De-ai noștri! – Dan Manciulea – Mici apocalipse de adormit omenirea (6)

Bătrânul

Nu mai pusese de mult flori la mormântul ei. Când o înmormântase, pe locul acela erau numai două cavouri. Acum n-ai loc să te miști de-atâtea morminte, toate pline de flori. Își aduse aminte cât de puțină lume venise la înmormântare. Bătrâna a fost întotdeauna o ființă sociabilă. Păcat ca nici unul dintre cei care profitaseră de bunătatea ei n-a venit să o conducă pe ultimul drum – nici măcar copiii Ana și Victor.
Crucea de lemn se strâmbase. Roasa de carii și năpădită de ierburi, semăna cu o sperietoare de ciori. ,,Doamne iartă-mă”. Gardul din fier forjat căzuse. Îndreptă crucea. Pământul moale clefăia. Gaura rămasă se umplu cu apă de ploaie. El se așeză pe banca udă, din lemn de brad. Ar fi vrut să plângă, dar n-avea lacrimi. Nu le mai avea de mult. Bătea vântul în copaci și-n iarbă. ,,Iarba fâșâie liniștitor”. Ii era drag locul ăsta singuratic și vechi. Atât de vechi că puțini mai știau de el. Puțini mai știau de morții pe care îi odihnea pământul…bunici, străbunici, tați, mame și copii. El venea mereu în orașul acesta tăcut și mai schimba o vorbă mută cu bătrâna.
O broască a ieșit de sub frunze și cască gura la ploaie. Probabil că o așteptase mult timp. El n-ar fi vrut să iasă soarele… sau luna… ,,O fi zi, s-o fi înserat, cine știe? E bine așa”. Nori vineții aleargă bezmetici și se-nghit unii pe alții. Câteva ciori rătăcite cârâie și își spală penele. La răstimpuri norii le înghit și pe ele. Te aștepți să nu mai apară, însă lor nu le pasă. ,,Ce i-o fi apucat pe oamenii ăștia de și-au dus mortul pe ploaie, să-1 îngroape?” Cortegiul s-a oprit în jurul gropii, mai încolo la vreo douăzeci de pași. Preotul tânguie o slujba de iertare a sufletului și se roagă pentru mort să găsească lumină și liniște acolo unde se duce. ,,Ajută oare la ceva? O fi atât de întuneric și atâta singurătate acolo… ?” Groparii scot apa cu două cancioace. ,,Naturii nu-i pasă că murim. Haina mi s-a udat în spate. Simt o apa mare și neagră care ne duce pe toți. Dincolo de dragoste, de prietenie, de dușmănii inutile… Totul se varsă în groapă și noi încercăm s-o scoatem cu canciocul. Apa ne ajunge la genunchi – ne ia frigul pe șira spinării, la brâu, la umeri și când să-ți tragi sufletul, gata, te-ai dus.”
Broasca s-a suit pe mormanul de pământ. Hăpăie picături de ploaie. Ai senzația, când o vezi cu gura căscată spre cer, că se ceartă cu cineva.
,,Dacă nici mâine nu îmi dau ăștia decizia de pensionare, nu știu de ce-s în stare. Le dau foc. Cred că-mi ajunge și mie la șaiștrei de ani. Muncă și iar muncă… pentru ce? Pentru a bătrână că a murit, pentru Ana și Victor, care n-au mai dat pe la mine de patru luni de zile…?”
Cu bastonul a început să deseneze aiureli într-o baltă. Șuieră trenul în gară. Călătorii fac semne celor ce rămân pe peron. Trenul se va pierde în câmpia plină de apă. își aminti că a lăsat geamul deschis la dormitor. ,,Or să intre țânțarii”. Făcu cu mâna un gest de lehamite… Ce de cruci! In fața lor tot ce e viață de om amuțește, se usucă de frică. Toți refuză să-și aducă aminte de moarte. De ce? Doar o ora pe zi petrecută în tovărășia morților la cimitir, le-ar face viața mai bună. Teama n-ar mai fi așa de mare, durerea n-ar mai sfâșia inimile celor ce rămân pe peron, iar uitarea și indiferența n-ar mai strivi amintirile…”
Undeva, la marginea câmpiei, răsună un tunet ca o concluzie. Ploaia a stat. El a închis umbrela și s-a ridicat. S-a întors la mormântul Simonei și i-a spus că va veni peste o săptămână, să-i facă pomana de patruzeci de zile. ,,Am vorbit cu Ana și cu Victoraș, mi-au promis c-or să vină”. S-a îndreptat agale spre ieșire. In urmă, gropile lăsate de pantofii lui se umpleau grăbite, însetate aproape cu apa murdară de ploaie.

xxx

Mulți ani trăiască, mulți ani trăiască, laaa, mulți aaani!
Bătrânul se oprise surprins în cadrul ușii. Nu se aștepta la așa ceva. În biroul tesa toți cântau. Gurile cu buze roșii-vinete se căscau cântând cântecul de voie bună în cinstea lui. Dar el vedea scena cu o încetineală care dezgolea ceremonia de solemnitate și respect. El vedea totul ca pe o mascaradă care reușise să-i provoace greață. ,,Ipocriții! După ce m-au bârfit atâta timp îmi cântă mulți ani trăiască. Știu pe câțiva dintre ei care mi-ar cânta prohodul bucuroși”.
Costel Vemescu îl întâmpină și-1 sărută zgomotos pe obraji apoi pe gură. Se șterse. Îi era scârbă de saliva altuia. Din dreapta se desprinse secretara șefului. ,,Curva naibii!”. ,,Tovarășe, vă urăm sănătate și, șiii ăăă…” ,,S-a poticnit. N-a reușit să îndruge câteva vorbe, vita.” Cineva îi strigă s-o mănânce sănătos, adică pensia. El înainta fără să vadă nimic. Știa că ieșirea la pensie este cam ultima chestie din viața unui om. Deschise ușa biroului șefului de cadre. După vreo douăzeci de minute, în care șeful îndrugase verzi și uscate despre abnegația lui timp de patruzeci de ani la locul de muncă, mulțumindu-i pentru serviciile aduse țării, ieși ținând în mână decizia de pensionare. Ce-i păsa lui de toate astea.
Colegii îl înconjurau bucurându-se fals, ca niște clovni. Lui râsul îi înghețase pe buze. Întâi îl străbătu gândul ca ar trebui sa le spună câteva cuvinte de rămas bun. Se răzgândi și se duse la ușă. Apoi, parcă aducându-și aminte, se întoarse și pronunță ca și cum n-ar fi cunoscut sensul: ,,ipocriți!”.
Mai apucă să vadă chipurile lor contrariate, indignate, la unii chiar ura din priviri. Ușa ghilotină clipa aceasta.
Se simțea fericit că-i jignise. Atâția ani fusese unul dintre ei, ipocrit, râzând la glumele proaste ale șefilor, bârfindu-i, lingându-le duios fundurile bătucite de scaun. ,,Știam de la tata că scaunul e la cap, da’ am aflat că ăștia gândesc cu fundul”. Se întrebă cum de reușise să reziste la acest circ o viață de om. Ocoli două bălți și înjură. Auzise că în America au străzi cu calorifere sub asfalt, care usucă apa. Bălți nu sunt niciodată. ,,La ăia civilizație, nu ca la noi… Numai noroi peste tot: pe străzi, în case, în magazine, în ziare și la televizor. Niște porci, asta suntem! La alimentara de la Victoria este coadă. ,,Ce dracu o mai avea? Scrumbii, tacâmuri sau poate fudulii? Odată s-a zvonit că or s-aducă mușchi țigănesc. S-a adunat lumea ca nebuna și pe care îi întreba ce se dă, răspundeau că n-au habar, dar trebuie sa se dea ceva fiindcă e coada. Au stat bieții oameni degeaba și spre seară a sosit un transport de farfurii. Goale, bineînțeles. Gloata s-a risipit într-un nor de înjurături”.
Încercă să își schimbe gândurile, dar din ce în ce mai mare, mai insistenta, revenea imaginea crucii de lemn. Mormântul Simonei mustind de apa- ,,N-o sa-mi fie ușor să cumpăr cașcaval și măsline… Carne de porc sau pulpe de pui… Poate găsesc pe careva sa taie un vițel, porc, eu știu… Mai tare m-ar durea dacă n-ar veni Ana și Victor. Și pe bătrână ar durea-o. Hornul cel mare al centralei termice ejacula anemic un fum negru și vâscos. ,,Fac probe la calorifere și după ce s-au convins că țevile n-au ruginit, ne țin fără căldură toată iarna.”
În timp ce vocea minții îi bolborosea vrute și nevrute își reaminti de vremurile bune, când maica-sa îl punea să țină post miercurea și vinerea. Erau de toate atunci, iar oamenii parcă mai buni. El se abținea să nu mănânce de dulce toată ziua și, la miezul nopții imediat ce bătea orologiul, se repezea la cămară să cotrobăie prin oalele cu mâncare.
La intrarea de la bloc – întunecime. Aducea cu o bortă, cu o peșteră carstică, numai cu o așezare omenească, nu. Și-l închipui pe Bondea, vecinul de la parter, cu șoldurile învelite într-o blană de tigru și pictând bivolul pe care ar fi urmat să-I vâneze cu Mocioni, idiotul de deasupra lui. ,,Cred că îi supraapreciez: ăștia n-ar fi fost în stare sa trăiască în comuna primitivă”. Introduse cheia în ușă. ,,Am să mănânc puțin, ceva de băut se mai găsește, încă… La televizor nu e nimic bun. O să ascult Vocea Americii”. Se descălță, dezbrăcă pardesiul și-l aruncă în cuier. ,,Ptiuu, țânțari nepricopsiți! De când cu Cernobâlul s-au mărit și rezistă la frig. Subsolul e plin de hoarde negre de vampiri.”

xxx

– Buna seara, omule!
Năuc de somn, bătrânul se ridicase în capul oaselor. Camera era întunecoasă. Se gândi cine putea să fie acum, în creierii nopții, și cum naiba putuse să intre în casă fără să-1 simtă.
– ‘Zeu mă-ti de hoț! Pleacă mă, că n-am nimic; nu mi-a venit pensia pe luna asta’ mormăi el din somn.
– Nu înjura de cele sfinte, omule!
– Da’ cine ești tu de-mi faci morală religioasă?
– Eu sunt îngerul tău păzitor, fiule.
– E-te, na! Aoleo, nu se poate!
Se dezmeticise și-l luase frica. Așa, pe nepusă masă să te întâlnești cu un înger și să-1 înjuri…
– Te iert fiule, că ești om necăjit și binevoitor.
– Îngere, dar de ce mi te-ai arătat tocmai mie?
– Nu-mi mai spune așa! De mii de ani apăr pe unul și pe altul, iar când îmi fac apariția, puțini cred asta. Cei care cred se prosternează în fața mea și-mi spun înger. Zi-mi într-un fel, mai omenește… Zi-mi Vasile!
– Prea bine, domnu’ Vasile! Acum lămurește-mă de ce ai venit dumneata taman la mine?
– Drept să-ți spun, de singurătate. Mă simt atât de singur acolo, în cer, că-mi vine uneori să mă dau cu capul de pereți. E-o pustietatee…! Mă mir că n-am luat-o razna. N-am cu cine schimba o vorbă și de felul meu sunt o persoană comunicativă. Câteodată o iau la picior și fluier, cânt, sa-mi treacă de urât.
– Atunci cu religia cum rămâne? Deh, oamenii au înțeles greșit. Fiecare crede ca să-i meargă bine; fiecare se roagă să primească. Ar trebui să mulțumească numai pentru că există! Dar Dumnezeu s-a obișnuit cu voi și vă spală de păcat la doua mii de ani odată cu potop, un meteorit sau câte un mesager pe care voi îl omorâți. Acum fă și tu un calcul, dacă ultima oară v-a mântuit Isus înseamnă că urmează potopul. Sau meteoritul. Cum vi se pare mai convenabil…
– Și ce te-ai crispat așa? Nu mă sperii eu, că-s om păcătos, dar tu care n-ai nici o treabă! Hai mă, ce dracu, ești bărbat sau ce? Apropos de dracu’. Cu ăsta ce mai e?
– Invenție. Fără el religia ar fi săracă… Ai și tu un pahar de vin?
– Oo, așa mai vii de-a acasă! Știam eu că acolo sus nu mă apără o mămăligă. înger păzitor prima-ntâia!
Bătrânul scoase de la capul patului un bidon cu vin roșu.
– Ăsta-i sângele Domnului! Vin care se bea în pielea goală ca sa nu pătezi costumul. O s-o facem lată, bătrâne, asta e!
Aprinse veioza din colț și la lumina ei putu să-1 vadă pe vizitatorul său… Semăna cu el ca o oglindă. Nu se miră. Se aplecă peste masă și pomi magnetofonul.
– Sănătate, viață lungă!
– Bine că mi-ai adus aminte… Cam cât mat am de trăit? Că ești acolo… și trebuie să știi.
– Să fiu sincer, nu prea mai ai mult. Dar nu îți face griji, te țin minte. Vei avea nevoie de mine în singurătatea și-n disperarea aia.
– Ei, aste e! oftă el. Mulțumesc și pentru atât
Pe furiș se ciupi, să vadă dacă tot ce i se întâmplă este adevărat Ciupise cam tare.
– De când s-a dus săraca bătrână, am rămas singur. Daca vrei, stai la mine. Eu am ieșit la pensie, așa că n-am ce face.
– Știu, mi-ai plăcut cum le-ai zis-o! Saltimbanci nenorociți! Era adevărat, dar nu știai că Marcela, femeia de serviciu, te adora.
– N-aș fi crezut, părea o femeie serioasă.
– De-aia nici n-ai aflat.
Vasile se șterse la gură. Vinul pată anteriul imaculat, de înger principal. Era și bun…
– De copiii mei ce poți să-mi spui? N-au mat dat pe la mine de mult. Nici la înmormântarea Simonei n-au venit
– Nu știu ce să zic. Copiii ăștia nu sunt la fel cu cei de odinioară. Au suflete de piatră… N-au timp să-și iubească părinții. E de înțeles, totuși voi, oamenii v-ați cam înmulțit Si vă grăbiți sfârșitul.
,,Soartă, soarta, grea mai ești/Tu vrei să mă-mbătrânești, măi!”
Erau la al nu știu câtelea pahar. Ca doi necăjiți, nu prea musteau de veselia beției. între ei era mai mult o amăreală ca de drojdie otrăvită. Bătrânul se ridică.
– Bine Vasilică, oameni întregi suntem noi? La beție se joacă, măi băiete!
Și îl trase pe înger de-o aripă, conducându-1 la locul liber dintre masă și pat. Jucau țigănește. Băteau mărunt cu picioarele pe podea. Era miezul nopții iar vecinii ciocăneau în pereți, calorifer și tavan.
– Să mă lăsați în pace! țipă el la pereți. Fac ce vreau. Am ieșit la pensie. Odată iese omul la pensie și n-are voie să se bucure?
Au băut până târziu și bidonul de un decât se golise. Erau acum partea a doua a unei clepsidre ce măsura un timp numai de ei știut. Pe la trei jumătate se auziră bocănituri în ușa de la intrare.
– Vasile, închide magul Să vezi că parșivii ăștia de vecini m-au reclamat la Miliție. Daa, vin imediat! Mamă, zici ca-s pe vapor, ia uită-te ce se clatină pereții cu mine! Țin’ să fie, țin’ să fie? Poliția sau mus… Să trăiți, toarșu’ … se uită mai bine la epoleți… sergent major!
– Dumneata ești tovarșu’ Bătrânu’?
– Cred că da…
– Am mandat de arestare pentru dumneata.
– Da’ ce-am făcut?
– Bă, fără întrebări, că te ia mama lu’ proces verbal!
Milițianul intră în apartament, cu ochii zgâiți în toate părțile.
– Cine-i ăsta?
– Mă numesc Vasile.
– Buletinul la control! Arătați cam dubios, tovarșe’ Vasile.
– N-am buletin.
– L-ai pierdut, ți 1-a furat sau ce mama mă-sii?
– Nu. N-am…
– Bă, păi cine n-are buletin nu există!
– Scuzați-mă, n-am băgat de seamă că nu exist!
– Bă, tu faci mișto de mine? Hai la secție! 1
– Domnule sergent major… zise el îngrijorat.
– Eu sunt tovarăș, nu domn, mocofane! Hopaaa, sunteți la neglijeu amândoi… Poponari, ai?! Las’ că vă lecuiește mandeaaaa dă’ poponărie!
Ii trânti de perete și le puse cătușe. În urmă, sufrageria răsuna de chitarele lui Giambi: ,,… Cenușăreasooo”. La rădăcina blocului îi aștepta mașina cu girofar albastru. Prizonierii se treziră împinși pe bancheta din spate.
– Aoleo, n-am încuiat ușa, toarșu’ sergent major!
– Ce bă, ți-e frică să nu-ți fure careva damigeana? Stai liniștit tovarășe, că cât sunt organele deștepte, în țara asta nu să fură nimic! Să completează, băăă, fraere!
– Cine-s ăștia? întreabă șoferul
– A, niște boschetari! Dă mai tare sirena aia, să trezească poporul! Să știe că nu-i timp de dormit; organele își foc treaba și ei trag la aghioase!

xxx

– Spune, mă cretinule, cum te cheamă? De ce n-ai buletin, ă?
Vasile îngerul stătea ghemuit, ud ca un ciuciulete. Vorbea fără noimă. Milițianul își repezi pumnii și picioarele asupra lui. Prizonierul nu mai gemea, nu se mai ruga. Tăcea și primea loviturile. Pe milițian asta îl îndârjea și mai tare. Nu era obișnuit cu atâta rezistență și lipsă de cooperare din partea unui arestat.
– Spune, mă nenorocitule, ceva!
Se lasă o liniște grea. Răsuflarea șuierată a lui Vasile cu se mai auzea. Albastrul căzu pe gânduri o clipă, apoi râse prostește:
– Ha, hă… ce-ai bă? Scoală-te! Bă cretinule, scoală-te! Hă, a murit.,.
Își scoase oglinjoara din buzunar și io plimbă pe la gură. Îl întinse în pripă cu fața în sus să-i asculte inima.
– Măăă, a murit! Ce mă -fac io acum?! Măă, a murit cretinu’ ăsta.

xxx

Îngerul a murit.
Azi, noaptea s-a lăsat ca o meduză neagră. De pe ridicătura pe care mă aflu se pot vedea luminile orașului celor o mie de vise încercând sa răzbească în întuneric.
Îngerul a murit… Strivesc informația asta între gânduri și vreau să-i descopăr sensul. Probabil că universul de care răspundea și-a oprit mersul rotund: între angrenaje a rămas trupul lui. A murit un înger. Unde i-a fost locul până acum? Dacă a locuit în ceruri, de ce nu cade să-l vedem? Să-i sfâșiem carnea, să ne nemurim scăldându-ne în sângele lui, să-i sorbim umoarea ochilor clarvăzători. Va fi mai sfânt decât atunci când era viu. Îi vom așeza pioși osemintele descărnate în raclă și vom spune: ,,Acesta este un înger”.
Dacă a trăit jos, între noi, în noi poate, vom ști că îngerul a murit fără să băgăm de seamă că și moartea și-a așternut aripile peste noi și lumea noastră.
Luminile orașului celor o mie de vise încă mai strălucesc în noapte. Pot să aud strigătele copiilor ce se nasc, chemările mute ale celor ce mor, foielile și gemetele celor ce se iubesc; pot să aud celulele tuturor locuitorilor acestui oraș părăsit de duh strigând după ajutor. Dar ei nu mai aud, nu mai cred…

xxx

Of, bătrâne, boșorog amărât… Ce, crezi că lumea asta-i cum o vezi tu? Stau și mă uit la tine: te zbați de pomană. Trebuia să te naști în urmă cu o sută de ani sau să nu te mai naști deloc. Când ești binedispus toți sunt buni și frumoși și ai fi în stare să dai cămașa de pe tine. Atâta vreme cât ai cămăși de dat, ai și prieteni. Cum le-ai terminat, prietenii se uită urât la tine, iar tu din cel mai înalt rai generozității tale prostești îi arunci în iadul disprețului. Lor puțin le pasă. Știu parșivii că tu ai nevoie de ei. Te întorci mai apoi cerându-le iertare. Iar ei n-au nimic de pierdut și povestea reîncepe. Așa ți-o fi scris ție să cumperi cu bani prietenia pe pământ.
Odihna ți-o afli doar în somn. În apele lui scapi din menghina lumii. In lumea viselor tale găsești liniștea de care ai nevoie sau poate nici acolo. Cine știe ce visezi tu? Acum ai început să sforăi. Gura căscată, unde îți fâlfâie o zdreanță horcăitoare, caută aer. Te foiești și te zbați de parcă ți-ai da duhul. Te-aș trezi, dar mi-ai interzis să latru noaptea. O să ți se tragă o dată și-o dată… Ții minte, babalâcule, când m-ai bătut de-am crezut că o să mă omori? Atunci te-aș fi mușcat cu cea mai câinească plăcere dacă nu aș fi știut că ești un om bun, că ești supărat pe prietenii tăi de beție.
Ai terminat socotelile cu viața, bătrâna a murit, copiii nu ți-i vezi decât o dată la un an și acum, colac peste pupăză, ai ieșit la pensie. Ce-o să se aleagă de tine? Fără nici un suflet pe-aproape… Prost cum ești, cred că ai să sfârșești prin cârciumi, client permanent, tremurând de lipsa alcoolului. Ai să bei și ultimii bani din pensie. E mai bine așa decât să ajungi unul dintre senilii ăia care joacă table toata ziua și se uită după femei. Dacă te-ar vedea bătrâna…
Ți-am slujit singurătățile și cu ce m-am ales? Mâncare de două ori pe zi și bătaie, când erai nervos, puteam căpăta și vagabond fiind.
Bătrânul vădea semne de trezire. Horcăitul se întrerupea. Își scoase, chior de somn, batista de sub perna și își suflă nasul. Trase aer în plămâni. Camera mirosea a vin acrit. Aruncă plapuma într-o parte. ,,Cam frig; vine iama!”
– Marș de-aici, potaie! Iar te-ai holbat la mine în timp ce dormeam?
Șutul veni pe neașteptate, iar câinele nu reuși să se ferească. Fugi în bucătărie. Schelălăia.

xxx

-Da tată, daaa! Am să vin. Nu te îngrijora, de data asta nu mai am nici o treabă. Știu, știu…nu s-a putut. Mă simt vinovată. De data asta am să vin. Sigur. Pa, te sărut!
Ana făcu o piruetă. Neglijeul roz plutea în jurul ei dezvelindu-i coapsele și triunghiul negru al pubisului.
– Cine era?
– Of… bătrânu’! Cine altul decât bătrânul Bătrânu’ cel veșnic grijuliu cu puii lui. Groaznic precum un leu și cinșpe bani. Aproape că îi ies flăcări pe nări. Ne iubește în așa hal că ar fi în stare sa trăiască în locul nostru. Tu de ce crezi c-am plecat de-acasă? Ne tescuia cu afecțiunea lui egoistă. într-o zi am plecat sa dau examen la facultate și, de atunci, am rămas aici. El știe ca sunt studentă.
-… Și tu faci trotuarul pe bulevardul Victoria Socialismului. Tineret – mândria țării!
– Nu râde, Adi! Mă jignești. Până acum mi-am câștigat pâinea, dar pe tine te iubesc. Pe nimeni n-am iubit așa cum te iubesc pe tine, dragul meu!
– Nu zău!
Divanul din colțul camerei era imens. Puteai să ghicești fără greșeală meseria stăpânei dacă-l vedeai.
– Nu mă mușcaa! Rămân semne…
Adi desfăcea încet șnurul neglijeului lăsând să țâșnească de sub mătasea transparentă mai întâi sânii; apoi pântecul apăru alb și fremătând, în așteptarea mâinii care să îl mângâie. Ea se undui de câteva ori căutându-și loc între așternuturi. O făcuse, de fapt, numai pentru ca acei sâni îndrăzneți să tremure scurt. Știa că gestul acesta îl înnebunea și aștepta ca el să se dezlănțuie. Băiatul ronțăi ușor sfârcurile sânilor în timp ce mâinile urmăreau relieful trupului ei, ca mâinile unui orb care citește un text necunoscut. Apoi ea simți atingerea lui fierbinte de la piept până la coapse de parcă se învelise cu o pătură. Febra aceea urca în ea și o aprindea. Ardea ca o făclie. Cu nerăbdare el își făcu loc între pulpele fetei. Fesele ei umplură căușul palmelor băiatului. Ea se împotrivi. Totuși în împotrivirea aceea irațională, profita. Avea nevoie de senzația asta. Respirau șuieratic și ritmic. Se apropiau și se depărtau unul de altul – doi magneți de carne care încercau inutil să devină unul singur.
Descărcarea veni pe neașteptate: întâi el se cutremură, cu ochii deschiși la limită, mai apoi ea arcuindu-se și gemând înjunghiata. După aceea nu mai știură de trecerea timpului…
… Se trezi într-un târziu sfârșită și torsionată în mijlocul patului. Privi camera fără să se miște. Nu se auzea niciun sunet; nici măcar sforăitul discret al lui Adi. Îi era frig. Vru să se ridice, să caute pătura. Când se mișcă, între pulpe îi fâșâi ceva: două bancnote albastre de o sută…
– Bestie, escroc murdar! lovi cu pumnul noptiera de lângă divan.
Căzură toate cosmeticalele. Pudra se împrăștie pe covor. Ea plângea. Goală pe dinăuntru și pe dinafară. Se uită la ceas. Era cinci dimineața. Luă papucii și mai mult se târî până la baie. Făcu duș rece, să-și scoată simțurile din mocirlă, după care începu să-și facă bagajele.

xxx

Crezuse că e dimineață. ,,Simțurile mă înșală. Cred să mă duc curând… Javra asta bătrână a cam început să mă calce pe nervi. Odată am să-i pun șoricioaică în mâncare și-am să-l arunc pe gârlă. Da’ de unde șoricioaică? In magazine nu mai găsești nici spray de țânțari. Ăștia cred că ne otrăvim noi. Or să ne mănânce șobolanii cu urechi cu tot. La noul recensământ vor găsi numai șoareci și șobolani în apartamente. Am și început să semănăm cu ei, strecurându-ne pe lângă ziduri și chițăind de frig și de frică”.
Prin bucătărie părea că trecuse vijelia. Mai erau muște, încă îmbăloșând farfuriile murdare din chiuvetă. Țeava picura sacadat. ,,E șase jumate’. Am să mă duc la Rapid, să beau ceva.”
Rapidul răsărea dintre blocurile posomorâte. ,,Mai mult omorâte…! Peste tot vezi numai ,,Rapid”, ,,Expres”, ,,Accelerat”… Când o să citesc pe firmele bombelor ăstora ,,Ușurel”, ,,Încetișor”, înseamnă că a venit sfârșitul lumii.”
Un bețiv își rășchirase mâinile și picioarele pe caldarâm. Din sticlă îi curgea vinul ca sângele. Prelingându-i-se pe piept, pe față. Puteai sa juri că 1-a împușcat cineva pe acest martir al lui Bachus.
De cum întră în local o văzu și nu-și mai putu lua ochii de la ea. Cam de vârsta lui, poate mai tânără, cochetă, cocotă… Îi zâmbi leșinat și-1 invită din ochi la masa ei. ,,Râzi, râzi epavă tamponată! Ești bună pentru cimitirul de mașini. Mai bine combustibil pentru crematoriu decât cu tine de gât”. Totuși se duse, atras de un nu știu ce. Plictiseală, foame de necunoscut…
– Șezi, adică… Iartă-mă unde să șezi decât în picioare la mesele astea. Dacă se îmbată omul, cade singur sub masă, iar fără scaune e mai sigur, că nu iese bătaie.
– De unde mă cunoști? Cum te cheamă?
– Amalia. întinse mâna.
El i-o sărută. Auzi șoapte: ,,ia uite-1 p-ăla, îi sărută mâna lu’ Manașa!”
– Mulțumesc. De unde te cunosc? Veneai în zilele de salariu cu unul cu păr alb și beați câte un cognac mic. Plecai repede. Pot să pun pariu că ai ieșit la pensie.
– Da. Bei ceva?
– Un bitter mare. îi sticleau ochii de beată ce era. Bătrânul observase asta destul de târziu. Se întoarse de la tejghea într-un picior, prin mulțime, ducând în mâna dreaptă sticla și în stânga paharele.
– Am ajuns. Toți sunt beți, da’ nici unul nu cade din picioare.
– De ce? întrebă ea făcându-se curioasă ca o școlăriță.
– Fiindcă-i aglomerație și se țin unii pe alții…
– Vaaai, ce nostim ești!
– Ești liberă?
– În seara asta, da.
– Nuu! Vreau să zic: ești căsătorită sau ne?
– Ne. Te interesează?
– Eu știu…? Te-am întrebat așa.
Geamurile aburite pe dinăuntru păreau drapate cu flori de gheață. Luminile de la intersecție nu se aprinseseră. Cu conda ochiului se uită la ea cum sorbea din paharul plin. Privea în gol. Aștepta.
– Nu te prea mai bagă lumea în seamă…!? rânji el ca un mojic.
– Altă dată ar fi. trebuit să mă simt jignită, dar acum ai dreptate. Vin mereu aici din obișnuință, beau și privesc. Îmi place că ești sincer.
– Mersi! Luăm încă o butelca și mergem la mine? Sunt singur cuc.
Spusese vorbele astea chicotind ca și cum pusese la cale o șotie. Au ieșit amândoi ținându-se de mână: el cu sticla în buzunarul hainei – ea clătinându-se imperceptibil. Aerul rece i-a dezmorțit de-a binelea Bețivul era tot acolo unde îl lăsase, căzut la datorie. ,,Fluturii de noapte vor trebui să amâne zborul din lipsa de becuri pe stâlpi și în case”. Tocurile ei se târau pe asfalt și produceau un zgomot care-ți făcea pielea de găină. ,,Până la urmă, de ce am luat-o acasă? N-aș fi în stare s-o sărut măcar. Nu găsesc nici un motiv”.
Pe bâjbâite nimeri gaura cheii și deschise ușa. Înăuntru era mai cald.
– La mine e deranj.
– E întuneric, nu se vede.
– Aprind lampa imediat! Fă-te comodă!
In jurul lămpii se adunară un fluture de noapte și câțiva țânțari de Cernobîl. De o parte și cealaltă a mesei, ea și el ședeau tăcuți, sorbind din lichiorul dulce-amărui. El întinse mâna și încercă să-i prindă palma stângă.
– Lasă asta! Vrei sa mă dezbrac? simți mâna lui era ca de oțel înroșit.
Amalia se pomenea sedusă ca în tinerețe. Se ridică. Își coase rochia de stambă groasă. Beția era acum lucidă. Omul nu mai scosese de mult un furou… Sânii fără apărare lingeau ca două pendule abdomenul. Încă nu găseau rostul și, în brațele lui, ea realiza asta. Căzură în pat ca retezați. ,,De ce fac eu chestia asta? bătrân prost și senil! Ce-ar crede Ana, dar Victor?”. Simți nevoia să vorbească, conștient că tulbura clipa.
– Ai patruzeci?
– Și patru… Tu?
– Șaizeci și trei.
– N-aș fi crezut! Arăți de cincizeci, maxim. Uite ce vorbim noi acum! Ai putea să-mi spui că mă iubești?
– E o prostie. Nu ne cunoaștem decât de o oră. Suntem oameni bătrâni… Cine o suna la ușă?
Țopăi ca un flăcău, în chiloți și în șosete, până să ajungă la ușă. ,,Aoleo, mamăă, ce frig îi! Poate n-o fi tot Miliția… Au început să știe ăștia orice… Și când ne…” Se uită pe vizor. Beznă. Deschise ușa.
– Săru’ mana, tată!
– Tu ești, Victore? îi tremură glasul.
– Bine te-am găsit Am venit cum am promis. Întinse mâna.
Bătrânului nu-i venea bine să deschidă ușa de tot.
– Sunt cu cineva… șopti el mai mult pentru sine.
– Dar ce e de nu deschizi, ai pantofi la ușă? nu auzise.
– Aăă, da intră! Dormeam, de aia sunt așa. Bine ai venit…Te rog să mă scuzi, mă duc să mă îmbrac. Imediat vin.
Străbătu sufrageria dintr-un singur pas. Îi șopti Amaliei:
– A venit băiatu’ meu, îmbracă-te repede!
Femeia sări din pat, dar nu apucă să pună ceva pe ea. În cameră intră Victor.
– Iar au oprit ăștia lumina! Așa fac mereu, nu? Economia mă-sii.
Liniște. în cameră se auzeau două respirații, sesiză el. Crezu că i se pare și continuă, de data asta cu o umbră de indignare în glas:
– Da’ ce-i misterul ăsta, tată?! Nu mă-mbrățișezi deloc; nici nu te bucuri c-am sosit…
– Sunt cu cinevaaa… șopti bătrânul timid. Și n-ai auzit.
– Cu cine?
El aprinse lampa. Într-un colț, Amalia sta ghemuită, acoperită cu un cearceaf. Băiatul mări ochii și făcu doi pași înapoi, atât cât să iasă din cameră. Nu zisese nimic. Din sufragerie se auzi că pufnește în râs. Nu putea să se abțină.
Dădu frâu liber hohotelor… Bătrânul rămăsese interzis și privea femeia ca pe-o butelie gata să explodeze. Becurile se aprinseră în toată casa.
– S-a dat luminaa! Hai să ne uităm la telejurnal! încercă Victor să salveze momentul, dar imediat izbucni în hohote nestăpânite de râs.

xxx

,,Singur, din nou singur. Femeie, iartă-mă, da’ s-o ia naiba de pomană, că numai ghinioane am avut de pe urma ei!” Ciocni cu rama tabloului soției lui. ,,Ce îți pasă ție, ești în lumea drepților, ți-ai găsit precis un loc în rai. Ce bine o fi de tine! M-ai lăsat pe mine să mă cert cu nebunii. Ce mi-o fi trebuit mie pomană, Doamne?”. Ciocni din nou cu rama. Tabloul căzu. Bătrâna zâmbea acum la tavan. ,,Copiii ăștia nu mai sunt ai noștri de mult… N-am știut ce le poate mintea. Vine fii-mea și strâmbă din nas ca aia nu-i bine, că aia nu-i bine. Mă învață cum să trăiesc. In loc să cinstească memoria maică-sii, vine și-mi face mie morală. Fi-miu, la fel: tată, ce-ar crede mama de-ar ști că tu te-ai încurcat cu asta și vrei s-o iei de nevastă?… Știi, găsisem o fată de nădejde, să mă însor cu ea. Tu m-ai fi înțeles, doar știi ce bărbat am fost… și încă mai sunt. Amalia îmi dăduse poftă de viața, reaprinsese focul ăla interior, de care mai aveam nevoie să trăiesc încă vreo zece – cinșpe ani… și vin iubiții mei, ai noștri copii, cu o falcă-n cer și cu una în pământ sa îmi pună piciorul în prag: nu, tată!”
Paharele zăngăniră, sticla căzu stropind tabloul Simonei. El, cu capul pe masă, povestea încă. Auzi tu, nu cu ,,n” mare! Vipere am crescut la sân și habar nu aveam! Am să beau acum până n-o să mai știu de mine. Mă uit înapoi: n-am realizat în viața asta împuțită… ,,Tu ai murit atunci când aveam mai mult timp să ne-aducem aminte de tinerețe, să ne iubim bătrânește…”
Se ridica buimac de la masă, tremurând din tot trupul, și răcni atât cât îl țineau puterile: ooo, soleee miiioooo… se dădea cu capul de pereți. Dumnezeul bețivilor îl proteja de șocuri și impactul cu zidurile nu îi dădea senzația de durere. În scurt timp căzu fără cunoștință.

xxx

Cum oi fi ajuns aici? Mult timp înainte cred că n-am plutit la Spele mele. Simțeam că undeva, cineva mă cere cu picioarele înainte. A trecut ceva vreme și boala a stagnat subit. Drept să spun, nu mi-ar conveni să mor ca un fluture pe lampă, așa că mi-am aranjat o pieire lucidă, ca tot omul. Mă întreb, totuși, cât o să mai fac anticameră la Doamna cu coasa?
Singur pe lume, nu mai aștept pe nimeni… Îi invidiez pe cei care încă mai primesc vizite. Spun ,,încă” deoarece toți pățesc la fel: la început rudele vin în fiecare lună, după aceea se rezumă la pachețele și cărți poștale, iar pe urmă uită, lăsându-1 pe bătrân să aștepte. Putem aștepta. Avem timp și nu folosește decât la așteptare.
Azi au venit băieții lu’ Pandele. Săracu, se bucura ca un câine plouat și își gudura bătrânețea umilă printre ei. Iar ei, ei – scârbele…! L-au adus aici doar ca să scape de mirosul senilității. Și de astm, că Pandele are gâfâială. S-au descotorosit el, ăsta e cuvântul!
După ce au plecat, am stat la soare. Ehe, soarele e o tânără… Pe el n-o să-1 ducă nimeni la azil când va bătrâni.
Prin grădina plină de verdeață și de flori se plimbă cărucioare cu invalizi. Trupuri împuținate. Atâta suferință închisă între gardurile astea albe, într-un loc uitat de lume. Nu vrea nimeni să știe de noi. Bătrânețea îi apasă, le încarcă memoria și așa plină de grijile zilnice. Se împiedică de ridurile noastre și ne dau la casare. Hi, hi, hi, nu le vine să creadă că vor fi la fel. De-aia când vine, senectutea le pare o boală.
L-am întrebat pe Sică ce va face mâine. Mi-a răspuns uitându-se la mine ca la un picat din cer: ,,Păi, nu știi? Mâine, ca și azi, așteptăm moartea și ne rugăm să vină mai repede.”
Stăm într-un loc unde până și moartea a uitat să mâi vină.
Generalul e agățat de gard și salută femeile: săru’ mâna, săru’ mâna! Ați venit la noi? Ne-ați. adus brânză de oi… ?
Are o figură tâmpă. Erou de război, lovit de schijă la trecerea unui râu.
Noaptea, la culcare, Nelu Speriatu’ bate mătănii ca călugăr pedepsit. Adormim și Nelu tot țipă: nu da, băă, nu da! E somnambul. Se trezește, iese pe geam și face echilibristică pe zidul dintre azil și biserică. După rondul ăsta, se întoarce în patul lui. Câteodată mă trezește și pe mine și mă duce la geam. ,,Vezi, mă, vezi? Morții ies din culcușurile lor, unde miroase a hoit și merg pe stradă să ceară un foc. Își aprind țigările. Doar ei sparg tutungeria asta… Haide să le dăm noi un chibrit. Poate or să ne spună cum e acolo”. Privește departe și adoarme.
Dimineața soarele spălăcit îmi fluieră la fereastră. Nu mă simt prea bine azi. Totul în jur e bătrân și pe moarte. Natura cred că îmbracă forma simțurilor omului. Dacă-i în vârstă, natura îmbătrânește și ea să-i dea satisfacție că vor muri împreună…
Mă ridic din pat. Scârțâind amândoi. Apa nu curge. Iau coferul și mă spăl pe față. M-aș spăla și pe dinți bucuros, dar nu-i mai am. În cameră plutește un aer stătut și cald. Deschid fereastra. Ca întotdeauna, praf… Praful ăsta roade orice. Frunze, ochi, plămâni – tot! Iar când îți ajunge pe inimă, poți să închiriezi un loc la ,,Trei castani”. Pe șapte ani…
Apropos de castani! Când eram tânăr mergeam la „Sărbătoarea salcâmului”, la ‘Poienița” sau beam bere la “Nouă tei”… Ce ți-e și cu omu’, se-nconjoară de verdeață și când e viu, și când moare.
Masa de dimineață. Încet, încet, internații se adună în sala de mese. Intră pe rând, șchiopătând ca niște răniți. Fiecare mănâncă strivind ușor între gingii felia de caș cuvenită, molfăie cu pâine și beau apa chioară numită ceai. Și așa începe ziua. Ce va fi azi? Generalul va speria bătrânele. Ele vor admira vreun flăcău care trece pe stradă… Poate va ploua…
Ion povestește: ,,Bă, aseară am ieșit, după obiceiul meu, afară. Cînd m-am întors ce credeți că-mi văzură ochișorii? Ce credeți c-am văzut, ă? Ia să vă văd dacă sunteți inteligenți?”. ,,Ioane, du-te dracului, de unde vrei să știu eu ce ai văzut? Spune, dacă vrei; dacă nu lasă-ne în pace!” ,,Doi porumbei de îndrăgostiți, zise el fără să ia seama la mustrări, se sărutau pe iarba noastră. Iarba noastră verde, frumoasă și țepoasa… Erau ca la trei pași și am stat chitic lângă pomu’ ăla gros. De ce să îi deranjez? După aia, el i-a descheiat fetii flaneaua. Ohooo, era frumoasă fata! Aș mai fi stat eu, ar mai fi stat și ei, dar mă cam luase frigul pe la șale și am ieșit. S-au speriat și au fugit. Au sărit gardul. Dacă vreți să vedeți, duceți-vă la rond! În mijloc iarba e tăvălită. Iarba noastră verde, frumoasă și țepoasă e tăvălită”. Spunea toate astea cu ochii sclipind, înfundați în găvanele capului.
După-amiază, Sică mi-a zis că pleacă la nevastă-sa. I-a rămas în fix ideea asta, că femeia a murit de mult. El pleacă din când în când. Spune că se duce la ea. Noaptea doarme pe marginea șanțului, iar dimineața îl găsesc îngrijitorii și îl aduc înapoi. El nu se împotrivește. Spune doar: ,,Am fost pe la Safta, n-a mai trecut de ceva timp pe la mine.”
Mă întreb mereu de când mă aflu aici, la azil. Ceilalți spun că de o jumate’ de an. Să fi îmbătrânit într-atât încât să mă găsească a’ neagră în cimitirul pentru vii? Adevărul e că mi-fi mai ușor să trec dincolo… Aici însă ne seacă muțenia, viața cu căluș la gură. Să plec de-aici mi-ar fi ușor, dar simt c-am fost predat pe proces-verbal. Dac-aș ieși pe poartă ar fi numai în pardesiu de brad… Mă trage ața să plec și n-aș pleca…

xxx

De ce nu ne întreabă nimeni dacă vrem să ne naștem? De ce nu ne întreabă nimeni daca vrem să murim?
Mă culc singur, mă trezesc și mai singur, lipsit de încă vreo câteva milioane de celule din iasca asta numită trup. Moartea își sapă culcuș în noi de când ne naștem. Arzând ușor de la un capăt la celălalt nu suntem decât niște lumânări. Nu m-ar mira să aflu că după moartea ce durează o viață de om am să încep o viață veșnică…
Ca un explorator perseverent ne sapă moartea trupul, până când, aruncând balastul, descoperă piatra filozofală, atomul de suflet care a făcut să se miște marioneta. Secunda aceea de timp și de loc pe care nu o știm căuta, pe care nu putem s-o găsim, pe care, dacă am putea-o mânui, am avea moartea la cherem.
Câinele mă privește cu ochi lăcrimați și recunoscători. A îmbătrânit și el, nu mai poate lătra. Vom muri amândoi, bătrâne, n-ai ce face! Numai cele câteva găini cotcodăcesc fără pic de respect și strică atmosfera.
Începe briza de seară. Soarele apune. Se vede ca un ochi însângerat, acoperit pe jumătate de pleoapă. Un stol de migratoare zboară în apele lui roșii…
Chirpiciul prispei crapă sub pași. Casa bătrânească… Și tu ușă ai îmbătrânit! Tot bălmăjești din clanță neștiute vorbe… Ca și mine, de altfel. Am să-mi fac odată timp să vorbim ceva ca între doi bătrâni în limba bătrâneții.
Camera mă primește ca pe un străin. Aprind lampa. Nu mai văd bine. O zăresc licărind ca la capătul unui tunel. Se îndepărtează — eu mă duc în cealaltă parte… Mă așez liniștit în pat. Tăcere. Îmi opresc respirația să pot auzi mai bine simfonia morții celulelor din care sunt plămădit. Pocnesc cu toatele ca niște baloane de săpun. Ultima se va sparge balonul cu suflet. Ce-o să fie atunci. ..?
Mă duc din ce în ce mai mult. Lumina lămpii se îndepărtează. Mă adun în mine și mă agăț cu deznădejde de băierile sufletului, speriat de noua experiență. Trebuie să trec un prag al fricii, al crispării. Sufletul a intrat în rezonanță și se va destrăma în curând… Aaaaaaa, deci asta eraaaa…!
Câteva raze de soare intrau pe ochiul se sus al ferestrei și se prelingeau pe fața bătrânului care tocmai trecea pragul.

Distribuie: