securității ceaușiste. Obiectul cererii mele și a acțiunii de față se referă aici în mod concret la:
1. Restituirea obiectelor de artă, confiscate printr-o oribilă înscenare a instituțiilor care la acea dată slujeau exclusiv interesele dictatorului, aflându-se la ordinele lui.
2. Anularea excluderii mele din învățământul superior și restituirea titlului universitar, refuzul Ministerului învățământului de a anula măsura din 1978 fiind egal cu omologarea motivelor pentru care am fost pedepsit.
3. Restabilirea vechimii în muncă a subsemnatului, în perioada 1978- 1989, adică din momentul în care am fost pus în afara societății pentru marea ,,vină” de a fi criticat dictatura, fiind unul dintre cei care au săpat la temelia totalitarismului comunist.
Cu deplina încredere în actul de justiție de după restabilirea separării puterilor în stat,
18 febr. 1998
VICTOR FRUNZĂ

UN MEMORIU

În 1990, am aflat de existența unei Comisii naționale, menită a face dreptate tuturor ,,cetățenilor țării care au fost victime ale dictaturii”, funcționând pe lângă CPUN, comisie condusă de dl. Nicu Stăncescu, disident anticomunist, șeful unei formații politice, Partidul Unității Democratice (P.U.D.). în consecință, am așternut pe hârtie și m-am dus la această Comisie, unde am predat următorul

MEMORIU

(Trec peste introducere, cu datele personale. îmi permit totuși să repet precizarea că persecuția mea, urmărirea prin Securitate și sancțiunile care mi s-au aplicat s-au declanșat în urma Scrisorii deschise, prezentată de mine Agenției Reuter și preluată de la aceasta de presa occidentală și de posturile străine de radio, înainte de toate de Europa Liberă, în primele zile ale lunii septembrie 1978. Prin această scrisoare am criticat cultul lui Ceaușescu, lipsa libertăților și drepturilor elementare ale omului în România, susținând dreptul la liberă organizare sindicală, libertatea presei etc., despre care cititorii au putut afla la vremea respectivă, iar cei din generațiile mai tinere și cei care s-au născut recent sau se vor naște în viitor, din cărțile pe care le-am publicat, în special din Pentru drepturile omului în România, Aarhus, ,,Nord”, 1982, ed. I; Aarhus, EVF, 1989, ed. a II-a, București, EVF, 1990, ediția a 3-a.
Textul Memoriului este cules cu litere cursive. Pentru a ușura lectura, Notele actuale sunt culese cu litere drepte, desigur în perspectiva publicării în carte).
„În colimatorul sistemului represiv am fost introdus printr-o așa numită ,,anchetă”, care deși se desfășura la Academia ,,Ștefan Gheorghiu”, sub firmă de partid, avea toate datele uneia a Securității. Ea a început chiar a doua zi după sosirea mea, la 12 septembrie 1978 și s-a terminat la 16 octombrie 1978, când am fost exclus din partid,…”
Notă, 1998. Aici era locul meu de muncă, unde predam ziaristica la Facultatea omonimă, având titlul de conferențiar universitar. La anchetă, am fost invitat telefonic, la douăzeci de minute după ce sosisem de la gară (din călătoria în vest, unde publicasem Scrisoarea). La capătul firului era Dumitru Popa, care mi-a zis în bătaie de joc: ,,Om te-ai făcut!”. în cursul anchetei, când a trebuit să scriu zeci de pagini de declarații, inclusiv liste de persoane care mi-au telefonat la sosire și ce a spus fiecare, remarca lui D. P. – om de încredere al regimului și cred că mai mult chiar decât atât – a fost interpretată ca o apreciere favorabilă mie. A fost schimbat. Cred că această întâmplare a stat la originea promovării lui D.P. sub regimul Iliescu, până în funcția de președinte al TVR, respectiv că și el a ,,suferit” sub regimul de dictatură, dacă nu a fost chiar un opoziționist!
Ancheta a avut loc în clădirea de la capătul aleii (vechiul rectorat), unde în fostul cabinet al rectorului stăteau între patru și șase persoane, la o masă lungă. Șapte contra unul. La anchetă am fost întâmpinat cu: ,,Dar ești tânăr! Așa tânăr și conferențiar universitar!”. Nu eram nici măcar tânăr: la acea dată aveam 43 de ani.

,,… cu prezențe la început zilnice, apoi de trei-patru ori pe săptămână, fiecare „ședință” durând între 6-10 ore. Ancheta era condusă de doi țipi care se prezentaseră: Arsene și Mohanu, dar de fiecare dată fiind de față și alte persoane, de cele mai multe ori necunoscute. Curios că printre inchizitori s-a numărat odată și Dumitru Popa, devenit ulterior șef de catedră la Facultatea de Ziaristică, deși nu avea o pregătire de specialitate. Dar te pui cu partidu’, care putea să facă din cizmar și șef de stat, darămite dintr-un absolvent de Științe juridice, profesor de ziaristică! Cu toate că nu am fost bruscat fizic, iar tonul era în genere prefăcut reverențios, nu am fost cruțat cu totul de mârlănii (,,Jigodie!”, ,,Spune, bă, al cui agent ești?” etc.). Eu, anchetatul, un novice. Ei, anchetatorii, oameni de meserie, urmărind a-mi strivi voința și personalitatea, în ultimă instanță învățați să aplice tortura psihică, mașinărie bine pusă la punct. Căreia însă i-am rezistat. Am rezistat mai ales presiunilor de a mă autodeclara ,,agent imperialist”. Din paginile pe care după ofensiva inchizitorilor eram obligat să le scriu și care fără îndoială se află la dosarul meu, la care nu am acces nici astăzi, se poate deduce faptul că ei erau într-o febrilă căutare a unui fir, de la o ședință la alta de fiecare dată, de care să se agațe. Din anumite indicii am tras concluzia că lepădătura care se intitula ,,șef de partid și de stat”, el era cel care din culise urmărea desfășurarea anchetei și le cerea ce anume trebuiau să obțină. Dacă nu recunoașterea că sunt ,,agent imperialist”, retractarea declarațiilor. Aveau mână liberă să mă momească cu avantaje nenumite. Dacă nu retractarea criticilor, măcar scuze. Printre scrâșnituri de dinți mi s-a promis avansarea. (Profesor universitar, ce altceva?). N-au obținut nimic din toate astea! în pofida interminabilelor ședințe de tortură psihică.
Pe 16 octombrie am fost azvârlit, fără să fi fost anunțat în prealabil că sunt chemat pentru altceva, într-o așa zisă ședință de partid, în care isteria generală a atins paroxismul. Procesul-verbal existent pe undeva (poate chiar în dosarul meu de la Securitate) mă scutește de a relata întrecerea în slugărnicie și josnicie între cei ce au luat cuvântul.”

Nu pot să șterg cu buretele memoria, care păstrează imagini din acea ședință, tipic stalinistă, o reeditare a anilor cincizeci cu ostracizarea ,,dușmanilor de clasă”, ca și când a avut loc ieri. Mi-au rămas în memorie numele vorbitorilor dintre cadrele didactice, cu revărsarea de invective, cea mai frecventă fiind eticheta de… ,,trădător”. Adică îl trădasem pe Ceaușescu, arătând întreaga monstruozitate a regimului. Nu are rost să-i enumăr. Unii din ei, astăzi nici nu mai sunt în viață. Alții și-au făcut după revoluție cariere care-și au sorgintea în întâmplări de atunci.
Era la catedră unul care publica opuri rimate pentru Ceaușescu și Ceaușeasca, poeții ferindu-se să o facă pentru a nu se compromite. Studenții îi ziceau Mălăeț, deși pe el îl cheamă Bălăeț. Dacă la acea ședință unii m-au mai împroșcat cu noroi pentru că altminteri ar fi însemnat că „pactizează cu dușmanul”, acest Dumitru Bălăeț, după ce mi-a imputat că am fost cumpărat pe dolari, lire sterline (de, Reuter!), mărci germane și alte valute, era cât pe-aci să mă linșeze la propriu. Astăzi ,,poetul” este mare mahăr în partidul (de securiști) al tovarășului C.V. Tudor, mi se pare chiar și parlamentar. Ca să vedeți cine vă reprezintă, oameni buni! Nu i-am reținut pe vorbitorii ,,revoluționari” din rândul studenților, pentru că nici nu-i cunoșteam: urmau abia din acea toamnă să intre în primul an. Cinismul regimului se dovedise fără măsură: înainte de orice li se preda pe viu o lecție de inchiziție!

,,Din acest interval de timp datează două încercări de a fi călcat de mașină (în cel mai nobil caz, de a fi speriat). Prima dată, la intersecția Ștefan cel Mare – str. Tunari, a doua pe strada Mihai Eminescu (porțiunea dintre str. Polonă și Calea Dorobanți), prima dată de o mașină cu număr de înmatriculare ,,străin”, a doua oară de una cu număr de C.D. (,,italiană”).
După alungarea mea de la facultate, supravegherea, intimidările, infiltrările au continuat.
Pentru fațada de respectare a dreptului la muncă, am fost repartizat forțat ca economist la uzinele ,,Timpuri noi”, loc de muncă pe care l-am refuzat, întrucât nu avea nici o legătură cu profesia mea de scriitor, publicist, profesor de ziaristică. încercările de a-mi găsi singur de lucru s-au soldat pretutindeni cu închiderea ușii în nas, chiar dacă la întreprinderea poligrafică din str. C. Miile, directorul și-a cerut scuze, evident jenat că promisiunea de angajare nu și-a putut-o respecta, ca urmare a unui ordin de sus. După alte refuzuri consecutive, mi s-a admis până la urmă să intru la cooperativa ,,Deservirea”, la secția traduceri, pe bază de contract, unde… într-o lună fix am tradus o carte de aviație, cerută chipurile de o fabrică (întreprindere? Unitate militară?) din Craiova. Cu toate acestea, la sfârșitul lunii mi s-a socotit că nu îndeplinisem ,,norma”, nod în papură, pentru ca și așa mizerabilul salariu pentru o prestație de o asemenea anvergură, să fie amputat. După această experiență, am demisionat (febr. 1979), concentrându-mi forțele (firește, cu toate măsurile de precauție necesare) pe completa-rea documentării la cartea intitulată Istoria stalinismului în România, in ideea că tema este inepuizabilă și mereu perfectibilă, deși la acea oră lucrarea se afla deja în Franța și după știința mea, sub tipar. Acest lucru îl făceam studiind zilnic la Biblioteca Academiei, unde semnam condica, între altele și pentru a evita o eventuală arestare și condamnare pentru ,,parazitism” social, articol sub care, după cum se știe, puteai să ajungi relativ ușor în pușcărie, când alte pretexte cădeau unul după altul.
Trebuie să menționez că pentru elaborarea cărții privind adevărul des-pre P.C.R. m-am documentat clandestin, am scris și am transcris textul pe file de hârtie de biblie, cu litere care puteau fi citite doar cu ajutorul lupei, transportând manuscrisul în mod clandestin în occident. La Paris, editura Flammarion a încheiat imediat contractul de acceptare a lucrării, a cărei traducere a fost gata în decembrie 1978, urmând să apară aproximativ prin luna aprilie 1979. Din păcate, încălcând consensul reciproc și promisiunea făcută în mod solemn de a nu vorbi despre existența ei până la apariție, editura a prezentat-o la Târgul de carte din Frankfurt/ M. ca pe senzația anului următor. Destul pentru ca Securitatea să afle și să întreprindă toate măsurile care-i stăteau la îndemână. Posibilitățile dictaturii erau, cum se știe, numeroase. Nu cunosc până unde mergea cârdășia lui Giscard d’Lslaing (având chiar și o serie de interese personale în România, precum o filială a băncii Credit Lyonez, unde era acționar), cu Ceaușescu, dar este cert că revocarea apariției în limba franceză a Istoriei stalinismului în România s-a petrecut între vizita președintelui francez în România (1979) și vizita lui Ceaușescu în Franța. Ulterior, cartea a apărut sub titlul Istoria P.C.R., la Aarhus, Danemarca, în 1984. Să nu fi fost anularea apariției chiar o condiție a vizitei lui Ceaușescu în Franța!
Revenind la momentul 1979, când am abandonat serviciul de traducător de cooperativă, unde în prealabil fusese organizată o supraveghere strictă, pentru a-mi asigura existența, am început să-mi vând cărțile din bibliotecă. Mai întâi, cărțile rare, apoi am continuat cu o seamă de obiecte de artă, colecționate cu sacrificii.
La ancheta despre care am relatat mai sus, una din întrebările insistente care revenea, privea motivul pentru care nu dispuneam de un autoturism, proprietate personală. După câte mi-am dat seama, acest lucru încurcase socotelile inchizitorilor mei, pentru că în împrejurări similare celei în care mă aflam, una din primele lovituri pe care dictatorul o dădea era confiscarea carnetului de conducător auto al împricinatului, banda de la putere fiind de-a dreptul șocată de faptul că i-am privat de o asemenea satisfacție. Or, realitatea era că în condițiile date trebuia să renunț la ceva pentru a avea o casă civilizată. Și am renunțat la autoturism.
Cu ocazia Congresului al XII-lea al P.C.R. am trimis alte trei scrisori, având număr de înregistrare la Registratura comitetului central. în ele făceam o analiză critică a situației drepturilor omului în România, a libertăților principale, din nou a cultului persoanei lui Ceaușescu și a nevestei sale. Scrisorile erau mai ample și mai analitice, dar nu le-am putut publica decât după ce am ajuns în vest. în urma înregistrării lor la Comitetul central, s-au înmulțit presiunile de a părăsi țara. Nu dispun de date precise (neavând dosarul propriu la dispoziție) dar probabil ,,acolo”, la cei ce se ocupau de mine, se punea problema opțiunii între exil și pușcărie: un adversar deschis al dictaturii nu putea să se plimbe multă vreme liber, putând contamina și pe alții cu ideile sale periculoase.
Am optat pentru exil, expulzarea mea având aspectul unei libere alegeri a „plecării definitive”, cu toate formele care însoțeau o asemenea schimbare în viața unui om și cu o răzbunare de ultimă oră a regimului: confiscarea a ceea ce mai aveam.
S-a pus problema direcției în care să plec. Eu alesesem Franța, unde aveam două invitații la două instituții de învățământ superior (Lyon și Lille). Cum președintele Giscard d’Estaing era bun prieten cu regimul dictatorului român, reprezentanții lui nici n-au vrut să audă să primească un „disident”, așa că până la urmă tot Securitatea, sireaca (prin Direcția de pașapoarte), mi-a ales (ara: Danemarca. Pentru acest colț de lume nu era nevoie de vize: îl lăsai pe cel expulzat în aeroport. Așa s-au trezit danezii cu noi, la 21 august 1980.
Locuința proprietate, aflată în str. Ion Călin 20, parter (sect. 2), a fost ,,preluată de stat”. Am făcut cerere la Comisia Patrimoniului Național de a mi se permite să expediez (tot în Franța, în Danemarca neștiind nici o posibilă adresă) o seamă de obiecte personale, între care câteva icoane – suveniruri de familie, cărți (din ce mai rămăseseră nevândute) etc. Ap fi dorit ca în exil să-mi reconstitui atât cât se putea, ambianța casei pe care am fost nevoit să o abandonez. Cererea mi-a fost respinsă, dar cu ocazia transportării la Comisie a obiectelor, s-a luat notă de existența lor. Nu au fost confiscate pe loc.
în vederea plecării, m-a vizitat un angajat al vămii de la Aeroportul Otopeni, pe nume Dan Iacovișac, care s-a recomandat și s-a și legitimat. El mi-a spus că este împuternicit să-mi comunice că pot veni la vama Rahova cu toate obiectele pe care Comisia de patrimoniu nu le-a agreat, și de fapt și cu altele, dacă doresc să le iau cu mine. în prealabil, el le-a vizionat, spunând că expedierea lor nu mai este o problemă, chestiunea fiind ,,aranjată”.
între circa 1-21 august 1980, ultima fiind data când am părăsit ,,definitiv” țara, deci între aceste date, am fost supus unei intense observații și unei autentice torturi psihice, care a culminat cu ziua de 15 august 1980, când am fost programat pentru efectuarea controlului vamal, la Vama Rahova. La recomandarea omului trimis de această instituție, am luat toate obiectele convenite cu mine.
În procesul de efectuare a vămii, toate au fost confiscate și pe baza unui inventar al Miliției Capitalei (Secția economică?), ele au fost transportate la sediul din str. Beldiman. Acolo le-am văzut ultima dată la data de 16 august 1980, când am fost invitat, nu pentru a mi se restitui, ci pentru a mi se impune plata unei amenzi, cu obligativitatea de a preda și chitanța.
Este mai mult ca sigur că această operațiune s-a efectuat din dispoziția dictatorului.
O listă a obiectelor, restabilită din memorie (întrucât o copie a inventarului întocmit de Miliție nu mi s-a dat), cu descrieri individuale, atașez la acest document, ca Anexă.
Tot înainte de a părăsi țara, sub pretextul că actele personale nu pot fi luate în original, ni s-au confiscat absolut toate. Am sosit în exil numai cu pașapoartele. Până astăzi nu dispun de nici un act original de stare civilă. Am părăsit țara, la 21 august 1980, eu, soția – Natela Frunză și fiul nostru- Dan-Galaction Frunză, obținând azil politic în Danemarca.
*
în exil, am continuat activitatea anticomunistă, iar dictatura a continuat și ea să mă urmărească pentru „a încheia socotelile” cu un adversar atât de periculos, cum eram probabil socotit, mergând până la asasinat. Există martori și dovezi privind punerea la cale a crimei de lichidare prin atentat sau prin alte mijloace, care probabil pot fi aflate prin audierea foștilor securiști care au lucrat la „cazul meu”, dar și a martorilor care reies din descrierile de mai jos.
Faptele (dintre cele cunoscute mie) sunt următoarele:
1. în 1981, Eusebiu Semionovici, director atunci ca și în prezent, la Casa de Cultură din or. Râmnicu-Sărat, jud. Buzău, a fost chemat pentru a i se oferi o bursă în or. Grenoble (Franța), unde putea pleca și cu familia, numai să îndeplinească ,,o misiune” în legătură cu mine. Eusebiu Semionovici îmi este rudă, respectiv cumnat, fiind căsătorit cu fiica uneia din surorile mamei mele. în ce consta misiunea, E.S. urma să afle în momentul plecării. Cum nu a manifestat entuziasm în legătură cu ,,misiunea” pe care o avea de îndeplinit, peste bursa de la Grenoble s-a așternut liniștea.
2. Marele cotidian german Frankfurter Allgemeine Zeitung, din 13 mai 1981, într-un articol intitulat Herr Georgescu, la telefon este asasinul dumneavoastră, relata faptul că un securist, pe nume Radu Ruș, s-a predat poliției germane, mărturisind că avusese misiunea de a asasina două persoane din exil: pe Emil Georgescu, de la radio Europa Liberă și pe Victor Frunză. Ziarul relata că Radu Ruș chiar și făcuse o călătorie în Danemarca, dar printr-o confuzie, a căutat în Copenhaga o stradă cu numele de Aarhus, când așa se numea orașul și nu strada unde eram stabilit. Anexez o copie xerox a articolului menționat.
3. După această defecțiune a agentului lor, mama mea, Rădița Frunză (Râmnicu-Sărat, Bd. Nicolae Bălcescu nr. 1, bl. Al, parter), apoi sora mea după tată, Elena Ionescu, născută Frunză, (Focșani, str. Constructorilor 20), au fost abordate la domiciliu de unul și același securist, care le-a cerut să mă convingă să vin să vizitez țara. Cererea lui era de o insistență care a pus-o imediat pe mama mea în gardă. Răspunsul ei a fost unul plin de demnitate: „Victor nu vine, pentru că îl omoară!”.
4. Cum nici mama, nici sora mea nu au fost convinse de necesitatea de a mă chema să le vizitez, ofensiva securiștilor s-a îndreptat asupra fiicei surorii mele, Georgeta (Gioni) losef inginer economist, cu domiciliul în Focșani. După o ,,prelucrare” fără rezultat, ca să termine mai repede discuția, G. 1. l-a repezit pe securist, citez textual: ,,Domnule, îți spun categoric, Victor Frunză nu va reveni în România decât după ce crapă Ceaușescul”.
Să fi transmis acest securist răspunsul ei întocmai?
După un timp de la această discuție, fetița ei, de numai câțiva anișori, a fost călcată mortal de o mașină militară.
Nu doresc să fac neapărat o legătură între faptul că nepoata mea s-a exprimat insolent la adresa dictatorului, și moartea fiicei ei, dar aș dori, pentru că de atunci mă chinuie mereu îndoiala și întrebarea, să aflu din dosarele securității răspunsul: este vorba de o crimă premeditată, o răzbunare pentru răspunsul insolent la adresa dictatorului sau o pură întâmplare, un accident?
5. În anul 1987, aflându-se la Serviciul de pașapoarte de la Buzău, pentru ridicarea documentului de călătorie (urma să efectueze o vizită în Danemarca), mama mea, Rădița Frunză, a fost invitată într-un birou, unde doi ofițeri au încercat din nou să o „lămurească” a mă convinge să vin în vizită în România. Răspunsul ei a fost la fel de categoric, ca în 1982: ,,Nu vine, pentru că îl omoară!”. (Dar nu a spus cine).

SOLUȚII.
Având în vedere cele expuse mai sus, rog onorata Comisie să dea soluții pozitive următoarelor puncte:
I. Să mi se permită accesul la propriul dosar de Securitate.
II. Să mi se pună la dispoziție dosarul anchetei la care am fost supus după criticarea dictaturii ceaușiste, procesul-verbal al adunării de partid de la Academia ,,Ștefan Gheorghiu”, din 16 oct. 1978, în care am fost pre-lucrat ca un ,,trădător”, după care am fost exclus definitiv din învățământ.
III. Rog să se anuleze excluderea mea din învățământul universitar, întrucât aceasta s-a efectuat din pricina criticilor la adresa dictaturii, menținerea acestei stări însemnează omologarea sancțiunii, respectiv solidariza-rea cu ceaușismul, chiar după ce acesta a căzut.
IV. Să mi se pună la dispoziție piesele care privesc sarcinile serviciilor secrete externe (mi se pare că se numeau DIE) despre împiedicarea apariției în Franța a ISTORIEI STALINISMULUI ÎN ROMÂNIA (eventual cu plățile efectuate pentru a obține anularea editării).
V. Să mi se pună la dispoziție datele privind agenții de diversiune și informare ai Securității printre refugiații români din Aarhus.
VI. Restituirea manuscriselor și caietelor confiscate.
VII. Restituirea obiectelor confiscate la data de 15 august 1980, prin- tr-o înscenare la care a participat un angajat al Serviciului de vamă, cursă care mi-a fost întinsă cu profesionalism de Securitate (Vezi Anexa).
VIII. întrucât despăgubirea morală pentru teroarea psihologică la care am fost supus, consider că am avut-o prin clipele înălțătoare pe care le-am trăit la Revoluția Română, care a înlăturat smintita dictatură ceaușistă, solicit o despăgubire materială pentru perioada dintre august 1978 – 22 decembrie 1989, prin plata salariului de profesor la Facultatea de Ziaristică la încadrarea de conferențiar universitar, avută la data scrisorii din august-sept. 1978. O parte din această despăgubire va constitui suma inițială pentru înființarea unei fundații proprii în scopul finanțării restaurării unui monument (o biserică), aflat(ă) în ruină.
IX. Solicit restabilirea vechimii în muncă pentru perioada 1978-1989, atât pentru mine cât și pentru soția mea, Natela Frunză.

În speranța unor soluții pozitive la aceste probleme, doresc să mulțumesc cu anticipație onoratei Comisii de stat pentru activitatea depusă în restabilirea dreptății și justiției. Semnătura… Data: februarie 1990″.
Notă, 1998. în cererea din 18 februarie 1998 către Tribunalul Municipiului București, așa cum se poate vedea, am renunțat la majoritatea revendicărilor din Memoriul formulat în 1990.

Cea dintâi reacție în presa românească la actul de opoziție față de dictatură a avut loc în primele zile ale Revoluției române. Tineretul liber, sâmbătă 30 decembrie 1989

MISTERIOASA DISPARIȚIE

La ,,Comisia Națională pentru rezolvarea sesizărilor și doleanțelor tuturor (subl. ns.) cetățenilor țării care au fost victime ale dictaturii. Aleea M.A.N. nr. 5, sectorul 4″, ocupând niște săli impozante dintr-o clădire nouă din perimetrul monstrului (așa numita „Casă a poporului” sau cum i se zice mai nou ,,Palatul Parlamentului”), am primit o hârtie ștampilată, purtând numărul de înregistrare: 1981 /7 II 1990. O păstrez și astăzi. Cum am avut senzația, întărită de întâmplări diverse, că inventarea unei asemenea instituții este praf în ochii oamenilor, cu damf demagogico-electoral pentru FSN-ul domnilor Iliescu și Roman, m-am dus de câteva ori acolo să întreb ce se mai aude cu memoriul meu. De fiecare dată am găsit la fața locului niște funcționari care nu rezolvau nimic, dar – trebuie să recunosc – nu lipsiți de bunăvoință.
Ultima vizită a fost una istorică. Din șefia subșef, am ajuns la funcționarul care păstra cheile de la Sfintele Dulapuri cu plângerile oamenilor, gemând de hârtii, memorii, lăcrămații, adeverințe, cele mai multe despre dări afară din servicii. Toate, ce-i drept, erau puse în ordinea numerelor de înregistrare. Funcționarul se remarca printr-o burtă de o circumferință enormă, avea și secretară, o duduiță pe tocuri înalte, deosebit de atentă cu șeful ei, pentru că tocmai îi spălase niște căpșuni, se vedea bine, culese la cântatul cocoșilor, cu răcoarea dimineții în carnea lor vegetală, dăruindu-se cu atâta sinceritate și ochilor și gurii. Era prin iunie, Anno Domini 1991. Secretara le așeză pe o mică tipsie cu zahăr și frișcă, fâțâindu-se cochet prin jurul borțosului, care saliva de plăcere. Cât timp s-a derulat repriza cu căpșuni, pentru a nu mă plictisi de tot, acest director peste dulapuri îmi spuse pe nerăsuflate păsurile lui, care se rezumau la faptul că fusese transferat din nu știu care serviciu mai important, iar aici nu primise salariul de peste două luni… Când termină relatarea, ibidem și căpșunile, merse la dulap, găsind fără dificultate secția unde trebuia să fie Memoriul cu numărul 1981 din 7 februarie 1990. Le luă la rând: 1978 era, 1979 era, 1980 era. După el venea 1982. Numărul 1981 lipsea. Memoriul meu făcuse picioare. Se cercetară toate posibilele variante, dar nu i se dădu de urmă. Nimeni nu avea habar unde putea să fie. Parcă intrase în pământ. Ei, cine avea nevoie de el? Eu știu, dar nu spui! Când îmi deveni tot mai clar că timpul pierdut era doar experiență câștigată și cel mult scene de viață postrevoluționară pentru cine vrea să scrie o carte, ușa încăperii se dădu înlături, în cadrul ei apăru șeful instituției, dl. ing. Nicu Stăncescu și ca într-o piesă de teatru, fără nici o introducere, el le ceru celor prezenți să asculte lectura unei Ordonanțe guvernamentale, prezidențiale sau cam așa ceva. ,,Comisia noastră este desființată!”, rezumă el cele ce avea să le citească. Decizia era compusă lapidar din două-trei propoziții, așa că dură foarte puțin.
Recent am citit în presă că lui Valentin și Zoe Ceaușescu ,,s-a făcut dreptate”: li s-au restituit obiectele din diferitele case pe care le-au ocupat, confiscate în timpul revoluției.
Despre obiectele pe care Securitatea mi le-a confiscat la 15 august 1980 printr-o abilă înscenare, n-am auzit până astăzi nimic. Pentru că fărădelegile dictaturii nu se prescriu, nu-mi rămâne decât să-mi caut și eu dreptatea prin justiție. Dar parcă numai asta cerusem în Memoriul meu?
Ianuarie 1998