Spații culturale nr. 63 (12)

Silvia-Ioana SOFINETI

Povești de călătorie

Cu noul său volum, Doina Cernica depășește zona lui „a privi” (adică pasivitate contemplativă, alunecarea pe suprafața lucrurilor, cu încântare de moment) și intră în zona lui „a vedea”, verb cu încărcătură semantică ce trimite la interiorizare, filtrare subiectivă și, apoi, re-creare întru spirit a celor aflate sub ochi. Poveștile de călătorie ale scriitoarei din Suceava au o notă de prospețime poate și datorită unei extraordinare capacități de sinteză, culturii impresionante și sensibilității absolut necesare călătoarei cu vocație. De obicei, notele de călătorie ale altora, când nu seamănă cu paginile unui ghid turistic, sunt fie de un lirism debordant, fie de o stânjenitoare platitudine: date (zile, minute, secunde, momente ale zilei, anotimpuri etc.), detalii la grămadă, trimiteri incolore și insipide la istorie, comerț și chiar civilizație, în fine, un talmeș-balmeș căruia i-ar face concurență, cu ceva mai mult succes, o cameră video.
Doina Cernica își scrie cumva atipic poveștile de călătorie: le personalizează atât cât să nu semene cu clipurile promoționale ale agențiilor de turism, le însuflețește atât cât să nu devină texte literare obișnuite, le colorează conform cu originalul și nu în manieră impresionistă, ceea ce rezultă fiind pagini surprinzător de atractive.
De la o zi cu „Eminescu sărbătorit la Putna și Cernăuți” până la neaua care „ninge la Betleem”, adică de la începutul până la sfârșitul cărții, spațiul se dilată generos, incluzând și Malta, și „Curcubeul milenar din Metz”, și Creta, și un „Început de toamnă la Belgrad”, dar și tăcerea „în Praga de aur”, un „Crai Nou în China” sau pelerinajul „La sfinții din Deșertul Iudeii”. Drumuri lungi, pe continent sau dincolo de el, dar întotdeauna cu reveniri în Grecia, pentru care Doina Cernica are o vibrație aparte.
Un drum spre Zeus, de exemplu, începe cu o pădure de măslini, dar și cu trimiteri la mituri și la misterul lor: „urcam pe firul alb al șoselei prin nesfârșite păduri de măslini. Glasul lui Florin, tovarășul nostru de drum de la Kourkounis Tours, deschidea cartea cu miturile și legendele Greciei Antice din copilărie, aducându-mi în față, după portretele lui Homer și Cronos, o scenă pe care nu mă săturam să o cercetez. Reproducere a unui basorelief din secolul doi î. Hr., ea îl înfățișa pe Zeus prunc așezat pe o tulpină de viță de vie totuna cu bucla ancadramentului pietros al unei intrări, sorbind din deschizătura cornului ca dintr-o farfurie adâncă, ținută de o nimfă blândă, laptele dulce al caprei Amaltheia, în vreme ce în spatele lui, în prag, Pan, el însuși copil, cânta cu foc din nai” (pag. 84). Astfel de „poduri” între mit, literatură și realitate se întâlnesc adeseori în poveștile Doinei Cernica, cititorul având impresia că „excursia” n-a avut ca motivație nevoia de noi spații/ priveliști, ci nevoia de a reconstrui un spațiu deja existent în memoria afectivă, prin lecturi decantate.
O întâlnire cu „Dunărea la Bratislava” începe în „copilăria mică”, apoi, la vârsta primelor lecturi, cu o călătorie „din interior”, pentru ca spirala timpului să o aducă pe călătoarea de mai târziu pe urmele celei care mergea „cu săndăluțele în mână și cu picioarele desculțe prin nisipul fierbinte ca jăraticul”: „De atunci, din copilăria mică, m-am întâlnit cu Dunărea de nenumărate ori. Am traversat-o, am străbătut-o cu barca și vaporul, dar, cu ochii mereu spre țărmul așteptat, nu cred că am privit-o, că am stat cu ea, în primul rând pentru ea, până la Bratislava” (pag. 249-250).
Doina Cernica nu este nici cosmopolită, nici xenofobă, ea nici nu-și ponegrește țara, nici n-o socoate „buricul pământului”, ci adoptă un echilibru de invidiat: țara este punctul de plecare și de întoarcere, amintirile, și visurile, și dorințele, și priveliștile din ea se integrează în concertul planetar, fără emfază, dar și fără umilințe inutile. Paginile, pline de informații care ne leagă de lume, dar care leagă și lumea de noi, sunt fără cusur în ceea ce privește stilul și bunul gust. Doina Cernica este un om cu carte, căruia îi place să adune și să împartă cele adunate, mărturisirile, evocările, aducerile aminte și priveliștile alcătuind un întreg bogat, oferit celor care știu să plece și să se întoarcă frumos.

*Doina Cernica, „Privește și încearcă să vezi”, Ed. Mușatinii, Suceava, 2019

Valeria Manta Tăicuțu

Femei în oglinzi paralele

Roman de dragoste, probabil și autobiografic, „Seara nucilor verzi” reia problematica străveche a eternului feminin, aducând-o în postmodernism, într-un discurs impecabil ca frazare și stil, fragmentat cu bună-știință în piese de puzzle care vor recompune „cazul Bogdana Serafim”. De fapt, contează mai puțin cantitatea de adevăr și trimiterile la secvențele dramatice din viața personală și mai mult modul în care scriitoarea transgresează locurile comune, banalul, lupta cu cele mărunte și dureroase de zi cu zi, pentru a ajunge la conturarea unui personaj fascinant. Bogdana Serafim are un traseu dramatic, asemănător celui pe care-l parcurg multe victime ale infernului casnic: rămasă văduvă de tânără, în urma unui accident tragic, muncește, își crește copiii, scrie și încearcă să supraviețuiască într-o societate care și-a pierdut și romantismul, și realismul, și idealismul. Suntem departe de pragmatismul „Marei” lui Slavici sau de tulburea bălăceală în autocompătimire a atâtor și atâtor văduve literare: „Bogdana este activă, relaționează bine cu cei din jur, se adaptează la tot felul de situații, rezolvă tot felul de probleme, o revoltă nedreptatea, alternează blândețea cu duritatea și munca intelectuală cu activități brute (bunăoară a învățat să zugrăvească), toamna umple cămara cu murături și conserve pregătite de ea, are un cerc de prieteni apropiați (nașii, finii, Miruna, Karina și, tot apropiat, deși aflat la depărtare, Peter). Îi e lehamite de politicieni, pentru că toți mint de îngheață apele, fură de sting, sunt corupți și ticăloși într-o veșnicie mai durabilă decât veșnicia neantului” (pag. 57).
Există în roman o alternanță a vocilor auctoriale (perspectivă când subiectivă, când obiectivă), folosirea echilibrată a persoanelor întâi și a treia creând un fel de joc în oglinzi paralele: Bogdana Serafim se analizează cu luciditate, se confesează fără efuziuni lirice și își convertește trăirile într-un roman al dragostei și al morții, al pierderii și al câștigului, al luminii și al umbrei. Crizele de muțenie și de disperare, retragerea din lume/ autoclaustrarea sunt urmate de ieșiri în agora și atitudini războinice (nu vindicative); Bogdana se retrage cât să-și vindece rănile, cât să mediteze la ceea ce ele înseamnă ca experiență umană, apoi încearcă să convertească totul în comunicare: orală (dialogurile cu cei apropiați sunt relevante) sau scrisă: căci sprijinul cel mai important al personajului de acolo vine, din capacitatea lui de a reconstrui un univers personal, situat între ficțiune/ imaginar și realitate. Experimentând catharsisul prin scris, Mihaela Malea Stroe arată cum un personaj feminin reușește să scape și de demonii autocompătimirii, și de destinul de gospodină tragică: „avantajul traducătorului vieții lăuntrice este că, asemenea unui preot, care slujește și pentru cei de-aici, și pentru cei plecați, are materie primă și din fericiri, și din nefericiri” (pag.506). În traducere literară, viața și moartea nu mai par atât de înspăimântătoare și eroina romanului reușește chiar să se integreze din nou în ciclul iubire-trădare-eșec-punct-și de la capăt, „seara nucilor verzi” (o secvență din povestea de dragoste cu Bogdan) devenind o cheie pentru lectură: ceea ce-i amar la suprafață, în imediat, poate ascunde dulceață și seninătate (la o privire retrospectivă): „Drumul spre seninătate e chinuitor. Presupune renunțarea la tot ce am ținut să fim vreodată. Așa cred. Dacă am cunoaște un singur om în situația asta, abia atunci tot ce ține de un trecut dureros, depresie, disperare, iluzii, tot ce ține de normalitatea unei vieți omenești, ar putea fi dat deoparte. Am ști că există salvare, chiar dacă încă nu suntem noi, vorbesc în general, la înălțimea ei” (pag. 506).
Dacă nu ar fi atât de bine și de inteligent scrise, cele peste 500 de pagini ale romanului ar fi imposibil de parcurs pentru cititorul contemporan, întotdeauna în criză de timp, grăbit să ajungă nici el nu știe unde, ca să facă nici el nu știe ce. Din fericire, plăcuta zăbavă a cetitului nu a dispărut din „agenda” cărturarului de azi, așa că „Seara nucilor verzi” va fi o carte care nu va face valuri (pentru că nu aceasta a fost intenția scriitoarei din Brașov), dar va încânta prin modul cum sunt tratate câteva teme fundamentale ale literaturii.

*Mihaela Malea Stroe, „Seara nucilor verzi”, Eikon, 2018

Stan BREBENEL

PREOŢI CU CRUCEA ÎN FRUNTEA NEAMULUI

În anul 2017 apărea la Editura Semne cartea semnată de Ion Coja „Preoţi cu crucea în fruntea neamului”. O carte scrisă cu har, cu mintea, dar şi cu inima. Cu prea multă inimă. O carte care trebuia să fie scrisă, o carte care nu trebuie să lipsească din casa nici unui creştin român. Este o carte cutremurătoare. Din ea aflăm întâmplări reale extraordinare. Veridicitatea acestor fapte vine de acolo de unde ne-am fi aşteptat mai puţin. Unele au fost găsite notate printre puţinele obiecte personale ale vreunui ostaş cu ceva ştiinţă de carte, dar cu inimă mare. Altele au fost transmise prin viu grai. Asupra acestui aspect voi insista mai mult, deoarece şi marele profesor şi cercetător se apleacă cu decenţă faţă de tragismul evenimentelor.
Una dintre abordări se referă la atât de faimoasa baladă „Mioriţa”, pe care unii „mitici” încearcă s-o bagatelizeze, să-i deturneze sensurile. Pun unele persoane răuvoitoare în cârca bietului autor anonim – pe care poporul şi-a însuşit-o cu cinste şi onoare – caracterul defetist al mesajului acestei capodopere a literaturii – culte sau populare – româneşti. În paginile dedicate analizei acesteia, Ion Coja desluşeşte pentru orice cititor profunzimile abisale ale baladei. Şi aşa se ajunge la ideea că „Mioriţa”, cu cele peste o mie de variante de pe întreg cuprinsul ţării, a fost iniţial un colind căruia îi dă o interpretare credibilă istoriceşte, creştineşte şi în conformitate cu elementele de bază ale sufletului românesc. Pornind de la ideea că în unele zone colindele erau personalizate şi pregătite din timp de cetele de colindători, consideră că una dintre acestea s-a gândit şi a purces la scrierea acestui colind, pentru o mamă care şi-a pierdut copilul, singurul sprijin la bătrâneţe, într-un conflict cum erau destule pe vremea aceea. Aveau cetele respective colinde pregătite pentru casele bogătaşilor, pentru vânători, pescari şi pentru alţii. Adresanţii colindelor erau selectaţi din timp şi repertoriul era adaptat funcţie de acest aspect. Mare bătaie de cap trebuie să le fi dat membrilor cetei de colindători atunci când au luat decizia, cu mult timp în urmă, de a o colinda şi pe „măicuţa bătrână/ cu brâul de lână”. Se pare că între ei era câte unul mai priceput în a întocmi colindul respectiv, aşa cum s-a ivit mai târziu un simplu ţăran, Stan Pătraş, ce a realizat Cimitirul vesel de la Săpânţa. Acelei măicuţe i-au pregătit un colind cu accente de bocet în care victima era prezentată ca fiind încă în viaţă. Şi aici Ion Coja aduce ca argumente nu defetismul, ci unele calităţi ce ne-au făcut să rezistăm urgiilor şi să trecem veacul. Mesajul colindătorilor era unul de îmbărbătare, de alinare a suferinţelor casei îndoliate. Una dintre concluziile autorului este aceea ce priveşte resemnarea românilor în anii prigoanelor de tot felul, de o deosebită claritate şi cu mult adevăr: „Nu resemnarea mioritică a umplut temniţele comuniste din România, domnilor!… Ci dimpotrivă, neputinţa românului, neputinţa mioritică, de a se supune absurdului, de a accepta faţa inumană, chipul drăcesc al noului regim”. Faţă de toate fărădelegile inumane, bestiale ale ocupantului s-a aflat un singur răspuns pe care îl numeşte omenos.
Când ciobănaşul mioritic află că i se pregăteşte moartea nu întreprinde nimic pentru a o preîntâmpina, nu-şi ia nici o măsură de precauţie. Modul de acţiune al ciobănaşului mioritic este analizat şi comparat cu modelul Iisus Hristos. Asemenea soartă a avut-o şi Socrate. Tot democratic ca şi Iisus. Şi putem să ne întrebăm şi să decretăm ca Ion Coja că „Atât Iisus, cât şi Socrate, adică atât omul cel mai curat din câţi au existat, cât şi omul cel mai înţelept, puşi în faţa morţii, au avut un comportament, da, mioritic! Un comportament tipic românesc”. Cele trei exemple consemnate în „Mioriţa”, „Evanghelia” şi „Phaidon” sunt trase parcă la indigo. Tot despre o astfel de atitudine Ion Coja aduce modul de comportament, din ultimii ani ai lui Corneliu Zelea Codreanu, care nu a ales să fugă din calea opresorilor. În ciuda tuturor asupririlor şi nedreptăţilor, românul are o atitudine dezamăgitoare pentru toate codurile penale din lume. Ei nu doresc o răzbunare după Legea Talionului, ci au o altă modalitate de a pedepsi: condamnarea la viaţă veşnică. O aşa pedeapsă nu există în conştiinţa nici unei naţii.
Un alt aspect, care este complementar cu acesta, se referă la oralitatea transmiterii creaţiilor din veac în veac. În afară de genialele realizări populare, un alt fel de rezistenţă creată prin cultură se referă la literatura detenţiei, concentraţionară. La fel ca „Mioriţa” şi alte creaţii geniale, literatura concentraţionară s-a transmis pe cale orală. Savanţii, miniştrii, profesorii, preoţii şi alţi intelectuali nu au avut la îndemână nici măcar un creion sau o coală de hârtie în temniţe, dar au lăsat creaţii geniale. Cam aceste consideraţii le găsim în ultimul capitol al cărţii „Ciobănaşul mioritic şi modelul Christic”.
Un capitol foarte important şi interesant este „Sfinţii studenţi:Vasile Baciu şi Ion Moldoveanu”. Sunt pilde de adevărat comportament suprem uman. Cei doi studenţi urmau să fie executaţi, conform ordinului regal de atunci (în 1939), ca de altfel încă 300 de legionari, câte trei din fiecare judeţ, luaţi la întâmplare. Vasile Baciu, din Tecuci, s-a oferit voluntar să fie el executat în locul altuia care era pe listă şi era tatăl a trei copii. La fel de impresionantă este povestea lui Ion Moldovan. O coincidenţă de nume era să ia viaţa unui ins nevinovat. Adevăratul legionar s-a prezentat în Piaţa Gării de Sud din Ploieşti şi a cerut ca el să fie executat. În continuare este prezentată lista celor care au fost asasinaţi la 21-22 septembrie 1939, pe judeţe.
O întâmplare fantastică, prin incredibilitatea sa, se găseşte în capitolul „Minunea de la Vorobiev”. În însemnările învăţătorului Constantin Roiban din al doilea război mondial, apărute în volum la Drobeta Turnu Severin prin grija lui Dan Şalapa cu titlul „Constantin Roiban. Jurnal de front” este făcută publică această neverosimilă întâmplare, dacă întâmplare poate fi numită. Evenimentul are loc pe malurile Donului în apropiere de Vorobiev. Pe scurt, între însemnări este redată o parte din viaţa a doi ostaşi români, tată şi fiu, ce s-au regăsit după mai bine de 20 de ani pe meleaguri căzăceşti. Tatăl, din zona Maramureşului, a fost luat la oaste în primul război mondial şi nu s-a mai întors acasă, rămânând prizonier. Din Siberia tot a venit spre vest în speranţa că va ajunge acasă, unde îl aşteptau soţia şi doi pruncuţi. Nu a ajuns decât la Don, fiind sleit de boală şi de foame. A fost ajutat de familia starostelui, întremat şi, la puţin timp, s-a însurat cu fiica acestuia, cea care îl găsise. După vreo şapte ani, este ales starostele cazacilor din acea zonă. În timpul celui de-al doilea război, aceştia se organizează în cete şi acţionează după regulile războiului de gherilă. Spre ghinionul lor, sunt capturaţi de o subunitate a armatei române şi, tot după regulile războiului, urmau să fie executaţi. Când toate pregătirile au fost făcute şi urma să fie dată comanda foc, după multe ezitări, se aude o voce din cei ce urmau să fie ucişi: „Nu puşcaţi! Sunt rumân!” După o scurtă discuţie, s-a constatat că unul dintre cei ce formau plutonul de execuţie era fiul cel mic, Brad Silviu, al „rumânului” cazac. Întreaga ceată a fost slobozită, iar fiul a primit un concediu de 15 zile. Visul tatălui era să ajungă acasă şi să sfârşească pe plaiurile natale. Jurnalul de front nu ne spune dacă acest lucru s-a întâmplat. Cert este că un moment astral a fost decisiv în regăsirea dintre tată şi fiu şi acelaşi moment a făcut ca fiul să nu-şi împuşte tatăl.
Multe şi importante lucruri ar fi de spus despre capitolul care dă titlul cărţii: „Preoţi cu crucea-n frunte…” sau despre „Minunea de la Buchenwald”. Sunt evenimente ale căror eroi sunt oameni simpli, dar curaţi şi cu credinţă în divinitate. Pentru cei de astăzi sunt pilde extraordinare şi tare mă tem că oamenii zilelor noastre nu ar mai fi capabili de asemenea fapte. Un gând pios de eternă recunoştinţă să avem mereu pentru ei.

Constantin SUDITU

unul după altul

ceva îmi spunea și astăzi că voi reuși
pînă la urmă să nu mai scriu nimic
dar am văzut din pură întîmplare cum o femeie
cîndva și tînără și frumoasă își
dezlipea numele de pe soare
ce-o să mai fie cu viața mea ne zicea
nu vă privește de acum să vă gîndiți la altă mare
mai caldă mai limpede mai aproape
pe aceasta insistă cineva să o răstoarne
sîngele i-a orbit liber să stea
și asta mi-a amintit ziua în care mereu-frumoasa doamnă Pee
și-a ridicat privirea înspre cer și-mi striga numele
iar unii total rupți de realitate îi pupau
mîinile și încercau să-i atingă umerii despărțiți
de o rază incultă pe care insistam să cobor
să-i acopăr inima cu pofta mea de prezent
femeia repeta să nu rămînem însă noi
ne întreceam să-i colorăm soarele înainte ca el
să devină sînge uscat mai înainte să nu-și
recunoască dealurile cîmpiile și munții
chiar mai înainte de înainte să-i fie teamă de apunere
obraznici îi dădeam încontinuu cu zilele
care nu se repetă cu nopțile care nu se reflectă
ba chiar cu trecerea dintr-un loc în altul
a sufletului și aici pe pămînt cu feliatul
orizontului Probabil și el cum este și viitorul
și cu nu mai știu ce
ea repeta întruna da da își acoperea
clica de păr alb cu o foaie de cort din primul
război mondial și dispărea pentru 100 de ani după care
apărea iar să zică da da și din nou
cobora pentru încă 100 de ani
sîntem ridiculizați ne-am zis chiar dacă nu ne cunoșteam
ne încearcă să vadă cît vrem să nu mai murim și –
de comun acord mînă în mînă
am început să ne ducem unul după altul
din o sută în o sută de ani
zicea da da/ mai dispăream unul
da da/ mai plecam altul

Teo CABEL

De la blog la debut literar

Orice carte când o iei în mână îți face o impresie. Aceasta are coperte roz, numele autorului nu este scris pe ea, dar scrie sus by me, whit love. Mai jos titlul, Războiul sexelor, apoi așa ca o poartă de scăpare, rațională, scrie „Dialoguri absurde” și editura… Zven. Între titlu și, cum spuneam, poarta rațională de scăpare sunt două mâini, una masculină și una feminină, care se întâlnesc pentru un acord, o înțelegere, o împăcare, un salut. Cartea este semnată, aflăm din caseta tehnică, de Andrei Ramona Ioana. Și apare semnul de întrebare: ce vrea să spună cartea? Să vedem!
Un volum de debut, plecat de la discuții de pe blog, demersul autoarei foarfece multe aspecte ale vieții noastre reduse de multe ori incorect la nivel de manifestare caracteristică sexului, respectiv, bărbat sau femeie.
Titlul m-a dus imediat cu gândul la o telenovelă din anii 90′, nu varianta românească din 2007, parcă. Nu cred în aceste sintagme cu influență psihologică, ce declanșează în fiecare stări si sentimente diferite: războiul sexelor, lupta dintre generații.
În fiecare epocă trebuie să fie o asemenea idee care se transformă repede în clișeu și este un os de ros pentru presă, eseistică, literatură, muzică, film. Asta cu războiul sexelor ține doar de o viziune personală a fiecăruia.
Eu cred că nu doar o dată a fost deschisă cutia Pandorei în decursul istoriei omenirii, ci de mai multe ori. Războiul sexelor este tot o cutie a Pandorei.
Autoarea ne ia tare de la început, bărbătește, dar ne avertizează că femeile „pot fi muuuuult mai perverse decât bărbații… eu una pot! Dar nu în sensul primitiv al cuvântului. Că asta nu-i pentru oricine.” Aha! Nu e pentru oricine a fi într-un anumit fel. Normal.
Cartea pare o combinație interactivă la prima citire. Un Dr. Love ia la bani mărunți într-o cazuistică plină de generalități, ca horoscopul, tipurile de femeie și de bărbat, și autoarea care vine cu puncte de vedere personale, din experiența sa de om trecut prin viață și din care a gustat din plin, iubită, soție, mamă, colegă, prietenă… Nu este un tratat despre sexologie, nu este niciun fel de tratat, este despre om. Este mărturisirea unui om sătul de clișee, de tipare înțelese greșit, de incultură, de imaturitate, de superficialitate, de prostie, de exagerări. O pledoarie pentru echilibru a ființei umane. Stilul este franc, colocvial, deschis, fără pseudo-perdele.
Întotdeauna am crezut că, înainte de a te bate cu ideologia sexistă în piept, bărbat sau femeie, ești om. Omul are slăbiciuni, afecte, manifestate individual.
Deși se vorbește de sexe și sex, este vorba despre echilibru. Cu toate că în patos e greu să ții frâiele și asta nu-i pentru oricine, ca să o citez pe autoare. Un pic mucalit, volumul poate fi interpretat și ca o pânză de păianjen… pentru cine pică în ea.
Volumul are substanță literară prin stilul confesiv. Literal pare un labirint în care te paște depresia sau exaltarea, dar citind printre rânduri, omul care scrie este fire o sensibilă, echilibrată, atât cât poate, cu greșelile sale, pe care le-a conștientizat și pe care nu ni le-a spus nouă chiar pe toate în această „spovedanie”.
Prietenia este liantul pe care îl propune pentru a dezamorsa tensiuni ce sunt cultivate adesea cu caracter de tradiție, din generație în generație, de la bărbat la bărbat, de la femeie la femeie. Prietenia dintre bărbat și femeie. Greu și încercat acest cuvânt, prietenie. De multe ori aduce mai multe așteptări, într-o relație dintre doi oameni, decât realitatea. Dar nu se poate nega.
Poate că există și un război în manieră feministă sau misogină, dar și acolo, ca în orice război, trebuie să fie o strategie. Subiectul nu trebuie abordat cu încrâncenare, ci cu detașare. Dacă îți bagi cartea în ochi, nu vezi să citești, trebuie ținută la o distanță optimă. Apoi, trebuie să o lași deoparte și să reflectezi. Așa este în viață, să înveți să te detașezi pentru a nu vedea pătimaș lucrurile. De multe ori sunt mult mai simple decât le complicăm noi. Dar această simplitate este o chestiune și de alegere.

Distribuie: