Literadura nr. 5 (2)

Tudor CICU

Ploaia la fereastră

De o vreme tot încerc
să înțeleg cum lipsit de adieri cerești
Bach nu și-a găsit mângâierea decât în propriul lui
chin
Spunând: „Aud viața!”
De aceea nu pot povesti nimănui cum s-a cuibărit
între noi
un septembrie cu praguri de lut.
Lut cu care mama lipea casa pe dinafară;
și singurătatea ei rămânea așteptând pe pereți.
Gândurile mele sunt întoarse de atunci.
Acum mi se spune că pot iubi și un copac
și fiecare amintire e o frunză picată în drum.
Și tot de atunci marea nu mai sprijină cerul
Nici cerul nu a mai lăsat umbra stelelor pe cărări.
Știu cum ploaia bate cu disperare în fereastra ta
Chiar povestea fetei care privea
printre stabilopozi marea,
va dobândi consistența unei ființe vii.
Și tot de atunci de la Nabokov
vin scrisori ca pe vremea când Mașenka scosese
un țipăt
și sărise de pe balustradă.
Toate se întâmplau
sub arcada aceea unde – în opera lui Ceaikovski –
murea Liza.
Nu știm încă nimic despre noaptea
ce cade greu pe umerii tăi.
Și țăndări se face luna
când se izbește odată cu ploaia de geam.

a venit vremea

Nu știu dacă veșnicia e cea care te-a furat
Nici dacă vântul e cel care răspândea floarea
castanilor în oraș.
Nu-mi explic nicicum
gestul unor oameni de zăpadă
ce trag și-acum, ca drăcușorii, de corăbii
și răsucesc cheia nerostitelor cuvinte.
Acum în fața mestecenilor unde te-a prins
ploaia
doar iarba crește până la cer.
De fapt,
Nici nu știu dacă ziua aceasta există
Dacă iubirea nu-i cumva doar spaima

unui vis ce te-a alungat din grădina cu rodii.
Și dacă ar mai fi timp pentru a coborî visele
din nuc
dacă ploaia ar continua și dincolo de ferestre.
Dacă prin apropierea ei de pământ
lumina acelei comete
mi-ar fi scris destinul
ca lui Pierre Bezuhov asupra bulevardului
Precisterski
prin coada ei înconjurată de o pulbere de
stele.
Aș putea mărturisi,
că a venit vremea când
te voi aștepta pe fața nevăzută a lunii.
Pe când tu, fată a norocului
Aștepți să primești vești
Dar dinspre front doar un rând:
„Acum se naște lumea și-acum moare
dar un om întreg știe că așteptarea e o tortură
și nu-ți numără în fiecare zi nenorocirile
trecute”.
Nu-i drept că viața ne-a fost dată să hrănim
doar iluzii
zornăind doar câțiva bănuți ai amăgirii.
… Și câte povești s-ar fi cernut odată cu ploaia!

Leon-Iosif GRAPINI

Taragotistul

Despre cetate, prima oară am auzit de
la badea Florea, taragotistul, avea
poveștile lui, ni le spunea cu voce
misterioasă, făcându-ne atenți și lăsându-ne
de cele mai multe ori cu întrebări
nesatisfăcute, în cel mai bun caz, cu un
răspuns în doi peri, când termina o povestire,
fără a ne lăsa timp să ne exprimăm
nedumeririle, își lua taragotul adus cu el și
lăsat în așteptare, în spatele său, pe scaunul
scos din casă, și se punea pe cântat, doinea de
se auzea până dincolo de marginile satului
dacă era instalată liniștea înserării, cel mai
adesea sufla în instrument duminica, după-amiaza,
cânta și încânta asistența de pe uliță,
bărbați, dar mai ales femei, cu toții așezați pe
lavițe, când povestea, în afară de noi, copiii,
cei mari nu-l prea ascultau, fie cunoșteau
istorisirea, fie nu dădeau crezare, în vreme ce
vorbea, bărbații și femeile își vedeau de treaba
lor pentru care au ieșit la drum, ei jucau o
carte, comentând întâmplările de peste zi și de
peste săptămână, ele conversau pe teme
cotidiene, știrile fiind întoarse pe toate fețele,
dar când bătrânul începea a doini, toți, pe
rând, se lăsau captivați de acordurile muzicale
și purtați în locuri numai de ei știute, unde se
aflau, ascunse, regrete, nostalgii, doruri și
iubiri, sentimente ce nu pot fi dezvăluite, ci
doar trăite și retrăite pe un fond muzical
elegiac și copleșitor, când melodia devenea
tânguitoare, ochii unor neveste cădeau pradă
melancoliei, ba, mai mult, lăsau o lacrimă să
le umezească geana. Badea Florea, slab ca un
țâr, cu obrajii scofâlciți, cu fruntea ridată, cu
mustață albă și stufoasă și cu părul ca neaua,
tuns scurt, ce i se vedea de sub pălăria
învechită, pe care, mai mult ca sigur, nu o
dădea jos din cap nici când dormea, cel puțin
așa ne imaginam noi, închidea pleoapele
pentru o mai bună concentrare, pentru a nu se
lăsa distras și punea atâta suflet în cântec,
încât el însuși părea o prelungire a fabulosului
instrument, ca și cum acordurile muzicale s-ar
fi întors din văzduh, ar fi pătruns prin tubul
conic și s-ar fi răvășit în sufletul bătrânului
solist, dându-i noi imbolduri de a cânta.
Numai soția lui, lelea Ilena, vară bună cu
mama, nu se lăsa pradă cântării, ba părea ușor
iritată, revoltată, uneori, când moșneagul uita
de sine și de lume, ea știa cel mai bine ce
reacții se potrivesc momentului de încântare
colectivă, o fi fost supărată din motive ce
țineau de neînțelegeri între ei, poate chiar mai
mult decât niște simple neînțelegeri,
câteodată, când ne vizita, vorbea cu mama pe
ascuns, îi făcea destăinuiri, mama dădea din
cap, semn că a priceput și că o compătimește,
altfel, când făcea echipă cu noi, mama, eu și
sora mea, cu opincărița satului, prietena cea
mai bună a mamei, și cu mama lui Nelu cel
mare în lungile zile de vară, când eram duși
cu săptămâna la cules de fructe de pădure, pe
care le vindeam în centrele de colectare, lelea
Ilena era o prezență agreabilă, voioasă, îi ținea
isonul opincăriței, cea mai hazlie femeie din
copilăria mea, pusă mereu pe șagă.
Instrumentistul știa și melodii săltărețe, de joc
și voie bună, mai rar cânta una, două, mai
mult la cererea ascultătorilor sau când simțea
nevoia să se distreze pe seama tinerelor
neveste înșirate pe laviță, acordurile zglobii și
atrăgătoare îndemnau la joc, dar cum să joace
femeile tinere în colbul uliței, de capul lor, ar
fi fost lipsă de respect față de cele bătrâne,
însă nu se puteau abține, băteau cu opinca pe
loc, ceea ce pe taragotist îl distra de minune.
Nu știu cum era ca soț, nu am îndrăznit s-o
întreb pe mama ce secrete deține de la soția
lui, m-am mulțumit cu înțelegerile mele
sugerate de spusele bunicii, biata Ilenă, vorbe
rostite nu o dată, deci, nu am habar ce fel de
om era în familia sa, avea un fecior și o fată,
amândoi căsătoriți și cu copii, fata lui, rămasă
în casa părintească, una dintre nașele mele de
botez, era mama Anisiei, prietena de joacă a
surorii mele, în ciuda acestor presupuse
adevăruri, care nu-l situau într-o lumină
favorabilă, eu și ceilalți prichindei de pe uliță
ne dădeam în vânt după bătrân, și el, la rândui,
ne dorea prin preajmă, îl încânta prezența
noastră și căuta fie o poveste, fie un joc
inventat spre a ne bucura inimile. Cel mai
mult îi plăcea să ne facă din învelitori de carte
colorate și învechite, avute numai el știa de
unde, bumbuște, desena pe materialul de
plastic cercuri după conturul monedelor, de la
cea mai mică, de cinci bani, până la cea mai
mare, de trei lei, le decupa cu foarfeca, apoi,
cu o lamă folosită, le zimțuia pe margini,
rezultând stele multicolore, fiecare stea de o
anumită culoare, le așeza una peste alta, de la
cea mai mare, la cea mai mică, alternând
culorile și potrivind zimții peste goluri, le
străpungea mijlocul cu un bold pe care îl
îndoia la spate și ni-l prindea în piept, o
muncă migăloasă și de durată, copii eram
câțiva, iar bumbuște ne doream cât mai multe,
să ne umplem pieptul, în timp, cine era atent
cu propriile decorații, cum le numea bătrânul,
avea cu ce se mândri, nu-i vorbă, și el avea o
răbdare de invidiat, era meticulos, înarmat cu
multă atenție și străduință, doar băieții aveau
parte de aceste insigne, nici măcar rugămințile
nepoatei sale nu-l înduplecau să-și încalce
propriile reguli, fetelor le făcea păpuși
decupate din mucava, figurine de animale
rezultate în urma unor împăturiri bine ticluite
ale colilor de hârtie, ce mai, nu era numai un
meșter priceput, ci magician în toată puterea
cuvântului. Când termina bumbuștele, ne
alinia în fața scaunului scos în uliță, trecea
prin fața fiecăruia, ne agăța micul obiect în
piept, spunând, Pentru merite deosebite în
serviciul militar și pe front te decorez cu
medalia steaua republicii și te înaintez la
gradul de general, uneori se distra, Pentru
merite deosebite în ajutorul dat părinților, te
decorez cu cea mai înaltă distincție de pe
ulicioară, bumbușca bumbuștelor, și te
înaintez la gradul de mareșal în ograda ta,
apoi, după ce ne arăta mișcarea și se asigura
că o putem executa cât de cât, asta de fiecare
dată, probabil iubea pasul de paradă, ne punea
să defilăm prin fața lui, pe acordurile
singurului marș cunoscut lui, Drum bun. Întruna
din zile, nu știu cu exactitate ce anotimp
să fi fost, primăvară sau toamnă, iarnă, cu
siguranță, nu, cum nu-mi amintesc în ce clasă
eram, probabil, la gimnaziu, mă întorceam de
la școală, veneam pe uliță când, pe portița de
la târnațul casei în care locuia badea Florea,
portiță ce asigura accesul în cerdac direct din
ulicioară, iese val-vârtej lelea Ilena, căutând
din priviri pe cineva, dă cu ochii de mine și
mă roagă să-i vin în ajutor, Bine că te văd, hai
de-mi ajută să-l ridic pe bade-tău Florea în
pat, Dar ce a pățit, a căzut pe dușumea, întreb,
îndreptându-mă spre intrarea în pridvor, Da, E
grav, Mai grav nici că se poate, e mort. Din
doi pași și trei mișcări, cum se spune, am
ajuns acasă, lângă mama. Mult mai târziu,
când frica de morți mi s-a diminuat
considerabil, am regretat nespus acțiunea mea
fricoasă, cu toată teama, aș fi putut să dau o
mână de ajutor, era meritată pe deplin. Multă
vreme am păstrat așa-zisele decorații, ele s-au
pierdut odată cu alte lucruri dragi mie,
Oracolul, colecția de artiști și vedete de
cinema, vederi cu orașele țării, lucrări de
control la română notate cu zece plus, primele
creații lirice și în proză, multe naive, desigur,
adunate într-un caiet studențesc, cele mai
reușite desene, caietul de compuneri și altele,
de care, acum, nu-mi aduc aminte. Am pierdut
bumbuștele, dar imaginea bătrânului îmi este
și acum vie în minte.
El mi-a vorbit despre istoria satului nostru,
despre vizitele împăratului pe aceste
meleaguri, despre cum s-au împărțit munții la
comunele de pe vale, despre popa cel bătrân,
nu doar față bisericească, ci și cărturar de
seamă, despre podul metalic de peste marele
șanț, ce a despărțit așezarea în două, o parte,
într-un imperiu, cealaltă, într-altul, ajungând,
astfel, să se lupte sătenii între ei, neamuri cu
neamuri, părinți cu copii, despre fortăreața din
comuna vecină, de unde se trag strămoșii
noștri, despre prințul închis într-o cetate
ridicată pe valea îngustă, ce coboară în
localitatea învecinată din munții de
miazănoapte, cum era cetatea o închisoare nu
doar pentru fiul majestății sale, ci și pentru cei
care-l deserveau, pentru armata care-l păzea,
pentru toți cei trăitori în micuța așezare unde
s-a ridicat edificiul împărătesc, Da, da, vă
uitați la mine și nu vă vine a crede, chiar așa
au stat lucrurile, împăratul, întrucât se temea
pentru viața singurului său moștenitor, a
înălțat o fortăreață în sătucul de peste munți,
într-un turn și-a închis scumpa lui odraslă, a
pus străjeri să apere uriașa cetate și singura
cale ce ducea spre ea, trecătoarea străbătută
astăzi de oamenii locului, când prințul s-a
făcut mare, iar împăratul se afla pe ducă, a
părăsit cetatea și ținutul, trecătoarea fiind
închisă și odată cu ea ferecați au fost și sătenii
în creierii munților, știu povestea de la moșul
meu, el spunea că un flăcău a scăpat cu viață
din închisoare, a trecut munții cu chiu, cu vai
și s-a aruncat în partea astalaltă, el a povestit
ce și cum cu acel loc și cu acea fortăreață,
lumea nu crede, zice că e numai o poveste de
adormit copiii, însă eu știu că nu e așa, sunt
cărți scrise cu toate poveștile astea, ce zic eu,
nu-s povești, ci adevăruri de netăgăduit, cărți
scrise, chiar așa, trebuie căutate, ca adevărul
să iasă la lumină. L-am întrebat și pe badea
Leontin, fierarul comunei, dacă a auzit de
toate astea, De unele am de știre, de altele, nu,
împăratul a venit la noi de două ori, dar
despre cetate, din câte cunosc eu, doar
moșneagul a auzit, cât despre cărți, nu bag
mâna în foc că ar fi, cum nici nu mă prind că
nu ar fi, poate cândva vor ieși la iveală, abia
atunci vom fi siguri că ele există.
Cum aveam o obsesie, cetatea din comuna
vecină, într-o sâmbătă, când era târg, m-am
hotărât cu noii mei prieteni, Eugen și Vasile,
să o vedem. În această zi, patru autodube
pentru muncitorii la mină duceau gratis
oamenii la târg, cred, în baza unei înțelegeri
între primărie și conducerea exploatării
miniere. Multă lume frecventa bâlciul, pe
lângă mărfuri aduse de prin țară,
îmbrăcăminte, alimente fel de fel, lucruri de
folosință casnică și gospodărească și câte
altele, cu siguranță, vă sunt cunoscute, dacă
ați trecut o dată printr-un iarmaroc, pe lângă
toate acestea, se vindeau animale sau se tăiau
la abatorul din apropiere, unde era mai tot
timpul înghesuială, câțiva oameni se însoțeau
la o oaie sau la un vițel, așteptau tăierea
animalului și carnea cumpărată deja de la
proprietar. În centrul comunei, de unde se
vedea cetatea, o autodubă pleca, alta venea,
când am coborât cu prietenii mei din mașină,
mama, care mergea des la târg, chiar și numai
pentru a-și scălda privirea printre tarabe,
relaxându-se, fiind urcată în autovehiculul ce
tocmai o lua din loc, m-a zărit pe geam și m-a
amenințat cu degetul arătător, semn cunoscut.
Ce să mai vizitezi cetatea, i-am văzut în
treacăt, pe deasupra clădirilor ridicate în
preajmă, vârful singurului turn rămas în
picioare, m-am strecurat printre oamenii lăsați
în urmă de autoduba plecată, sperând ca
mașina cu care am venit să ia cale întoarsă cât
mai grabnic, ceea ce a și făcut, în scurtă
vreme s-a adunat lume suficientă, ne-am
îmbarcat și am pornit spre sat. Șanse ca
autovehiculul să-l întreacă pe cel așternut la
drum adineauri erau minime, doar o minune
putea să mă scoată din impas și să mă salveze
de la o bătaie certă, dar minunile se produc
când nu te aștepți, mi-am spus rugăciunile în
gând, Doamne fă cumva să ajung înaintea
mamei, și a făcut, s-o fi lăsat înduplecat de
rugămințile mele, neconsiderând o greșeală
dorința de a vedea o cetate, deși am încălcat o
interdicție, nu aveam voie să plec de capul
meu cine știe unde prin sat, darămite în
comuna vecină, o fi dat curs altor cereri,
oamenii apelează des la bunăvoința Sa, mai
ales la nevoie, oricum, a înfăptuit un miracol,
a tras prima mașină pe dreapta, i-a dat gând
șoferului să coboare și să verifice cine știe ce
problemă sesizată la motor, timp suficient
pentru ca vehiculul în care mă aflam să o
depășească și să ajungă cu doar trei, patru
minute mai repede, îndeajuns pentru a mă da
jos și a mă comporta cât de cât firesc, ca și
cum aș aștepta-o pe mama să se întoarcă de la
târg. Când a coborât și m-a văzut, s-a arătat
surprinsă, Te-am zărit în comună, Pe mine,
nicidecum, ce să caut eu acolo, Măi să fie, și
eram atât de convinsă că ești tu, sigur nu mă
minți, Sigur, deși vocea începea să-mi
tremure, însă Dumnezeu abia acum și-a
încheiat minunea, a tras-o de mânecă pe o
femeie, a adus-o lângă mama și i-a pus în
gură aceste cuvinte, Bine că te văd, hai într-o
parte, am ceva de vorbit cu tine. Uite așa, am
scăpat ca prin urechile acului. Să mai spună
cineva că nu există miracole.

Distribuie: