Literadura nr. 5 (3)

Maria ROTĂRESCU

Mărturisiri adolescentine

Doamne, simt că mi-e prea departe
cerul și poate că nu se aude de-acolo
tăcerea mea plină de recunoștință.
Poate că fericirea mea nu străbate azurul, nu
zboară dincolo de nori. Însă îmi doresc să Îți
pot mulțumi… Cu toate acestea, mă doare
simplitatea cuvintelor, așa că am să-ți spun
doar o poveste. O poveste pe care Tu o știi
deja, o poveste al cărei autor ești chiar Tu. Te
rog să ne prefacem pentru o clipă că încă sunt
copila de altădată și că, atunci când închid
ochii, te zăresc aidoma unui bătrân blând cu
barba albă. Așadar, cum Tu, Doamne, ești
bătrân, cu siguranță ai uitat povestea pe care
mi-ai scris-o acum mulți ani. De aceea, mă
simt datoare să întorc timpul, amintindu-ți de
povestea mea…
Eram o copilă cu privire inocentă care-și
înălța palatele de visuri către cer, când, într-o
zi senină de aproape-vară, l-am întâlnit. Ni sau
intersectat drumurile într-o frântură de
infinit, în surâsul unei clipe, între două bătăi
de inimă. Una a mea, cealaltă a lui. Sunt
convinsă că acea întâlnire a fost providențială,
fiindcă am știut din întâia clipă că fiorii de
care a fost cuprins sufletul meu se datorează
lui. Lui și luminii din sufletul său pe care am
zărit-o printre genele-i întunecate.
Însă vraja a durat numai până la miezul nopții.
Apoi, totul s-a spulberat și i-am pierdut
privirea frumoasă, i-am pierdut zâmbetul
liniștitor.
Au trecut ani de durere mută, de răbdare și de
dor. Mi-am ascultat, apoi, tăcerea sufletului
îndrăgostit de el, cel care iubea pe altcineva.
Mi-am spus că va fi imposibil, că totul este
doar un vis nebun și, când aproape am
acceptat cruda realitate că l-am pierdut pentru
totdeauna, Tu, Doamne, mi-ai demonstrat cât
de mult mă iubești.
În toamna inimii mele, mi l-ai trimis, din nou,
în cale. Nimic nu mi-a mai mângâiat sufletul
precum lumina blândă a soarelui reflectată în
privirea lui. Odată cu el, toate amintirile, toți
anii de speranțe ascunse în lacrimile șterse pe
furiș au revenit în inima mea. Și am simțit că
iubesc, cu adevărat, pentru prima dată. Am
înțeles că, pentru o clipă de primăvară, merită
să înduri toată iarna vieții, merită să speri
infinit, să taci, să plângi, să te mistui de dor și
să speri din nou.
Ne privești, Doamne, și vezi cum stau cu
capul pe umărul lui ca în atâtea alte seri în
leagănul din fața clădirii adormite? Stelele au
înghețat de mult pe boltă și numai răsuflarea
noastră trăiește încă în aburii unei iubiri mute.
Știu că parfumul lui mi se va impregna în păr
și că apoi, când el va fi adormit de mult, îmi
voi flutura, fericită, părul, doar pentru a mai
împrăștia puțin din aroma sa în jurul meu. E
ritualul nostru veșnic. Ne legănăm sub tăcerea
stelelor și ne vorbim despre tot ceea ce ne
înfioară ființa. Ne dezbrăcăm, în ger, sufletele
unul altuia. Am da orice să putem opri timpul
acum, aici și să facem, din clipă, infinit.
Îți mulțumesc, Doamne, pentru că ai îngăduit,
cândva, să mă doară, pentru că m-ai lăsat
demult să plâng de dor. Dacă n-aș fi trecut, cu
sufletul pustiu, prin acea iarnă, oare aș mai fi
cunoscut, vreodată, infinita fericire a
primăverii.

Marin IFRIM

Reală ca o metaforă

Metafora e un cuvânt drogat, îi explic doctorului meu în Litere.
Privind doar din punctul său de vedere, cere o biopsie tehnică.
Toate analizele sale au aceleași rezultate: mor cuvintele, sunt în
Metastază metafizică. Dar cu biopsiile ideologice cum stăm?
Întreabă naivul poet din crispatul cetățean care s-ar putea să fiu.
Cu stetoscopul alfabetic sub bărbie, curgând spre piept, doctorul
Răspunde prompt: aici, da, sunt metafore drogate, în cimitirul
Iluziilor de carton asfaltat. Aici e de operat modus vivendi.
Mă resemnez, nu pot asista la amputări chirurgicale ale iluziilor.
Sunt din alt aluat. Sunt din celuloză. Las urme. Nu înțeleg
Cinismul savantului din fața mea. Opera omnia la capăt de linie.
Peste câteva versuri pleacă poemul din suflet. Iar doctorul în
Litere deja lucrează la alte lacrimi în pustiu. Viață să fie. Că de
Metafore sunt pline fosele septice ale tuturor limbilor, indiferent
De ideologie, de deochi, de florile mărului. Mă întorc în
Punctul meu, de unde lumea se vede așa cum e: reală ca o metaforă!

Florentina Loredana DALIAN

Ceva se schimbă, ceva rămâne la fel

Străbați câmpia într-o vară toridă
pe urmele inocenței de demult;
e vremea seceratului la orz
dar ochilor tăi li se-arată lanul încă verde
în care te afundai la cules de mușețel,
spicele înalte până la gât,
departe la șosea Fata Morgana,
dincolo de ea apa Ialomiței – tărâmul interzis
în care nu te-avântai niciodată

îți amintești că acesta e satul
cu troițe la fiecare colț de stradă,
cu biserica din scânduri coborâtă din munți,
cu mirosul crinilor ademenitor.
Bat clopotele a sărbătoare,
dangătul lor aduce cu statornicia;
un gând fugar: nici acum n-ai aflat
dacă numele de strada Duzilor vine de la arbori
sau de la oameni
și-ți spui deghizând o lacrimă în boabă de rouă
că-ntotdeauna ceva se schimbă, ceva rămâne la fel.

Poveste de cândva și de mai ieri

Pașii se-aștern cadențați pe ringul de dans,
perechile, vreo trei, dansează pentru nimeni
pe muzica solistului care cântă pentru nimeni;
el spune o poveste de cândva și de mai ieri:
povestea scorușului din Urali,
despre o fată cu inima pe din două,
dar cui îi pasă de atâtea inimi împărțite la doi?
și totuși, și totuși se-ntâmplă ceva,
ceva aproape imperceptibil;
dincolo de aparențe, vocea solistului tremură cu un semiton mai jos,
pașii dansatorului cărunt devin ușor ezitanți,
iar trena rochiei parcă se sfâșie pe din două.
Nu-i nimic, Serghei, e doar o iluzie,
suntem doi fluturi așezați pe aceeași floare
pentru o clipă;
când noaptea își va ridica vălul,
aripile ni se vor spulbera
și va fi iar dimineață,
una dintre acele dimineți
când te trezești și nu mai știi dacă ai visat.
Când muzica își va stinge acordurile,
solistul va redeveni omul de rând,
chelnerul își va lepăda fracul,
soarele ne va pune lumina în ochi,
iar noi ne vom transforma din fluturi în oameni.
Așa a fost de când lumea, Serghei,
și nimeni n-a putut s-o ajute pe fata cu inima pe din două,
nimeni nu i-a strecurat niciun sfat
și ea a rămas întrebându-se…

Vin ploile

Vin ploile,
tristeți se coboară în lume
ca un alt Potop.
Noe a murit.
Cine vrea să-și afle salvarea
își construiește singur o arcă.
Vin ploile
și noi – tot mai departe,
fiecare pe arca lui.

Simona STAPAN

blind date

deși îți spusesem să mă aștepți la cinematograf
ne-am întâlnit la biserică
tu ai adus analizele apți pentru darwinism
și eu biletele la 6 din 49
tu citeai cu interes dicționare onomastice
în timp ce eu bifam numerele la loterie probabilitatea urnei noastre comune

fotograful a avut timp doar de două poze
pe mine aprobând zâmbitoare povestirile lui
boris vian
pe tine imaginându-ți scurta istorie a
pampers-ilor

s-au aprins luminile proiecția aproape credibilă
– tu?
– nu! tu?
-nici eu!

resemnați ne-am îndreptat spre canapeaua cumpărată din ikea

sforăitul nostru cel de toate nopțile

plictisiți de o ceremonie cu final estimat
la aceeași măsură patul conjugal din cimitirul
nimeni nu iubește pe nimeni datorită
aglomerației
și flori și lumânări și piatră/pământ
ne-am amintit că în apartamentul nostru nupțial
de la intercontinental
nu aveam scrumieră după ce moartea ne va despărți,
mai bine poștim o țigară decât o cruce să scrie:
fumatul colectiv interzis
precauți am votat democratic eu de trei ori
pentru colecția de sandra brown în ediție
ignifugă
ca preludiu pentru scânteile și artificiile și
petardele care anunțau
o noapte matrimononială repetitivă
nu știm cum, dar în noaptea aceea, cupidon a
făcut schimb de tură cu morfeu
ne-am trezit îmbrățișați din sforăitul simultan
gândindu-ne la același lucru ce budoar de kitsch
hai la o țigară

2. miscellaneous

scurt manual de scriere creativă pentru depresivi
stare necesară: credeam că măcar în subterană
melancolia-umbrelă a umbrelor mele va rămâne
uscată
când a început vertijul culpelor mai mult
imaginate
știe cineva vinovați pentru ploi?
nu mai știam dacă umbrele au mai multă nevoie
de umbrele sau de operele complete ale lui jung

condimente: instantanee ale încercărilor sisifice,
ce frustrant! de a presăra burghie
în drumul până dincolo de zid al lui sartre, al lui dostoievski etc
pentru a ști unde să mă întorc
de obicei, se mănâncă de trei ori pe zi, cât mai variat și mai creativ

mod de preparare: la flacără deschisă într-o benzinărie

se servește asezonat cu ce n-a vrut autorul spună?

bun de tipar

întregirea mea se va întâmpla într-o zi
la fel ca toate un sfârșit cu teroarea rece a dimineții
două țigări
trei cafele
muzica visului care se refuză

cartonul în spatele căruia
nimeni nu locuiește la mansardă
opt tentacule stângace nu sunt suficiente
pentru a opta zi să fie creionul chimic!
roșu permanent în căutarea albastrului întreg
somniferul admis de prima strofă, ultimul vers

mi-am măsurat umbra întreagă pe carton
acum sunt o vânătaie completă
nu mai am nevoie de cerneală
sunt pregătită pentru tipărirea eternă