Literadura nr. 5 (5)

Mioara BĂLUȚĂ

***
dați-mi un pai de care să mă agăț
în furtună
va cădea și ultima frunză oamenii
miros a pământ și a vremuri înfricoșate

acesta e începutul a ceva
din care vreau să mă salvez
dincolo de frica asta
scriu
și degetele mi se înnegresc
mâinile oftează

stai liniștit suflete
trupul meu te va duce acasă
trăiește-mă ca pe un loc îndrăgit

alt pustiu în afară de mine
nu ai

***
am primit în dar o hartă un nume
și un final fericit
le păstrez într-un buzunar secret
am nevoie să știu când să rămân singură
când vreau să plec nimeni să nu mă oprească
pentru că nimeni nu se mai osteneste azi
să rezolve un cub rubik de nerezolvat

cine va face o sută de mișcări
se va întoarce măcar o dată
în același punct
neterminat
cine va râde
se va lovi ca păsările de sticlă
cine va plânge va moșteni pământul
odată cu mine și păsările care țipă
pentru că viermii tac

***
se spune că există arbori
pe care nu-i vezi înflorind
și păsări ce nu pot fi prinse niciodată
că nimeni nu mai are nevoie de cuvinte
de tobe instincte sau fumuri

că avem în interior propriile vase
comunicante tranșee construite
pe locul fostelor adăposturi

un spațiu în care nici moartea nici viața
nu mai pot lovi
unde rămânem ghemuiți ca și cum
ar mai fi ceva
ca și cum nu mai doare…

***
credincios ca un ceasornic mi-a spus
totul trebuie cântărit
dacă vrei să mergi în direcția bună
atinge subiectul
mută focul
fără să atingi butonul de panică
respiră
respir am strigat
tremurând ca un pește
într-un ochi străin de apă
pisicile sunt o masă de manevră
m-am obișnuit să le zâmbesc
cum zâmbesc copiilor
pentru că e așa câte o zi
în care toți îți vor binele
zgomotul lor înconjurându-te
ca o spumă sărată
rana unui țărm

***
în mijlocul civilizației de orbi
pașii sunt mici
se vine încet se pleacă în grabă
liniștea urbană a îndrăgostiților
îi scoate din minți
blochează lifturi
nu e bine spun toți
trebuie să măsurăm
tot ce înseamnă emoție
cu brațe lungi și glas de om
să știm să vedem să cunoaștem
anotimpul după coaja unui măr
ei tac
și se sărută
și se înalță sărutându-se
dintre toate

Liviu Ion DRAGOȘ

Poeme târzii

***
De azi noapte sunt noul
împărat al tuturor lucrurilor
mici imobile din casă
furnici și muște
noaptea nu are voie să
se miște nimeni în
halatul meu lung
doar eu
cu mâinile la spate pot
să desenez o împărăteasă la
întrecere cu nevăzătorii

mă întreb dacă fata
morgana reprezintă
o femeie sau
mai multe
nisip sau
numai căldură

***
Fiecare vârstă își cere ceva cu ardoare
e important să recunoști: așa am trecut
nici azi nu m-am lepădat de dorința
verbului a iubi aerul poeziei
de pe ultimul rând al științei
mă rog în centrul trupului
pentru că așa e făcută biserica
să fie inima ficatului simți
în jurul tău un pluton de execuție
și te sperii / tragi aer în piept
cu mâinile / cad le ridici cad
le ridici aștepți o minune și ea
vine ca o combinație de anotimpuri
și led zeppelin să stea cu tine
la masă cu mirodenii scoase din foc
nu ocolesc cuvântul
mă rog

***
Pur și simplu sunt nopți
în care Dumnezeu nu vrea să dormim
dă cu picioarele în geam
și cu lumina după
aceea îi pare rău și plânge
o liniște de mormânt singur
mi se apropie de ochi și gura
dacă ar fi venit la mine
în casă l-aș fi legat
mai am mâini libere miere
și scorțișoară descântec
să rămână să vadă viața
vocația sinucigașului de zi
cu zi tot mai destoinică
în zori cum apare

***
Cum ne desparte pielea în două lumi
așa ne și unește
pielea e cheia succesului
nu visați cuvinte
cuvintele sunt pragmatice
se așează cu tine la masă și în pat
pentru cine vrea să se ospăteze recomandabilă
e pielea gândul ei nu-i ușor de lepădat
are dreptate șarpele știa că v-a muri
dar nu-i venea să creadă restul
cât e de frumos…

Florentin POPESCU

Locuri și oameni din Buzăul de altădată

Sentimental și nu numai sunt legat de-o
viață de Buzău, de locurile și de
oamenii lui. Iată de ce solicitarea mai
tinerilor mei confrați, Teo Cabel Și Costel
Suditu, de a scrie despre orașul adolescenței
mele mi-a stârnit gânduri și amintiri ce-mi
stăruie în memorie cu o limpezime și
prospețime rare, de parcă totul s-ar fi
întâmplat ieri și nu cu decenii în urmă.
Iată de ce, deși în cărțile mele de evocări am
mai scris despre ele, am acceptat cu plăcere
să reiau firul dintr-o nouă perspectivă și să le
aștern pe hârtie cu speranța că ele îi vor
putea interesa și pe cititorii de azi ai
Buzăului.
Le încredințez celor doi entuziaști scriitori și
pentru că ei mă văd pe mine ca într-o oglindă
în anii începuturilor și ai marilor vise literare.

Prima întâlnire cu orașul Buzău și cu
oamenii săi

S-o fi avut vreo cinci- șase ani când părinții
m-au luat cu ei la oraș și prin ceața amintirilor
mai păstrez câteva secvențe de atunci. Era
vorba de o vizită de familie, pe care mama și
tata, nu mai știu cu ce prilej, au făcut-o unor
rude ale noastre care locuiau pe strada
Libertății, pe undeva pe lângă Liceul „BP.
Hașdeu”– marea școală la care, peste mulți
ani, aveam să fiu și eu elev.
Se înțelege, aproape de la sine, că pentru
puștiul care eram pe atunci Buzăul a însemnat
pătrunderea într-o lume cu totul și cu totul
nouă. La noi, în Lera mea natală, erau repere
puține: gârla Bâsca Chiojdului, care curgea
monoton pe marginea satului, micul munte
mărginaș Colțul Pietri, un deal numit nu știu
nici până în ziua de azi de ce Carafte și cam
atât.
Pe șoseaua de acolo, plină de praf, arar trecea
câte un camion după care noi copiii alergam
desculți până acela ieșea din sat. Și deodată
m-am trezit într-un loc cu mare forfotă de
oameni, cu străzi asfaltate, cu clădiri arătoase
cu fel de fel de mașini după care nu mai
alerga nimeni fiindcă ele făceau parte, ca să
zic așa, din peisajul de fiecare zi al orașului.
Am mai spus-o (cred că am mai și scris
undeva) în viață există fel de fel de
coincidențe. După mulți, foarte mulți ani
aveam să mă stabilesc în București la adresa
la care locuiesc și astăzi și pe o stradă care se
numește Libertății…
În fine, pe când, într-una din zile gazdele
noastre ocazionale din Buzău nu au fost
suficient de atente, iar părinții erau plecați cu
oarece treburi prin oraș, m-am strecurat pe
poartă și, ajuns în stradă, când tocmai trecea
pe acolo un negustor cu un coș plin de
creioane m-am lăsat furat de culorile
strălucitoare ale acelor obiecte de scris și fără
să-mi dau seama am ajuns departe, într-o altă
parte a urbei. Aș putea spune speculativ, că
asta ar putea fi interpretată ca o fascinație a
scrisului. Nu cred, însă, că a fost așa. Peste o
oră două sau cât o fi trecut de când am părăsit
curtea din Libertății numărul 10, iar
vânzătorul de creioane a dispărut cine știe
unde și am realizat că nu mai știu să mă întorc
de unde am plecat, am făcut ceea ce cred că ar
fi făcut orice alt copil aflat în situația mea: am
început să plâng.
Pe atunci se pare că oamenii erau mult mai
înțelegători cu cei aflați în situații delicate
decât cei de azi și un binevoitor (sau
binevoitoare) m-a întrebat ce s-a întâmplat cu
mine și unde vreau să ajung. Noroc că știam
cu exactitate adresa și astfel, ocazionalii
trecători de pe stradă, pasându-mă (scuzați
termenul) din mână în mână m-au „returnat”
viu și nevătămat în strada Libertății nr 10.
Ce a urmat (câteva palme, muștruluială,
sfaturi și toate celelalte) nu mai are
importanță.
Al doilea contact, la o vârstă ce va mai mare
și pentru o perioadă mai lungă, cu Buzăul,
l-am avut când părinții m-au înscris în clasa a
VI-a la Școala Pedagogică, una din instituțiile
de învățământ de recunoscut prestigiu nu
numai din urbe, ci și în raion, ba chiar
întreaga regiune Ploiești (cum era organizarea
administrativă pe atunci).
Dar despre asta în episodul următor.

Daniela VOICU

1.
de multe ori aștept prea mult întârzierile
se duc și nu mai vin…
merg cu tălpile curioase să descopere un al
pământ

ating cerul și respir o amintire de vânt
secerătorile mă fac să închid ochii
ghidându-mă spre visul crud
și dorințe arse
mă doare, nici nu mai știu ce
visul
dorința
amintirea

las fluturii cer să se așeze pe mine
la apus
……..
să dormim acum

2.
mă gândesc
că aș fi putut fi fericită azi
dar nu trebuia
să vină un val
să-mi ude gândurile…

până în momentul când trebuie
să învăț să înot
să fac surfing
să merg pe apă ori
să respir sub apă (mai mult de 3 minute)
să învăț să iubesc rechinii
înainte ca ei să mă iubească devorându-mă
după primul banc de pești scăpați
din poem…

(sau singurătate desfrânată
într-un acvariu păgân-atunci
când nu mai crezi
în nicio umbră desenată de aburi)

Corina MONEA

Pradă finală

roata lui în cer
învârte spațiile,
trage munții în sus.
ce aer spintecat
de fulgerul zborului,
ce nori plouând
de spaima despicării…

suspendat între liniște,
el și înalt,
ascute armele –
ochiul și gheara.
prada, un cuvânt oarecare,
cade sub sulița zborului.

plutește cu sânge curgând,
bucata de carne e caldă,
nicicând viața ruptă
n-a fost așa grea.
scâncetul mut
îl apasă în țeastă,
îl pătrunde cuțit,
beznă de plumb
cade pe aripi.

a murit ultimul vultur.
în zbor.

Apus

s-a așezat pe apus
ultimul zbor.
(răgaz plutind spre nadir).

zenitul nu are loc de aripi,
le frânge cinic,
pândind suferința.

e liniște-n flăcări,
paradox necesar
cu efect de catharsis.

noaptea împinge apusul,
gonește plecarea,
retează privitu’-napoi!

zbor alb spre nadir…