De-ai noștri! – Dan Manciulea – Mici apocalipse de adormit omenirea (7)

CĂLUŞARII

Pământul duduia. Credeai că vine sfârșitul. Dac-ai fi pus mâinile la urechi şi-ai fi rotit privirile – de colo până colo – liniştea lui Dumnezeu. Pomii plini de floare, verdeață proaspătă şi umezită de rouă, florile râzând prin iarba grasă, mişunată de gângănii bune, iar sus, sus de tot, cerul albastru cu soarele împrăştiind mărinimos căldura.
Io, dac-aş fi fost poponete sau cârtiţă, mi-aş fi luat lumea-n cap şi m-aş fi tot dus, că nu mai era chip. Că ştiţi şi voi, unde joacă Ielele şi Căluşarii, se surpă pământul şi seacă izvoarele. Se face aşa, ca o roată mare de uscăciune, mai cu seamă în grâu. Da’ ’oţii ăştia de Căluşari, mână-n mână cu Ielele nebune, după ce seacă ţâţa cerului, vin prin sat şi se milogesc după bani, păcălind oamenii că stârnesc ploaia. Şi se pun pe jucat şi duduie pământul. . .
Aşa şi atuncea – duduia, iar Căluşarilor nu li se mai vedeau picioarele de-atâta joc. Dăduseră cu toţii, doişpe’ câţi erau ochii peste cap de li vedea albul, ca la morţi. Băteau pământul cu picioarele, cică s-o cheme pe Muma Pământului. Şi jocul dădea în nebunie, iar nebunia cerea nebunie… În jurul lor se făcuse un nor de praf. Mă uitam şi mă minunam. Ei apăreau şi piereau în mijlocul norului: când semănau cu doişpe’ îngeri învârtind o sârbă în cer, când cu doişpe’ necuraţi, Doamne iartă-mă, care-şi făceau sabatul pe tărâmul lui ducă-se pe pustii.
Aveau braţele încrucişate pe după cefe. Fremătau colbul cu opincile şi pământul duduia. Tremurul ăla ce venea din pământ intra în tălpile noastre, ale părtaşilor la sarabanda cea nepământească, de făcea să ne ridicăm deasupra pământului.
N-am habar să vă spun cât au jucat aşa. Poate un ceas, poate două, da’ când au terminat şi s-au prăvălit, polog la pământ, în zare apăruseră nori mustoşi de ploaie. Nu trecu o jumate’ de ceas şi se porni un vârtej. Noi stam cu gurile căscate. Nici unul nu se îndura să plece. Da’ cred că era tot o vrajă de-a Căluşarilor de rămăsese adunarea lipită locului. Chiar şi când furtuna se dezlănţui în toată puterea ei, n-a fost unu’ să zică: mă fraţilor, io mă duc acasă!
Şi fulgera şi tuna de să se crape cerul în două. Căluşarii erau la pământ, sleiţi de putere, cu braţele desfăcute şi picioarele lipite. Murmurau numele lui Ilie, starostele trăsnetelor din ceruri, cică să-i ia: „Ili , Ili iama…” şi nu ştiu mai cum. Atunci, o urzeală albastră de trăsnete îi învălui şi am simţit o bubuitură, mai mult aci, în cap… Vezi bine, Ilie îi blagoslovea cu puterea lui, să ne arate nouă muritorilor, că cine sunt Căluşarii. Apoi furtuna s-a oprit şi s-a pornit ploaia… Aşa minune n-am văzut de când mama m-a făcut. A plouat pân’ la amurg.
Rând pe rând, Căluşarii se ridicară. Aveau uitătura rătăcită şi se preumblau prin mulţime cu pălăriile în mâna dreaptă. Lumea le dădea bănuţi albi de argint. Nu mulţumeau. Nimeni nu aştepta de la ei. Erau şi vrednici de dispreţ, dar şi temuţi. Nu puteai şti a cui erau. Dacă îi luai peste picior, te puneai rău ori cu…, ori cu… Tot una era, aşa că oamenii plecau capul şi vorbeau de bine Căluşarii. După ce terminară de strâns birul, Căluşarii începură a chiui. Lumea ştia că se duc la crâşma satului după care, deşi nu văzuse nimeni, că plecau pe coclauri să se-mpreune cu Ielele. Noaptea răsunau pădurile de chiotele şi râsetele lor, da’ şi de chicote şi ţipete de muieri. Nu putea să fie vreuna din sat… Însă o babă vorbea că sunt sufletele muierilor satului care păcătuiesc cu gândul. Ele dorm în paturile lor, lângă bărbaţii trudiţi de muncă, numa’ că sufletele străbat pădurile păcătuind cu Căluşarii.
Văzându-i pe Căluşari puşi pe chef, numai o uitătură am aruncat către Iancu şi către Vasile, dându-le de înţeles să se ţină după mine. Am mers în urma lor fără să arătăm că îi iscodim. Mi-era teamă să nu ne chitească vrerile, juraţi cum sunt, şi să ne facă vreun rău: să ne ia glasul ori văzul sau să ne înţepenească picioarele, cum făcuseră cu alţi nepoftiţi. Nu s-a întâmplat nimic da’, dup-atâta timp cred că au ştiut mereu ce ne trecea prin minte şi nu s-au sinchisit.
Ploua de se împreunase cerul cu pământul când am ajuns la poarta crâşmei. Cârciumarul sta în prag ţinându-şi nasul între degetele de la mâna stângă. Aşa de roşu era nasul încât de departe credeai că duce la gură o roşie sau o căpşună. Ăla da nas!
Amuşinând banii Căluşarilor sosiră şi lăutarii: unul cu vioara, celălalt cu ţambal.
„Dă-ne băutură, cârciumare, şi pune la fript câteva hălci de porc! Muşchiuleţ din ăla de pe spate… Ce stai ca un popândău! Dă-i zor, că ne pierzi de muşterii’’. I-a zis starostele. „Şi voi, balaoacheşilor, puneţi mâna de cântaţi, că vă plătim cu arginţi!’’
Balaoacheşii au rânjit de şi-au arătat gingiile negre. Se făcuseră stacojii la faţă: ăl cu vioara că urla de-i ieşeau borjocii pe gură şi ălălalt alergând cu beţele pe ţambal. „De-ar fi noaptea trei conace, / Trei zile pe drum aş face, / Pentru mândra care-mi place; / Trei zile şi-o sâptămână / Că i-a fost guriţa bună…”
Ei se veseleau şi turnau la băutură pe gâtlej de parcă se terminase tot vinul de pe pământ. Din când în când, starostele lor arunca împrejur câte o căutătură hoţească, spunând celor din cârciumă, cu ochii ăia negri, înfundaţi în cap şi acoperiţi de sprâncene stufoase: „bă, să nu vă treacă vreo prostie prin cap că vă găseşte Aghiuţă!”
… Morarul se opri din povestit atât cât să tragă o duşcă din păhărelul care îl încălzea în palme. Era un vin alb puţin acrişor, puţin dulce. Zăcuse uitat în butoi câţiva ani şi bătrânul îl scosese doar ca să se minuneze oaspeţii.
– Ce-aţi rămas aşa, mocofanilor? Asta nu-i nimic, minunea-i mai târziu.
Noi, mocofanii, uitaserăm gurile deschise ca la circ şi nici când se răţoise moş Gheorghe la noi, nu puturăm să ne trezim din vrajă. Moşul era trecut prin ciur şi prin dârmon, văzuse o sumedenie de lucruri minunate în viaţa lui şi le povestea mereu. Pe asta cu Căluşarii o mai auzisem, o ştiam, dar de fiecare dată rămâneam ca prostu’.
– Gavriele, vino-ncoace cu o ulcică de vin şi ia şi pentru tine un păhărel !
Gavriel era fratele lui moş Gheorghe. Avea ca la vreo treizeci de ani şi semăna leit cu moşul la stat şi la chip, numai că era mut. Îl ajuta pe moş prin gospodărie.
Sosi Gavriel, tăcut ca un peşte, cu cele cerute de morar.
– Stai aici, Gavriele, şi pune vin în ulcele. Da’ ce-ai asudat aşa? Iar ai pus vin în ulcică cu butoiu’? Mă , voi ştiţi ce face ăsta?! Îl trimit o dată după vin în pivniţă. Stau io, îl aştept un sfert de ceas, o jumăte’ – el nimic. Zic, bă, ăsta s-a îmbătat trăgând la furtun, şi mă duc după el. Când colo, ce să vezi? el luase butoiu’ de zece vedre plin şi turna în ulcică. Ăsta-i frati-miu Gavriel – tace şi face. Da’ să vă zic cu Căluşarii.
Au băut Căluşarii până s-a lăsat înserarea. Când văzu starostele că ploaia şi că soarele a apărut la asfinţit roşu ca para, se întoarse către tovarăşii săi şi le făcu semn că e timpul să plece. El a plătit cârciumarului şi vioristului, apoi au ieşit. Căluşarii erau chercheliţi, se clătinau. Starostele – drept ca bradu’, de parcă nu băuse cot la cot cu ei. Mă, şi cântau, da’ cântau de răsuna satu’! „Şi de-o fi şi-o fi să mor, pân la toamnă nu mă-nsor…”
Lumea îşi închidea porţile şi punea pleduri la ferestre. Fetele şi femeile se ascundeau prin case să nu le fure nebunii.
Au hăuit ei până ce-au ieşit din sat. Eu cu Vasile şi cu Iancu, după ei. Când au dat cotu’ spre gârlă, odat-au tăcut şi, din chercheliţi ce erau, au început să meargă drept, ca tot omu’ nebăut.
Măi, să fie, mi-am zis, ăştia pun ceva la cale!
I-am iscodit mult timp, că se înoptase de-a binelea. La pădure voiau să ajungă. Mergeau în rând, cu starostele în frunte, fără să zică o vorbă măcar. Pe drumul nopţii semănau cu nişte strigoi. Cerul era smolit şi-n el luceau stelele ca ochii de ţigancă. Dacă te uitai mult la ele, păreau că joacă aşa: un pas la stânga şi doi la dreapta, de ţi se pupăza văzul. Încolo, pădurea se vedea ca o umbră înaltă. Noi îi urmam alături de drum pe muşteriii noştri.
În depărtare, dinspre pădure, începu să se audă un zumzet. Vasile se sperie. Era ăsta un fricos! Zice: „ mă, io fug, mă duc acasă!’’. „Stai bă, împiedicatule, că, dacă ăştia fac ce cred io, oameni ne facem.” i-am spus. Şi mie îmi dârdâiau genunchii şi mi se făcuse părul măciucă pe şira spinării, da’ îmi făceam curaj să rămân.
Nici nu terminai bine de vorbit că, de sus, o lumină scânteietoare coborî ca un fulger în pădure şi o lumină. Nu se stinse. Pâlpâia. Când în roşu ca para, când albastru ca sineala. Pădurea parcă ardea. Ce spun io „parcă”, ardea de-a binelea! Cu ochii la lumina aceea nepământească îmi venea să-mi iau zborul ca o pasăre. Aşa era, te chema. Inima bătea ca nebuna şi simţeam aici în capul pieptului un nod. Înghiţeam stupitul ca un prost şi stam cu ochii ţintă, cum stau găinile când văd cuţitul. Vasile nu mai putea de frică: „Arde pădurea, băăă!”.
I-am zis „Arde mintea ta, tălâmbule!” Ştiam acum ce urma să se-ntâmple şi unde mergeau Căluşarii, da’ nu voiam să le spun alor mei, de teamă să nu plece sau să se dea la blestemăţii.
Străbăteam hăţişurile de pe marginea uliţei. Spinii ne zgâriau feţele şi pătrundeau adânc, mustind în carnea încrâncenată de aşteptare. Căluşarii ascultau vorbele starostelui. Habar n-am în ce limbă vorbea – vorbea româneşte, da’ nu înţelegeam nimic. La răstimpuri ei murmurau ţinând un soi de ison şi, după câtăva vreme, am înţeles că era un descântec. Pădurea ăuia ca o mie de tulnice.
Vasile mări ochii. Gâfâia şi tresărea la orice foşnet: „de ce naiba am venit io cu voi, mă? Nu mai bine mă duceam io liniştit acasă şi-mi vedeam de treaba mea ?”. De prost ce era, vorbea de unul singur, da’ nu-l băgam în seamă. Boscorodea şi tot mergea după noi. Iancu însă, privea înainte şi nu zicea nimic. Pe măsură ce ne apropiam de pădure, în ochii lui se vedea o lumină vicleană, de vulpoi bătrân. Aţintea la pâlpâiala roş-albastră şi nu scotea nici o vorbă. Pricepuse trebuşoara!
Tot mergând nici n-am simţit cum ne-a înghiţit umbra pădurii celei mari. Luna revărsa lumina argintie printre crengi, pe feţele noastre. Căluşarii nu se mai vedeau. Ar fi fost frumos dacă nu se auzeau miile de tulnice şi zumzetul ăla. Pădurea răsuna. Mi se zbârlise pielea. Aşteptam să cadă cerurile pe mine ori Căluşarii să ne fure minţile…
Era noaptea când joacă flăcările pe comori…
– Cum vine asta, moş Gheorghe? i-am luat eu vorba din gură morarului. Morarul se opri. Nici dacă-i dădeam două palme n-ar fi fost supărat. A dat să-mi zică una de dulce, dar pe urmă zâmbetul i-a înflorit mustăţile şi-a grăit:
– Mă ţâcă, în noaptea aia pământul se încălzeşte. Aurul din comori fierbe şi scoate aburi, iar aburii ăia ies la iveală, se aprind. Focul ăla nu te arde. Bagi mâna în el şi nu simţi nimic. Da’ îţi intră la inimă. Dacă eşti slab, acolo începe el să te chinuie. Nu mai poţi dormi – uite-aşa te răsuceşti în aşternut, îl uzi şi dimineaţa te trezeşti trudit ca după coasă. Mintea nu-ţi mai pricepe decât avere, îţi uiţi ortacii şi nu-ţi mai arde să stai cu ei la un pahar de vorbă, cum stăm noi. Ca sobolul te strecori pe lângă ziduri, lumea te ocoleşte…
-Înseamnă că matale şi ăilalţi pentru comori v-aţi dus după Căluşari în pădure!
– Da ţâcă! Pentru comori. Eram băieţi săraci. Am fi vrut noi să scăpăm de sărăcie, da’ ea se ţinea scai de noi. Pe atunci, ca şi acum, doar dacă erai tâlhar sau boier puteai fi bogat. Afară numai dacă găseai o comoară. Căluşarii zice-se, sunt păzitorii comorilor ascunse şi au lege să nu le arate oamenilor decât p-alea sortite. Ale’ blestemate, făcătoare de rău, sunt ţinute la fereală. An de an ele se ascund, se afundă către tărâmul lui ducă-se pe pustii. Ale’ binecuvântate, câtime cu câtime, se ridică până ajung la lumina zilei şi le găseşte vreun amărât… Să nu credeţi că, după ce a găsit comoara se termină tărăşenia, nu! Trebuie s-o folosească cu înţelepciune, de nu… da’ lăsaţi-mă să istorisesc pân’ la capăt.
Tot hălăduind prin pădure ne-am pierdut de Căluşari. Căutam o urmă să ne ducă la ei şi tăiam de-a dreptul prin hăţişuri. Deodată, dintr-un tufiş de alun, ţâşni o poarcă cu purceluşii ei. Vasile era aproape. Când auzi grohăiturile fioroase, se scăpă pe el de toate alea. Dacă n-ar fi fost atâta larmă în pădure, cred că l-ar fi auzit Căluşarii cum urla din rărunchi, ar fi venit la noi şi azi n-aş mai fi fost în viaţă să vă povestesc toate prostiile astea. După ce a coborât din stejar, Vasile era croit să se-ntoarcă.
– Plec în sat. Păi ce, vreţi să mă omorâţi cu zile? Umblăm creanga de două ceasuri după prăpădiţii ăia de Căluşari…
Iancu se uita la mine cu înţeles. I-am spus „zi-i mă şi lu ăsta despre ce-i vorba!”
– Auzi, mă, să nu pleci! O să-ţi pară rău.
– De ce, Iancule ?
– Căluşarii caută o comoară. Dacă dăm de ei, dăm şi de comoară şi oameni suntem. Pricepi acu’?
– Comoară zici…!? Atunci, să mergem!
Vasile belise nişte ochi cum îi beleşte Niţă, prostu’ satului. Să-l fi văzut când aflase trebuşoara… Ăl mai viteaz era! Noroc de noi că eram zdraveni şi că el era pricăjit, că ne făcea felul, să se-mbogăţească numai el.
Am purces, mai departe, la drum. N-am căutat prea mult. Spre mijlocul pădurii, într-un luminiş, se vedea o flacără crescând până la coroanele copacilor. Se roşea, se albăstrea şi creştea din ce în ce.
– Haideţi, că ştiu unde-s! le-am strigat, că ne apropiasem de locul din care venea ăuitul. La fântâna părăsită, din poiană… Acolo este şi comoara. De la ea iese flacăra.
Nici n-am terminat bine de rostit aste vorbe că Vasile şi Iancu au tulit-o. „Mă lăsaţi în urmă, fi-v-ar neamu’ de râs. Puteţi să ajungeţi înaintea mea, că nu mă grăbesc. Fără mine n-o să faceţi nimic.”
Când i-am ajuns din din urmă, în luminiş, i-am găsit culcaţi în iarbă, ascunşi după un buştean scorburos. Iscodeau.
Căluşarii se adunaseră roată împrejurul fântânii. Doişpe’ dintre ei. Starostele intrase în fântână. Se luară pe după umeri şi se prinseră să-nvârtă horă. Flacăra care începea la vreo doi stânjeni deasupra fântânii, tresări şi crescu repede. Unul din Căluşari murmura ceva. Ceilalţi răspundeau cu glas tare. Am ciulit urechile: „Comoară bună, ascunsă sub Lună / Comoară mare, ascunsă sub Soare / ieşi din culcuş, să-ţi jucăm căluş/ ieşi la iveală, din reveneală/ din casa pământului, în bătaia vântului/ aur de zărim, să ne veselim.”
Un huruit se făcu auzit ca atunci când se surpă dealurile de prea multă ploaie şi din fântână ieşi mai întâi o rază, iar, mai apoi, o pală mare de lumină care se uni cu flacăra de deasupra. Poiana era luminată ca ziua. Vasile se urni din loc să fugă la fântână. Pesemne că îl năucise de cap lumina aia… I-am pus piedică. S-a lungit şi s-a izbit cu putere de buştean. „Stai cu nasu-ntre licurici, ’ţi-ar starea de râs să-ţi fie, că te mănâncă vrăjitorii!”
Căluşarii strânseră hora şi se apropiară de buza fântânii. Priviră comoara. Unul câte unul puseră mâinile pe ea, după aia prinseră a chiui şi a juca. Horă îndrăcită, bătând locul cu picioarele, mai să facă groapă, nu alta! Toiagul starostelui bătea tactul în capacul comorii, iar hora se-nvârtea. Ei nu se mai vedeau de colbul stârnit. Vezi minune, pân-atunci plouase de zor şi sub ei se uscase pământul!
