Propoziții pretențioase – Atrasa
Și crezusem că avarul este contabilul, când colo fiul moștenise toate zecimalele după virgulă.
Modul flegmatic al progeniturii m-a dezarmat. Se alătura unei ipoteze deloc îmbucurătoare că ne vor duce de râpă generațiile următoare, lăfăite, huzurind îmbuibate, necum atrase de un minim efort lucrativ, atroce întru apărarea personală, călcând pe cadavrele oricui le-ar opri robinetul cu plăceri, ignorând pe oricare. ,,Ce ți-au putut atomii, nea contabile! Că l-ai făcut cu atriul strâmb și sângele de aspidă! Mai bine-l ducea barza pe atolul Nauru sau în junglă.” Zisei pentru mine.
Nu-i ăla, vin alții la rând! Rămâi cu regrete…. Noaptea. Ziua fiind atât de ocupată, că nu-ți vedeai capul de treburi. Tot Geambezu s-a-nvârtit de înc-o arvunire la propriul loc de muncă, confecția de lângă sediul și hambarul CAP-ului. Un ansamblu de acoperitori de mărimi diferite pentru balustrada de ciment a clădirii, undeva la 140 de metri. Cu ciubuc la exterior, cu falț la interior, prinse cu holțșuruburi, dibluri și lipite cu cositor în august, pe căldura de foc de-nmuia cartonul bituminat – aulică mamă! Se-nmoaie mâinile, picioarele le târăști din ce în ce mai greu (smoala topită și ,,aurică” sorinel), până la crize momentane de atonie, amețeli, dureri de cap. Acolo masă, acolo foc, acolo toate. Până jos…. Fiindcă nici Dumitru Emil nu comandase o trapă în ultimul plafon, nici acei ce preluaseră clădirea, vândută, se pare, în câteva rânduri. Se mulțumiseră cu o prelungire a parterului, o magazie metalică ce acoperea aproape toată suprafața lățimii, ruginită și nimic altceva. Curtea din spate toată o buruiană. În stilul dălhăuțean, singura șansă rămânea maniera operațională scară la scară la scară. Una de jos, una mai spre vârf și ultima până sus. Scule, tablele profilate, butelia, ca să nu atârni în sfoară letcoanele, să le tragi și să le cobori, să nu rămână unul la sol și să devină inutilizabil în mare parte din timp, pierdut, în cazul cel mai puțin eficient. Pe clădire toți și toate. Atuuri indubitabile. Și dacă țipam sau strigam – la ce folos auiala -, nimeni nu ne-ar fi putut face glasurile auzite. Cadrul perfect pentru mai multă muncă și pentru a avansa mai repede. Și zis, și făcut. Ne-am ,,așternut” la cele obișnuite. Câteva cărămizi ridicate ,,la cer”, găleata, îi uitasem rolul, un rest dintr-o foaie ruginită ca paravan, chibritul și furtunul ,,pârlitoarei”, țipirigul în cutiuța încropită cândva în grabă, cu unghiuri deloc drepte, cu laturi necum egale, cu cele patru colțuri îndoite la nimereală. Când nevoia te-mpinge, timpul și uitările, în mai puțin de un minut, o astfel de ,,bijuterie” se construiește lesne, se mai ajustează cu foarfeca, i se făurește un capac aproape paralelipipedic, astfel încât să nu atragă oprobiul total al lui tata și nici injuriile. Cât despre meserie…. Avea dreptate deseori. Nepriceperea, stângăciile, graba și lipsa de atenție, ale noastre, îl îndreptățeau să ne ia la trei păzește. Dar….
Acest ,,dar” căruia n-am încetat să-i găsesc mai mereu valențe. Un ceva împotriva metodelor părintești de a ,,proiecta” lucrările în parte sau în ansamblu. Și nu era tata un conservator înrăit, ci mai degrabă un om cu respect pentru meseria alor lui, cei de la care învățase atâtea.
Mie mi-au plăcut mereu lucrurile simple, degrevate de mișcări în plus, obositoare, ,,costisitoare” în timp. Așa am ,,inventat” aticurile îmbinate….
