Spații culturale nr. 62 (1)

In memoriam

Radu CÂRNECI

Poet, eseist, traducător, jurnalist literar, editor, directorul de onoare al revistei „Spații culturale” ar fi împlinit anul acesta 91 de ani, dacă Dumnezeu l-ar mai fi lăsat printre noi.
S-a născut la 14 februarie 1928, în satul Valea lui Lalu – comuna Pardoşi, jud. Rîmnicu Sărat (azi, Buzău) și a urmat cursurile Liceului Ferdinand (azi, Colegiul „Al. Vlahuță”) din Râmnicu Sărat.
Licenţiat al Facultăţii de Silvicultură din Braşov (1954), s-a ocupat ani la rând de lucruri concret/ materiale, cum ar fi salvarea pădurilor românești, dar și de cele spirituale, ecoul lor aflându-se în „Almanahul pădurii”, o dovadă poetică a iubirii de natură.
A înfiinţat, în 1964, la Bacău, revista de cultură Ateneu (serie nouă). A fost secretar al Uniunii Scriitorilor (1972–1976), apoi şef al secţiei de literatură şi artă la revista Contemporanul (1976–1990), director al Editurii Orion (din 1991) şi director executiv al Fundaţiei Naţionale „Izvoare“ pentru protecţia Naturii şi Artelor în România (începând cu 1997).
Din bogata-i operă subliniem: Orgă şi iarbă – 1966; Umbra femeii (sonete) – 1968; Centaur îndrăgostit – 1969; Grădina în formă de vis (noi sonete de iubire) – 1970; Cântând dintr-un arbore – 1971; Oracol deschis – 1971; Cântarea cântărilor (parafrază modernă la celebrul text omonim, din Vechiul Testament, atribuit regelui Solomon) – 1973; Banchetul – 1973; Temerile lui Orfeu – 1978; Un spaţiu de dor (col. „cele mai frumoase poezii“) – 1980; Sonete (de iubire şi moarte) – 1983; Clipa eternă (col. „poeţi români contemporani“) –1988; Scrisorile către Dorador (text român-francez) – 1997; Heraldica iubirii (col. „biblioteca pentru toţi“) – 1999; Scrieri (ediţie în trei volume, îngrijită de autor, selecţie din întreaga-i operă: I – Arborele memoriei; II – Heraldica iubirii; III – Clipa eternă) – 2004. Din traduceri, notăm (numai pe cele editate în volume): Léopold Sédar Senghor (Senegal): Jertfe negre – 1969; Srečko Kosovel (Slovenia): Extazul morţii – 1975; Kahlil Gibran (Liban): Profetul şi Grădina Profetului – 1983; Charles Baudelaire (Franţa): Florile răului „Les fleurs du mal“ (prima integrală lirică Baudelaire în limba română, înfăptuită de un singur traducător) – 1991; Jacques Chessex (Elveţia): Elegiile lui Yorik – 1995; Mousse Boulanger (Elveţia): Inimă de aur – 1998; Delmira Agustini (Uruguay): Dulci elegii – 2002.
Radu Cârneci a fost şi autorul unor mari antologii literare, astfel: Sonete – Shakespeare – Voiculescu – 1996; Arborele neuitării (cuprinzând poeţi de limbă română din Israel) – 1997; Mioriţa – în şapte limbi (română, franceză, spaniolă, italiană, engleză, germană, rusă) – 1997; Poezia Pădurii române (patru volume; I – poezie populară de inspiraţie silvestră; II – clasicii; III – modernii; IV – contemporanii) – 2001; Cinegetica (trei volume de texte din literatura universală şi română) – 2003; Antologia Cântarea Cântărilor (cuprinzând 16 variante în limba română, de la cea din Biblia lui Şerban –1688 şi până în 2008) – 2009; Antologia Sonetului Românesc (trei volume) – 2009.
A primit numeroase premii ale Academiei Române şi ale Uniunii Scriitorilor, precum și titlul de Doctor Honoris Causa al Universităţii „Vasile Alecsandri“ – Bacău. N-a fost înmormântat cu onoruri militare, ca unii poeți români situați mult sub nivelul său și nu are, nici în Râmnic, nici în Bacău, vreo stradă, măcar, cu numele său.

Tăierea capului

… şi iarăşi năzuim spre veşnicie
şi iarăşi zarea ta se face ie
privirea-ţi se preschimbă în fereastră
şi iarăşi mă aştepţi să vin din astră
femeie-frunză-floare-fruct mă-mbie
ca iarăşi să intrăm în veşnicie…

(… cum te-am gândit şi te-am zidit, nu ştiu
plantându-te în marele-mi pustiu
lumină-n ceaţa drumurilor mele;
mi-ai potolit pornirile rebele
păstrându-mă, rămân în tine viu
şi mă plantezi în marele-ţi pustiu…)

… rob! taie-mi capul, ca la marii sfinţi:
rămân credinţa singurei credinţi
şi-n pas de umbră mă ivesc pe cale
şi intru-n miezul mântuirii tale
ci lepădând păcatele-mi dorinţi –
rob! taie-mi capul, ca la marii sfinţi!…

Fumând pe malul Styxului…
– alt vis –

… la Styx, pe mal, de veghe stau fumând:
toate sunt negre (cele care sunt!)
umbre de umbre de la Charon cer
să le primească-n luntrea-i de mister
împărăţia Hades-ului vrând –
la Styx, pe mal, de veghe stau fumând…

(… ca-n Dante, şiruri vin ai morţii sclavi:
zdrobiţi cei din războaie, tineri bravi
cei ce-au căzut – dreptăţii străjuind –
cei răstigniţi şi cei plătiţi cu-argint
cei mulţi şi proşti, şi filosofii gravi
ca-n Dante, şiruri trec ai morţii sclavi…)

… da! Charon mă aşteaptă zi de zi
ci eu mai pufăi – bine-i a trăi
chiar când eşti mort! am învăţat s-aştept
– fără-de-timp e Timpul înţelept! –
milenii strâng – orbitele mi-s vii –
iar Charon mă aşteaptă zi de zi…

ZIDITORUL DE HIMERE

1 – Jocul de-a Facerea
(contemplaţie)

,,… Să mai aşteptăm, i-am şoptit în tăcere tăcând
soarele încă nu a trecut în alt spaţiu
crepusculul pare un uriaş sărut: o mare
roşie pe cer!… Să mai aşteptăm, i-am şoptit
ce fericire să pluteşti deasupra simţurilor
să te dezbraci de tine rămânând în edenul
în care atât te-ai dorit, închipuindu-te
la începutul luminii, la naşterea aerului…”

Dar Ea tăcea în tăcerea-i precum o taină iar eu
îndrăzneam adoraţia: răstignirea de duh
eu însumi aşezându-mi pe frunte cununa
de spini, în timp ce amurgul îmi pironea
palmele şi gleznele, însuliţându-mi apoi
coasta de dor; da, şi Ea tăcea ameţind ceaţa
propriei tăceri
tăcea zicând:

,,… Tu, bogatule de timp, cuceritorule, tu
care m-ai adus de la marginea lumii
din nefiinţă fiinţându-mă
asemenea chipului tău înălţându-mă, duh
întru Frumos: dorinţă şi dor, cu seminţe
veşnice însămânţându-mă, rodindu-mă
întru fructul îmbietor; pentru ce
să mai aşteptăm?…

,,… Precum Binele în Adevăr se adună armonios
Frumosul în aşteptare stă, i-am răspuns
numai aşa închipuirea se îmbogăţeşte
iar nopţile, se ştie, devin de împodobire;
iată, la îndemnul cerului, sângele se cucerniceşte
iată sosind întunericul în ascunse lumini
îndemnându-ne spre Marele Dincolo, dar
să mai aşteptăm…”

Ci, Ea tăcea, doar gândurile-i luminau împrejurul
pătrunzându-mă, încoronându-mă:
,,… Bogatule de timp, Ziditorule de himere
până când te vei juca de-a Facerea, până când
chipul, prin care te împarţi tuturor, te va sluji
până când? Ştiu, noaptea nu te supune!
în degetele tale ard ochii de duh, de fiecare dată
recreându-mă din inocentul Nimic!… La ce
aşteptarea?…”

“… Ah, da! o clipă doar să mai aşteptăm până la
trecere…” Şi amurgul se mistui nopţii care
cu miriadele-i de ochi ne îndemna, şi, acolo
în Ţinutul Tainelor, în Catedrala de Dor
sufletele ni se topiră contopindu-se; acum
eram noi, făptura dorită în două chipuri vechi
da, şi acolo, de acolo începu Marele Zbor:
intrasem în…

2 – Clipa eternă
(vis)

… Bijuterii! însemne de minune
se-aprind în cer şi auresc frumos
la Clipa ce pe toate le supune
cu clipele curgând nesăţios
ca o putere tainic-infinită
în ample arderi cu luciri adânci
şi palid mire-ochiul meu, ispită
surâsul tău şi nu mai poţi să plângi
şi taci ca nerostitele cuvinte
aştepţi un semn spre a ne izbăvi:
un semn înmiresmat cu cele sfinte
spre a ne-mpodobire şi a fi
înalt Adâncul şi adânc Înaltul
intrând în miezul Timpului-izvor:
unite aripi şi zvâcnind în saltul
de necuprins al zborului – uşor
de pământescul trupurilor noastre
ne despărţim! ce rost mai are-acum
chinul de dor în oasele-alabastre:
intrăm superbi în Marele Postum
un zbor e totul, inundând Tăria
în stranii lumi cu fără-de-opriri
când praf se dovedi vremelnicia
pierdută-n trecătoarele-i zidiri;
e duhul nostru limpede ardoare
spre nesfârşit esenţelor de timp:
aici nu naşte nimeni şi nici moare
Iubirea-i zee-n veşnicul Olimp!…

3 – Alungarea din Rai
(blesteme)

… din vis coborât în plină zi:
superbă, Ea, şi tristă dintre stele
fără-de aripi inşi, spre a trăi
sub cenuşiu de veştede drapele
şi nu puteam să înflorim de ei
cei ce tăiau şi spânzurau visarea:
deasupra ceruri triste, fără zei
iar dedesubt în valuri disperarea!
O, draga mea! unde fugim şi cum
şi care-i umbra verde să ne-aţină:
aş vrea zăpezi şi brazi şi-un proaspăt drum
iar împrejur o mare de lumină…

câmpii plângând
… dar împrejuru-i câmp sălbăticit:
pelin, urzici şi pălămidă neagră
ciulini rânjind sub aeru-ncropit
un spaţiu pregătit pentru viagră
spre-a se-nmulţire şerpii veninoşi
şi guşterii şi corbi tehui pe zare
şi râuri seci visând la nori ploioşi
şi soarele, jeratic de-ntrebare
iar peste-ntinderi hohotul nebun
al diavolului pătrunzând în toate
ca-n pârjolite lanuri de tutun:
e Răul-rău! şi încă se mai poate…

grădini şi vii
… aici foşneau grădini în verde grai
albine hărnicind purtau polenul
iar fructele ne îmbiau ca-n rai
în toamnele ce le-aureau însemnul;
vii distilând al vinurilor gând
şi-a’ nunţilor alcooluri înstelate
şi al botezurilor fast născând
şi-a’ horelor chilimuri nestemate –
unde sunteţi, pe unde v-aţi ascuns
voi, doine de tămâie şi de vrajă!
stă vremea-n urmă cu obrazul plâns
şi sărăcia sărăciei strajă…

păduri pierind
… cum vă retrageţi codrii mai bătrâni
(de joagăre-alungaţi şi de topoare)
nu mai sunteţi minunilor stăpâni:
procesiuni în verde, mortuare
sălbăticiuni şi păsări s-au răznit
şi-n repezişuri lunecă pământul
deasupra nori de flăcări s-au ivit
şi vânturi seci îşi bubuie frământul
(ah, dor îmi e, iubito, de-acei ani
când ne primea pădurea fericită:
ce puri eram şi fără de duşmani
zei de frumos în fără-de ispită!…)

oraşul-caracatiţă
… oraşul-caracatiţă buimacă
cu braţe otrăvite ne-a primit
era lumina de lumini săracă
şi bubuiau cântările cumplit;
un bâlci imens, o zloată fără nume:
minciuna şi prostia stând pe tron
înjurături se revărsau în spume
mizeriile-n balans năucitor
vuiau maşini în străluciri de lună
pe cerşetori zărindu-i ca în vis
şi totul era forfotă nebună
iar Sfatul Ţării-areopag ucis…
……………………………………………….

Ea, Trista
… şi Ea mi-a zis privindu-mă-n privire:
,,Aici, Apocalipsa e în toi
să trecem, dar, în cealaltă fire
a spiritelor fără de nevoi
să ne ascundem de aceste toate
şi să visăm, atât ne-a mai rămas!
aici domneşte Răul care poate
a ne zdrobi al gândurilor glas
nu-i loc aici de năzuiri şi ode
a le-ndrăzni e zbatere de vânt
pe zări se-arată şiruri de golgote
spre-a răstigni Cuvântul prin cuvânt…”

4 – Ziditorul de himere
(speranţă)

“Eu vreau aici, vreau Soarele şi Luna
vreau, Aerul, ca iar să-l miresmez
cuvântul Dor îl vreau pe totdeauna
vreau să-i învăţ pe oameni asprul Crez
al gândului spre gând şi pentru faptă
vreau să-i purific şi din rău să-i scot
să luminez a Legii cale dreaptă
flori albe vreau peste imensul glod
Sărutul, vreau să fie imn de viaţă
reînnodând al traiului deşir
vreau să ieşim din sumbra nopţii ceaţă
vreau să mă răstignesc şi să mă mir
de-al Duhului tezaur în putere
de învierea peste învieri
să cer din cer Acelui ce mă cere
lumina demnă-a sfintelor averi
şi s-o împart celor care asudă
acelor care fac din noapte zi
vreau fructa coaptă peste fructa crudă
vreau să zidesc pentru a-nveşnici…”

Din poezia lumii

Namjil NIMBUEV
(1948–1971)/ Buriatia

S-a născut în familia poetului buriat Șirab Nimbuev. Majoritatea textelor și le-a scris în limba rusă, însă a lăsat și unele în limba maternă. După absolvirea școlii medii, un an de zile a fost corespondent în redacția ziarului «Молодежь Бурятии» („Tineretul Buriatiei”), după care este admis la Institutul de Literatură „Gorki” din Moscova. A tradus din poezia mongolă.
Namjil Nimbuev a murit la vârsta de 23 de ani (octombrie 1971), în rocada dramaticelor analogii fiind ca un Nicolae Labiș al buriaților. Prima sa carte, „Fulgere împiedicate”, îi apăru post-mortem (1974).
Namjil Nimbuev este cel mai tânăr clasic al buriaților, dar și al literaturii mongole, în general, autor profund ancorat în spiritualitatea poporului său, concomitent fiind unul dintre puținii poeți care au îmbogățit prozodia rusă cu o distinctă cromatică orientală – a lumii stepelor, cu vibrațiile prelungi ale murmurătoarelor pilduiri rostite și rostuite în panteonul budist, cu inflexiunile enigmatice ale șamanilor și melodiile tânguioase, parcă, ale herghelegiilor, păstorilor de cirezi și turme.
În anul 2017, la Moscova, au fost editate două volume ale lui Namjil Nimbaev care, pe lângă circa 11 mii de versuri, a mai scris proză, teatru, eseuri.

În traducerea lui Leo BUTNARU

Namazul de dimineață

Nu fremăta, măr ce înflorești,
nu arunca din cuib rozi puișorii berzei,
născuți spre a muri la apus de soare.

Cocoarelor, nu dănțuiți în cer,
ascundeți-vă la sânul meu.

Puiuț de graur, nu ciocăni în găoace,
căci se-aude pretutindeni.
Liniște, pentru dumnezeu, liniște!

În pragul modestei mele colibe
iubita își piaptănă pletele,
de parcă ar cânta
la o arfă cu strune de aur.

Scrisoare către tine

Buna mea, Păunițo,
te-am tot așteptat până în miez de noapte
lângă chioșcul de flori înzăpezit.

Am citit absolut toate anunțurile de pe
uriașul cilindru de afișier
ba chiar am și compus muzică
pentru ele.

Tu nu veneai.

Când îmi prinse a degera degetul mare
din bocancul stâng, scofâlcit,
am început să dau cu el într-o oarecare statuie,
prefăcându-mă
că aș verifica dacă
se mai ține bine lumea noastră.

Tu nu veneai.

Când măturătorului șchiop
îi cunoșteam deja întreaga genealogie
de la începuturi până în zilele de mâine
și mai știam cum, ieri, cherchelit, el se certase cu bătrâna-i soață,
constatai același lucru: tu nu veneai.

În fine, am încleiat chiștocul
de geamul după ce țopăiau fetișcane prinse în twist,
apoi o luai spre troleibuz,
bocănind cu picioarele țepene de ger,
parcă din buturugi înghețate.

Seară în voal fumuriu,
trecători.
Petale de trandafiri albi pe buze…

***

Eu mă voi răsturna ca cerul,
tu ca marea te vei revărsa,
și împreună vom întrupa
depărtate orizonturi sinilii.

Eu mă voi oglindi în tine,
ne vom tot săruta,
și printre noi vor pluti
albe corăbii!

***

„O, mamă! Spune-mi de ce
nopțile, în groaznice coșmaruri
te chem, te chem ca pe timpuri?”

„Feciorașule, tu încă mai ești copil”.

„O, mamă! Spune-mi de ce,
visând la gloriosul Maestru,
te uit cu desăvârșire?”

„Feciorașule, te-ai și maturizat”.

Chipul

Chipul iubitei mele –
ecran al sufletului ei sfios.
Ca la revărsare de râu,
încoace aleargă tainice patimi,
pentru-a întâlni tandrul timp al înfloririi.

Sub palma mea
ea
e tânără
și atât de proaspăt-fremătătoare,
la mângâieri răspunzându-mi cu căldura iubirii,
precum o mare
fulguind o lumină enigmatică,
în adânc legănând
două stele cețoase, înecate.

Cântecul fetei îndrăgostite

Veșnic tinere fie-ți glasul și trupul.
Iubească și mângâie pământul herghelegiul chipeș ce ești.
Calul nicicând să nu te părăsească, să te salveze de pe câmpul de luptă.
Iubește și suspină după mine:
iată, sunt alături de tine.

Dar dacă te va ademeni vreo duduie –
lacrimile mele să-ți picure pe pleoape,
închizându-ți, închizându-ți, închizându-ți
ochii nerușinați!

***

Flăcăul se întorsese acasă enigmatic, tăcut,
cu roșii ruje pe obraji.
Îndelung, pe-ascuns, acoperind pana cu palma
a tot scris, a scris.
Ca un dement bătea cu pumnul în masă.
Apoi arse filele, scrumul dându-l pe vânt.
Încruntat umbla prin grădina întunecoasă,
cu creștetul fructele în pârg le atingea…
Și nemaiputând să păstreze marea taină
și ne-în-stare taina s-o spună lumii,
dintr-o dată prinse-a fluiera a pagubă.

***

Ca un fălcos lup brun-cenușiu
ce și-a recăpătat speranța
în noaptea aceasta eu am adulmecat
prin surde ulicioare
cu sângerânde cicatrici
de la primele sărutări
ale iubitei mele!

***

Sentimentele mele – nesigur
nor de zăpadă
pe-o culme de munte.
Fetișcano ce mergi pe lunecoasa potecă
pășește cât mai atent
cu cântecul tău sonor nu curma
liniștea munților mei.

Revenire

Iubito,
aprinde-un chibrit
sau pipăie, căutând întrerupătorul!
O lună despărțirea de tine
e ca o autoexilare în iad!
Mâinile mele-au orbit,
uitând căldura mâinilor tale.
Ochii mei au uitat ochii tăi,
zulufii mei – zulufii ți i-a uitat, buzele – buzele…
Iubito, bun venit!

20.08.1970

De-aș avea și eu voce

De-aș avea și eu voce melodioasă,
catifelată, ușor guturală,
leită unei săbii ce joacă
în vârful degetelor,

aș cânta despre femeile buriate,
maronii, ca pământul,

despre batistele purpurii
ce și le smulg din mâini unii altora
bravi călăreți la-ntreceri de cai,

despre soarele în flăcări
încâlcit prin năgară…

Eh,
de-aș avea și eu voce melodioasă!

Ce mult am dormit eu și tu

După ce-notaserăm ca delfinii în mare,
am ieșit cu tine pe țărmul nisipos
tineri, adolescenți îndrăgostiți
și ne-a cuprins un somn adânc
pe dunele pustii și fierbinți…

Trezindu-mă, văzui în preajmă
o respectabilă doamnă căruntă
și niște copii ce lărmuiau agitat
pe când prindeau crabi la debarcader…

Cum mai zboară timpul insesizabil,
ce îndelung am dormit noi, ce mult!

13.02.1971

Întâlnindu-mi prima dragoste

Ieri, când mă plimbam pe bulevard,
mi-am întâlnit prima dragoste, fosta…
Era cu căruciorul pentru copii, pe care
îl mișca atât de atent și preocupată,
de parcă în el ar fi fost o vază japoneză
de porțelan, cuibărită în vată – lucrare fină
a vechilor maeștri.
Ființa care se afla în cărucior,
ca o reflectare în oglinda apei,
orbește și nespus de mult semăna
feței fragede și tinere pe care
pentru prima oară eu am ars-o
cu timidul meu sărut de băietan –
între mine și acel sărut deja a patra oară
flutură din ramuri înflorite primăvara…
Însă autoritara bărbie necunoscută
a ființei care se afla în cărucior
îmi aminti că timpul e fugace
și că acea dragoste n-a fost decât întâia.

Fiica vânturatică

Nopțile de iunie erau
doldora de cântecul cucului.
Greii ciorchini ai mălinilor
se înclinau de floare multă.

„Unde ai fost tu, netrebnico?
Noaptea cu cine ai petrecut-o?”

Drept răspuns ea doar râdea
cu buzele-i arse, spuzite,
și înclinându-și capul, setos
bea apa de la robinet.

***

O, în sfârșit, la urma urmelor
noi ne-am înțeles unul pe altul!
Între inimile noastre
s-a întins atât de jinduitul
fremătătorul fir al înțelegerii,
fir luminos, ca lacrima, tandru,
precum aripioarele fluturelui abia născut.

O, ce greu și ce groaznic e
țânțarul
ce se așază pe el!

 

Leo Butnaru, Radu Cârneci și Calistrat Costin la „Toamna bacoviană” 2011

 

Leo Butnaru la Muzeul Bacovia

Virgil DIACONU

Prietenia româno-chineză

Lucrare de control

Popoarele noastre sunt popoare prietene. Lucrul cel mai de preț pentru noi este munca. Munca pe ogoare, munca în uzine și munca de partid.
E drept că poporul român muncește mai pe nimic și că munca lui se duce pe apa sâmbetei. Dar și poporul chinez muncește mai pe nimic și munca lui se duce pe apa Fluviului Galben.

Prietenia dintre poporul român și poporul chinez este istorică. Acum 300 de ani, un român, pe numele său Nicolae Milescu Spătarul, a ajuns în capitala Chinei. El a fost primul care a înnodat prietenia româno-chineză. Și de atunci înnodată a rămas.
Pe vremea cravatelor roșii, prietenia noastră a mai făcut un nod. Un nod roșu. Conducătorul nostru iubit l-a vizitat pe conducătorul lor iubit.
Noi am văzut la televizor bucuria aplaudacilor chinezi și multe steaguri. Sărăcia și botnița nu le-am văzut.

Pe atunci, ei aveau un castron(el) de orez pe zi, noi – o pâine. Când la ei nu se găsea carne, la noi era interzis să tai porcul. Ei aveau steaguri roșii, noi – cravate roșii. Ei înălțau conducătorului lor cântece, noi – poezii. Ah, poeții patriei și ai urbei noastre, care au publicat în toate cărțile-omagiu, numite Eroul, dedicate conducătorului nostru iubit!
Seara, muncitorii și țăranii chinezi se întorceau cântând de la muncă. Ziua, noi ascultam la difuzor înălțătoarele omagii. Ei erau fericiți, noi eram fericiți.

De ziua națională, prietenii noștri desenau cu trupurile lor chipul lui Mao. Noi defilam pe atunci cu chipul conducătorului. Ce copilărie frumoasă am avut! Ce pancarte, ce lozinci!
Ei erau cu toții una cu conducătorul lor. Noi – una cu conducătorul nostru.
Ei erau în uniforme, noi – uniformi. Ce copilărie frumoasă am avut!

Asociația de Prietenie România – R.P. Chineză

În orașul meu s-a înființat de curând Asociația de Prietenie România – R.P. Chineză. Cineva din orașul meu conduce prietenia româno-chineză.
Asociația de prietenie are obiective importante. Se vor cultiva, cu rădăcini cu tot, relațiile comerciale, sportive și culturale.
Relațiile culturale dintre popoarele noastre sunt deja pe rod: un grup de fotbaliști chinezi s-a pregătit anul acesta la Școala de fotbal Nicolae Dobrin.
Fotbaliștii chinezi au învățat să dea cu piciorul în mod viguros, românește, așa cum se dă cu piciorul pe la noi. La tot ce nu înțelegi și la tot ce nu este al tău.
În același timp, câțiva români s-au deplasat în Republica Populară Chineză, pentru a se specializa în tradiționala artă a ping-pong-ului. Ping-pongul este arta de a trimite mingea sau răspunderea de la unul la altul. Doar cel mai bun câștigă.
Cât au stat în România, fotbaliștii chinezi au învățat românește. Cât au jucat ping-pong în China, românii au învățat chinezește. Noi suntem popoarele prietene: ne cunoaștem culturile, limbile, mingile…

Zidul

O mare realizare a poporului prieten chinez este Marele Zid.
O mare realizare a poporului român este Canalul Dunăre – Marea Neagră.

De pe lună nu se vede nici poporul chinez, nici poporul român. Dar se văd zidurile. Mărețele ziduri! Cei îngropați sub ele nu se mai văd.

Mulți dintre noi visează să vadă Marele Zid. Dar ei nu trebuie să iasă neapărat din țară pentru asta. Pentru că zidul este chiar în noi. Și atunci, visul nostru nu poate fi acela de a ajunge la zid, ci acela de a scăpa de zid. Chiar așa: cum ai putea să scapi de zidul pe care cineva l-a ridicat cu atâta sârg, piatră cu piatră și an după an, în tine?

Popoarele noastre sunt popoare prietene. Pe ele le unesc aceleași împliniri. Același zid…