Cădeau pe rând, istoviţi. Ceilalţi îi ridicau aşa, din goană şi hora începea mai nebună. Eu mă înspăimântam. Îmi venea s-o iau la fugă, fiindcă nebunia Căluşarilor intrase şi în mine. Acum chiar că se prăbuşea cerul pe noi. Sunetul de tulnic străpungea urechile şi crescu până deveni urlet. Urla pădurea, urlau şi Căluşarii şi peste toate astea se porni din senin furtuna. Cerul înstelat fu acoperit de nori ce trăsneau fără oprire. De sus ploua cu găleata. Fiecare gură de aer trasă în piept era jumătate apă aşa că, atunci când iadul în care ne găseam se potoli deodată, ca la un semn, era gata să-mi dau duhul.
Nu m-am pierdut cu firea. Am aruncat o privire la locul unde se aflau tovarăşii mei. Fugiseră amândoi, pezevenghii, dar ştiam c-or să se întoarcă, după ce-o trece prăpădul.
Sprijinindu-se de ghizduri. Căluşarii se ridicau osteniţi. Cu chiu, cu vai, se luară din nou de umeri în timp ce starostele descânta comoara: „Comoară bună, ascunsă sub Lună, / comoară mare, ascunsă de Soare, / intră în culcuş, ţi-am jucat căluş,/ intră în pământ, ferită de vânt, / de mână, de ochi,/ de ochi cu diochi/ comoară cerească, Gheorghe să te găsească!’’ .
– Auzi mă, ţâcă, Gheorghe să te găsească, adică io!
Când am auzit, am intrat ca sobolu’ în ăl buştean scorburos. Au trecut chiar pe lângă mine. Dârdâiam şi inima mi se auzea bătând în toată pădurea.
Din scorbura buşteanului am ieşit târziu, de frică să nu se întoarcă solomonarii. Cu uitătura rătăcită în toate părţile m-am apropiat de fântână. M-am aplecat peste ghizduri: pe fundul gropii numai crengi uscate şi bolovani. Picioarele îmi alunecau în clisa untoasă, mai, mai să mă prăvălesc înăuntru. Au fost sau n-au fost Căluşarii p-acilea? Întrebarea asta mă înghiontea neîncetat. Nu era urmă de comoară!
Când mă minunam io mai bine, apăru Iancu şi apoi Vasile.
– Venirăţi, mă? Unde mi-aţi fost? i-am întrebat.
Nu eram necăjit c-au plecat, că aşa le era firea. Mi-era doar teamă să nu mă omoare şi să pună mâna pe comoară. Vezi bine, mă cuprinsese şi pe mine arsura…
– Iancule, tu intră în fântână. Uite, eu cobor hârdăul ăsta cu lanţ şi tu scoţi bolovanii. Tu, Vasile, du-te acasă şi adu-ţi calu’. Da’ fă-i samar ca lumea, să cărăm lada cu aur.
– Du-te tu, Gheorghe, că eşti mai curajos! Io mor de frică. Dacă mă întâlnesc cu Căluşarii?
– Mă, i-am şuierat io, dacă nu faci ce-ţi zic, te-ngrop în locu’ comorii! Şi n-o să ştie nimeni unde-ţi zac oasele …
Ce puteam să le spun atunci, de teamă să nu-mi facă ei felul mie… Şi Vasile-al meu s-a dus.
Iancu se codea să intre. I-era şi lui frică. Dacă îi făceam de petrecanie?! Şi i-am zis şi io atunci: „intră, bă fricosule, că nu de la mine ţi s-o trage! Tu ai să ţi-o faci cu mâna ta”.
A intrat dondănind. Într-un târziu găsi pe fundul fântânii un sipet vechi, încleştat în fier:
– Gheorghe, zise el cu un tremur în glas, am găsit-o! Am găsit comoara, drăguţa de ea. Iu, iuu, iuuu!
Şi se apucă să joace cu picioarele pe capac. Hăuia şi lălăia acolo, în groapă, ca ăl necurat.
– Bă, eşti nebun? Hai s-o scoatem de-acolo, că acuşi se face ziuă şi ne vede lumea cu ea pe drum.
Am scos-o. Cred c-avea ca la o sută de ocale. De cum am pus-o jos, Iancu apucă un drug de fier scos din fântână, s-o desfacă. Nici n-o atinse bine şi căzu trăsnit. Se vede treaba că era sortită să fie deschisă şi împărţită de mine, cum prevestiseră Căluşarii.
L-am sculat pe Iancu. Era nedumerit. Nu i-am spus şi chiar îmi părea bine că nu auzise vorbele acelea. Ajuns acasă eram la adăpost de necazurile pe care ar fi putut să mi le facă el şi cu Vasile.
– Ce-ai să faci tu, Iancule, cu atâta aur, ă? Ai să dai de pomană la săraci?
– Săracii să caute şi ei comori, să se-mbogăţească! îmi zise el dând ocol comorii. Fiecare cu norocul lui pe lume. Ce, săracii au tremurat cu mine de frica nebunilor? Am să-mi cumpăr o moşie şi câţiva argaţi, să-mi muncească pământul şi-am să chefuiesc cu nevasta, că prea am îndurat sărăcie viaţa întreagă .
– Ai să te faci şi tu boier, ai?
– Da boier velit! Să mi se-nchine toţi la picioare.
– Bă, Iancule, tu eşti prea prost ca să fii boier! Viclean eşti, da’ nu e destul, că eşti făcut grămadă. Ai să pierzi tot dacă nu te lapezi de aur şi nu-ţi faci pomană cu săracii.
– Fă tu pomană, că io nu le dau un sfanţ!
Nu i-am mai zis nimic fiindcă venise Vasile cu calul. Avea un samar zdravăn! Săracul dobitoc de-abia mergea cu el, darămite să mai punem şi sipetul. Fricosului i se luminaseră ochii când îl văzuse. De-acu puteam să mă aştept la orice de la el.
– Ajutaţi-mă să pun sipetul pe samar.
Ne-am aşezat împrejurul lui şi eu l-am atins primul. Atunci am auzit un clănţănit de încuietoare şi capacul s-a deschis. Înăuntru, minune! Trei şerpi frumos lucraţi în aur, de-ţi era milă să pui mâna pe ei. Aur, ce mai…!Doamne! şi cum mai străluceau în lumina Lunii! Mă apucaseră pandaliile. Da’ şi pe drăguţii de ortaci ai mei, că numai ce-l văd pe Iancu furios cum luă drugul de fier să-mi dea în moalele capului. M-am ferit şi el a atins a atins sipetul: s-a prăvălit din nou. Vasile încercă să-mi prindă mâinile la spate. Eu l-am lovit cu pumnul în cap şi vrăşmaşul s-a-nmuiat. I-am legat pe-amândoi – burduf şi frânghia am prins-o de samar. Târâş i-am dus până acasă! Pe drum s-au trezit: „Iartă-ne Gheorghe, nu ne omorî! Tu eşti bun la suflet, iartă-ne c-avem copilaşi acasă…!”
Eu îi iertasem, da’ ce să le fac dacă îi arsese pe suflet flacăra comorii. Nu-mi cereau iertare pentru că ridicaseră mâna asupra mea, ci pentru că voiau să pună mâna şi ei pe câte un şarpe de aur.
Acasă la mine am coborât sipetul în pivniţă, am aprins o lampă şi am deschis capacul. Pe măsură ce-l ridicam, o lumină de aur înflori în hrubă. Ochii ni se bulbucară, sufletele ni se ridicară la gâtlejuri. Mi se părea că, undeva, într-un ungher e cineva care pândeşte tot ce facem. Simţeam că îmi curge miere prin vine şi aveam un nod în capul pieptului.
Mă întorsei către tovarăşii mei care se uitau peste umărul meu. Mutrele lor pocite îmi spuneau că şi în inima lor se petrece aceeaşi tărăşenie. Aşteptau spăşiţi. Ar fi plecat acasă dacă le-aşi fi poruncit, dar în gândul lor parşiv îşi ziceau că poate or să primească ceva.
– Măi băieţi, le-am grăit hoţeşte, nu prea mă trage inima să vă dau partea voastră de aur… Voi aţi încercat să mă ucideţi şi eu să vă îmbogăţesc?
– Cum zici tu Gheorghiţă, a mormăit nemulţumit Iancu.
Aurul parcă avea draci în el. Cum mă uitam către Vasile şi Iancu, lumina aia îmi lua ochii şi mi-i arunca în ladă. Lunecau ochişorii mei în cap de mă luaseră ameţelile.
-…Da’ sunt băiat bun şi-am să vă dau.
– Să trăieşti Gheorghe, să-ţi dea Dumnezeu sănătate şi viaţă lungă! s-au repezit ei sărutându-mi picioarele.
Mi-am şters botforii de scuipat şi-am întins mâinile către ladă. Tremuram tot de teamă numai când mă gândeam la vechimea comorii şi la păzitorii ei. Dacă a fost sortit ca eu să găsesc şi să împart comoara asta, apăi înseamnă că numele meu e scris în cartea aia mare. Da’ mă bucuram c-am scăpat de sărăcie…
Când am atins şerpii de aur, s-a auzit un clinchet ca de clopoţel şi lumina s-a stins. Pierise vraja comorii atinsă de muritor. I-am dat unul lui Vasile şi unul lui Iancu şi le-am spus să plece să nu-i mai văd niciodată.
Aurul l-am vândut la nişte ţigani iar cu banii mi-am făcut moara. Asta-i povestea, dragii mei.
Moşul duse paharul cu vin la gură şi-l sorbi fără răsuflare. Am coborât privirea din ochii lui cu greu. Parcă eram vrăjit, parcă visam… Pe chipul lui Gavriel stăruia un zâmbet ciudat pentru un prost .

************

– Oneleee, Onele!
– Ce-i!? Care eşti acolo, mă?
– Sunt io, mă, Constantin!
– Ce vrei ?
– Hai la Căluşari, c-au venit şi joacă pentru semănat.
– Hai , mă, că vin…
Ne-am dus amândoi pe islaz. Bătea un vânt călduţ, aducător de primăvară. Pământul se zbicise şi aştepta gospodarii să-l lucreze. Gospodarii însă mai aveau să termine porcul şi vinul de mâncat şi de băut, aşa încât pământul mai avea de aşteptat.
Pe islaz se adunaseră sătenii roată, la căscat gura. Priveau jocul Căluşarilor.
– Uite, zise Constantin, uite-l pe văr-miu Cioacă şi pă Beznea cum bat cizma la tureac. Băăă, de-abia aştept să mă fac flăcău, să mă ia la Căluşari şi să joc.
– Ie-te mucea! Ce mă, ţi se făcu de nucă verde?
– Mi să făcu, mă, mi să făcu! Ce, n-am voie!?
– Auzi, mă, da’ ăla din mijloc nu-i fratele lu’ moş Gheorghe?
– El e, da’ parcă era mut…!
– Ie-te, mutu’ dracului, vorbeşte!
– Care maică, îi fratele lu’ Gheorghe, moraru’?
– Ăla, mamaie, din mijlocul horei.
– Da’ Gheorghe n-are fraţi, maică, că-i orfan găsit pă câmp în noaptea când joacă flăcările pă comori… Ăla-i starostele Căluşarilor şi nu-i bine să-l vorbiţi de rău.
Pământul duduia. Dac-ai fi pus mâinile la urechi şi-ai fi rotit privirea – de colo până colo – liniştea lui Dumnezeu…

Distribuie: