De-ai noștri! – Dan Manciulea – Mici apocalipse de dormit omenirea (5)

NOROCEL

După ce a mâncat, Norocel s-a culcat împreună cu nevasta lui. Amețit de țuicile din oraș și de cele de-acasă, cu burta plină de mâncare care înota în vinul de buturugă, turnat din plin, Norocel trase un pui somn de după-amiază, adânc și fără nicio grijă.
Seara a venit repede. Ora opt se apropia și nimeni dintre cei ai casei, în afară de el, nu aștepta nimic. Nevasta călca niște rufe și asculta muzică populară la radio, ăia mici – Mirela și Costel – împușcau iritici pe calculator, iar ăl’ mare – Marian, băiatul adoptat la începutul căsătoriei lor – îi spusese că pleacă în oraș cu băieții, pe biciclete, să se plimbe. Norocel știa că flăcăul are o gagică și că se întâlnea cu aia, da’ își spunea că tot e mai bine așa decât să aibă un gagiu.
Îi plăcea în fiecare duminică atmosfera asta în casă. Era așa de liniștitor să îi știe pe toți ai lui lângă el, toți sănătoși, veseli, toți fără griji. Știa că părinții lui și ai Maricăi sunt bine și se gospodăresc la casele lor, iar bunicii trăiesc toți și sunt la vârsta la care omul face totul să-i vadă pe strănepoți mulțumiți și bucuroși.
Stătea în sufragerie și se uita la televizor, la politică și mai înjura și el așa, să se afle în treabă, însă, peste toate, era bine: toate la locul lor și nimic nu tulbura poza asta frumoasă. Nici măcar apropierea orei opt nu îl tulbura. Ar fi vrut ca aceste clipe să nu se sfârșească niciodată. Era sigur că va câștiga potul cel mare – cincisprezece milioane de euro! Dar știa că viața lor se va schimba. În ce fel? Habar n-avea, dar simțea că schimbarea bate la ușă. Nu se poate să ai atâția bani iar viața ta să rămână ca înainte. Drumul lor de oameni simpli, cu griji, cu bucurii mici, cu dorințe modeste uneori îndeplinite, alteori rămase fără răspuns, drumul acesta se terminase pentru că Norocel îi adusese pe toți, fără știrea lor, la o răscruce care n-avea nicio zare.
„Oare ce-o să facem după ce-om pune mâna pe porcoiu’ ăla de bani? O să ne sară lumea la gât, să le dăm. Ca înecații or să sară, să s-agațe de-un bețișor. O fi mai bine să plecăm de-aci, sau, după ce ne plătim datoriile la bancă, facem case și luăm mașini pentru noi și pentru copii, să dăm în stânga și-n dreapta bani de pomană la neamuri și la biserică, la casa de copii și la azil? Eeh, toată lumea-i plină de nevoi! Tot bănetu’ de pe fața pământului n-are s-o îndestuleze! Ooof, nu mai e mult și vine ora opt și mi s-o lua și mie după inimă greutatea asta. Da’ tre’ să tac mâlc, să nu mai spun nimic la nimeni…”
Norocel pusese pentru a 676-a oară aceleași numere.
Le juca de când avea 20 de ani și de fiecare dată stătuse cu inima la gură duminica seara în speranța că 15, 23, 29, 37, 41 și 48 vor fi numerele câștigătoare. Aceleași numere – niciodată altele! Niciodată nu îi ieșiseră mai multe de 3 pe o variantă și niciodată nu câștigase de pe urma lor.
Crezuse că o să-i pună Dumnezeu mâna în cap când a împlinit 30, apoi 33 de ani, când a jucat a șaptea, a șaptezeci și șaptea, a suta oară… A sperat chiar și la edițiile 66 și 666… Doamne iartă-mă! NIMIC! Câștigul nu i se arătase.
Colegii lui îi știau damblaua și îl cam ocoleau. Unii, în ciudă, îl întrebau care numere or să pice în duminica următoare. Riscau cele câteva înjurături primite de la Norocel pentru plăcerea spectacolului gratuit. Începea:
,,Io, frate, nu știu… Io joc aceleaș’ numere de la douăj’ de ani, da acum cinci ani, pe douăș’patru ale lu’ iunie a ieșit șapte, nouă, opșpe, noușpe, douăzeci și douășopt . Ee, da’ atunci era Luna la pătraru’ al doilea și Venus – în cuadratură cu Marte, pe casa câștigului… Erea anu’ Șobolanului de oțel… Nuuu, nu mai ies alea ! Cine naiba putea să știe că or să iasă trei la rând? Opșpe, noușpe și douăzeci …Da’ acum unșpe ani era ca și-acuma, anu’ Maimuței de lemn și Luna în opoziție cu Jupiter – semn de câștig. Atunci a ieșit patru, opt, noo, șaișpe, treijdoi și treiștrei. Doo perechi… Da’ vine și ziua mea, vedeți voi! E scris acolo, în cer. Eu am să prind ziua aia când țifrele mele sunt sortite să iasă. Și atunci voi n-a’ să mai râdeți. Io am să râd. Vă văd io!”
Zi cu zi, timpul trecuse și visul lui nu se împlinise. Ar fi vrut să câștige potul cel mare însă, când îi dădea ghes gândul ăsta, se scutura și spunea: ,,măcar să câștig cât să îmi fac o casă, să iau o mașină și să îmi ajut copiii”.
Calcula mereu cu voce tare câți bani pierduse la loto. Nu jucase mult – două-trei variante simple, dar la calcul îi ieșea o sumă bunicică azvârlită în vânt. ,,Nu puteai să-i strângi?! Ți se părea puțin să îi pui acolo, la prețurile de azi – cinzeci’ de mii, da’ vezi cât de mulți s-au dus?” îl râcâia câteodată nevasta. El fuma și se gândea fără să o bage în seamă.
Astăzi plecase de acasă tocmai de dimineață. Trecuse pe rând prin piață să ia ce îi dăduse Marica pe listă, băuse vreo două țuici cu nelipsiții de la Rapid, sporovăiseră despre politică și acum el se îndrepta agale către centru, să pună la loto. ,,La blestemu’ ăla de loto…”
Încă îi mai suna în minte discuția cu nevastă-sa:
– Dac-o să câștig miliardele știi ce-o să fac?… La toți ai mei le dau câte-un miliard.
– Ce, ești nebun ? Păi rămâi fără nimic.
– Nu măă, la ăia de sânge…
– Și la ai mei nu le dai? Lu’ tătica și lu’ mămica, lu’ frati-miu Adiță, lu’ sor-mea Gica, ăăăn? puse convingător mâinile în șolduri femeia.
– Le dau, le dau. Apoi dau la biserică un miliard – să fie primit – pomenire în veci…
– Daaa !… Și la azil și la casa de copii…
– Ia vezi câte au mai rămas!?
– Păi taică-tu, maică-ta, frații tăi – trei, lu’ sor-ta îi dai?
– Da. Îi dau, ce dacă m-am certat cu ea…?
– Patru, lu’ tătica și lu’ mămica, lu’ frati-miu și lu’ sor-mea Gica – șapte … La biserică, la azil și la casa dă copii – zece miliarde. A’ mai rămas cinzeci.
– Ne facem o casă mare și luăm o mașină.
– Io vreau Merțan!
– Cinzeșapte, hai cinzeșase…
– Da’ impozitu’ ai uitat să-l scazi!
– Ăla cât o mai fi?
– Cre’ că vo’ doozeci.
– De miliardeee!? Ești nebună!
– Nu, măă, la sută!
– Cum vine, adică, la suta asta?
– Adică statu’ îți ia din tot ce câștigi tu o parte, ca să trăiască și el.
– Da’ ce, statu’ a jucat cu mine la loto, a luat el de la gura copiilor cinzeci dă’ mii pă săptămână și i-a tremurat lui inimioara în fiecare duminică? Să trăiască, să trăiască, da’ bag de seamă că prea trăiește pe picior mare statu’ ăsta!
– Aoleoo, încă zece miliarde. La toți, la toți le dăm numa’ cin’ sute de milioane! Și-așa e mult… Bă bărbate, da’ io am uitat și de tevea.
– Ăsta ce mai e?
– O parte ‘care tot statu’ o ia.
– Să-mi fie cu iertare, da’ deja cre’ că statu’ ăsta vrea să ne omoare pă noi și să trăiască numa’ el.
– N-ai ce face. Îi dai și p-ăștia și gata – scapi!
– Biiine, biiiine, îi dau și p-ăștia, da’ atâta! Marico, am io o presimțire că de data asta o să fie. Îți spun io.
Atât îi mai spusese nevestei, după care îl pupase pe creștet pe băiatul cel mic, care abia ce făcuse ochi și cerea de mâncare. Apoi plecă.
Nu spusese nimănui despre jurământ. Îi era atât de teamă încât nici în sinea lui nu reușea să recunoască. Când se gândea la el îl lua amețeala și i se învârteau ochii în găvanele capului. O neliniște dinlăuntru îi îmboldea sufletul să se zbată într-o muncă nesfârșită, fără să ajungă la niciun liman. Mergea îngândurat, cu aburul alcoolului învârtindu-i-se în creieri. Călca pe asfalt, dar simțea că sub pași i se așterne smoală fierbinte. Când și când, să-și înmoaie vinovăția, se gândea că nu a făcut nimic rău și că totul a fost pentru ca familia lui să o ducă mai bine.
Cu două zile în urmă plecase mințindu-și nevasta că se duce cu microbuzul până la București cu treburi. Adevărat, acolo se dusese, dar altul era motivul: văzuse într-un ziar o reclamă că o vrăjitoare albă dezleagă de nenoroc și sporește câștigu-n casă.
Microbuzul l-a lăsat într-o localitate de la intrarea în București, chiar în fața porții celebrei vrăjitoare. Multă lume o căuta, așa că șoferul, când a auzit unde vrea să coboare, l-a oprit la fix pe Norocel.
Poarta din fier forjat se înălța amenințător și proiecta pe asfalt umbra unei bufnițe flancate de o semilună și un soare cu douăsprezece raze. El o privi chiorându-se la soare și căută un buton de sonerie, ceva. Imediat, la poartă se înființară doi dulăi care începură să latre.
– Hoo, mă! Marș! Du-te și cheam-o pă stăpân’-ta.
– Da, cine ești? se auzi o voce îngânată dintr-un difuzor mascat pe unul din stâlpii porții.
Apoi observă că o cameră de luat vederi îl fixase și își îndreptă privirile într-acolo.
– Săru-mâna, coniță. Io sunt Norocel. Am venit la descântat. De noroc.
– Bine, așteaptă acolo.
Așteptă… După ceva timp apăru unul negricios, vopsit blond. Era îmbrăcat în costum negru-lucios și purta în picioare adidași de firmă. Mânca înghețată. Când îl văzu la poartă, așteptând, îi rânji și un dinte de aur luci o clipă în soare. Contrastul pielii, privirea vicleană din ochii negriciosului și strălucirea aurului îi dădură lui Norocel o străfulgerare de teamă în tot trupul. Inima începu să îi bată cu putere deîndată ce păși în curtea ghicitoarei. ,,Nu trebuia să fac asta. Ce caut io, frate, aicea? Io sunt om credincios…”
Câinii ațintiseră ochii către negricios și se încurcau între picioarele lui Norocel. ,,M-a’ umplut de bale pă pantaloni și pă mâini javrele astea”. Mergeau toți tăcuți pe o alee încadrată de trandafiri roșii, care se termina în fața unei fântâni arteziene. S-ar fi întors din drum acum, dar era prea târziu. Doar el sunase la poartă. Nu îl chemase nimeni.
Negriciosul bătu la ușă. Se deschise. În cadrul ei apăru un alt haidamac îmbrăcat în același costum negru-lucios, dar de data asta cu pantofi negri de lac și cu o privire încruntată. Haina deschisă lăsa să se vadă mânerul unui pistol. Pe Norocel îl trecură din nou fiorii și simți cum i se așterne pe suflet o grijă ca o năframă neagră și apăsătoare. Intră șovăitor privind triunghiul de lumină pe care îl lăsa ușa întredeschisă, pe podea. Când ușa se închise își dădu seama că în casă era întuneric. Ici colo, pe la colțuri, câte o lumânare aprinsă pâlpâia aruncând o lumină palidă. El înainta instinctiv înapoia haidamacului pentru că abia întrezărea pe unde merge.
Rătăciră pe niște holuri și apoi urcară o scară și, drept în fața ei, apăru o ușă mare de lemn cu încrustații, luminată de jos în sus de două spoturi plasate în podea. Norocel apucă să vadă un fel de emblemă care avea în centru o ființă ce semăna în același timp cu o capră și cu o pisică zâmbitoare. Haidamacul sună la o sonerie, iar ușa se deschise automat.
– Intră, îi zise lui Norocel
În spatele lui, ușa se închise fără zgomot. Camera era scăldată într-o lumină roșie-difuză. Liniștea mută care se instalase îl făcu să își țină respirația. Începu să-și audă inima mugind în timpane, ca și cum împingea pietre prin vine, nu sânge. Respirația nu-i mai ajungea. Aerul, îmbibat de aromele ciudate ale bețișoarelor parfumate, aprinse prin casă, îi apăsa pieptul. Cu cât trăgea aerul acela mai mult în piept, cu atât nu-i ajungea și respira din ce în ce în ce mai repede. Inima i-o luă razna și chiar când să-l cuprindă duca, de după o draperie grea apăru “vrăjitoarea”.
Îmbrăcată în alb din cap până-n picioare și învăluită într-o aură de lumină pal-albăstruie, mergea prin casă de parcă plutea. Primul gând al lui Norocel, aproape țipat și acompaniat de o zvâcnire de spaimă a inimii în piept: ,,Aoleu, mamă – asta-i strigoaică!” Arătarea deschise gura să-i vorbească, dar vocea ei nu se auzea de acolo. Era peste tot! Când scoase primul sunet părea că zeci de lighioane strigă la Norocel.
– Norocele, ai venit la mine să îți dau noroc…
– Da, măria ta, bâigui Norocel, neștiind cum să preaslăvească arătarea din fața lui.
– Eu sunt Vardala, vrăjitoarea descântătoare de viață și moarte, de dragoste și ură, de noroc și de nenoroc. Toate sunt în mâna mea și tu ai venit să ceri puțin din ele. Ce ai să dai pentru ce îmi ceri?
Norocel băgă mâna în buzunar să scoată banii pe care îi strânsese. Amuți. Gura i se încleștase și limba se împleticea. Fața îi căzu într-o grimasă de dezamăgire, teamă și implorare.
– Vrei să dai bani? Pentru noroc? Care vrei să fie norocul tău…? Joci la loterie… Și vrei să îmi plătești obol ca să câștigi atâția bani!? Cred că nu ești întreg la minte! Cine ești tu să vii la mine să ceri asta? Ia întinde mâna stângă, îi porunci cu vocea aceea tunătoare.
Din privirile ei săreau scântei și fulgere către bietul Norocel, încovoiat ca sub o mare greutate. Într-o încercare chinuită reuși să întindă mâna stângă către grozăvia ce stătea în fața lui. Arătarea îi citi palma și strigă:
– Norocele, ți-a venit vremea!
– Să mor…?
– Ai să câștigi la loterie!
– Aaaoleo, măria ta!
– Da’ trebuie să îmi dai ceva de la tine.
– Ce trebuie să dau? Jumate din bani sau apartamentu’ sau ce? întrebă înfrigurat. Să nu îmi ceri viața la’ copii sau la’ nevastă…Că mai bine mor io, decât…
– Nimic din toate astea, Norocele. Vreau o zi din viața.
– O zi din viața mea? Numa’ atât?
– Da. Doar o zi din viața ta.
– E puțin. Eeee bine… Da, o zi e puțin. Să fie a ta! Da’ să câștig, ăăn? Măria ta… Câștig, nu? Să-mi plătesc și io datoriile, fac casă la copii…
– Liniște! Ai să câștigi toți banii de la loterie, dar trebuie să juri că îmi dai o zi din viața ta. Dacă spui la cineva ce ai făcut aici, nu mai câștigi nimic și, mai rău, ai să pierzi toată bruma de avere pe care ai câștigat-o până acum, copiii și nevasta o să ți se-mbolnăvească și…!
– Jur, spuse repede Norocel, oftă odată adânc, se cutremură din toată ființa și se prăbuși polog la podea.
Se trezi într-un târziu afară, întins pe jos, toropit de căldura soarelui. În jurul lui zburdau câțiva copii oacheși. Unul îl buzunărea și râdea.
– Io-te, mă, că are ceva bani bețivu’ ăsta. Hai să ne luăm înghețată și țigări.
Până să se dezmeticească Norocel, puradeii dispărură cu banii.
Deschise ochii. Soarele îl stânjenea. Puse mâna stângă-pavăză în fața lor și cu dreapta se sprijini ridicându-se în capul oaselor. În picioare de-abia putea să se țină. Se bălăbănea și se întreba când naiba a reușit să se îmbete în așa hal. Nu își amintea unde se află. În jur nu se vedeau decât mormane de gunoi și tufe de câmp. Era undeva lângă șosea. Se auzeau mașinile vuind. Rămase așa nedumerit un timp, încercând să dezlege ghemul de întrebări care îi răsunau în minte. Ca dintr-un vis, amintirile îi reveniră și, încet-încet, Norocel reconstitui întâmplarea.
Un tir turcesc se îndură de el și îl luă la ocazie fără bani. Tot drumul de întoarcere și-a făcut cruce cu limba în cerul gurii. Nici el nu știa de ce: că trecuse prin întâmplarea asta de necrezut, că era nedumerit de ce îi ceruse vrăjitoarea numai o zi din viață sau că știa că o să câștige în sfârșit la ,,blestemul” ăla loto… Da’ oare așa o fi? Oare Vardala nu îl păcălise…? ,,Nu m-a păcălit”, își spunea el în gând. ,,De ce să mă fi păcălit? Că nu mi-a luat bani. Mi-a cerut doar o zi din viața mea. Să ia, dacă poate! Că io n-am cum s-o scot pă ziua aia care o vrea ea dintre câte zile mai am io. Hă, hă, hă! Să fie ea sănătoasă câte zile mai am io!”
Acum se îndrepta către ,,blestemu’ ăla de loto” printre blocurile cenușii, sub căldura soarelui de amiază, cu transpirația șiroindu-i pe spate și pe frunte, dar cu un gând vesel în minte: ,,Am să câștig toți banii și-o să scap de sărăcie cu tot neamu’ meu! N-a’ să-mi mai pese de nimica. Oooof, că bine mai e!”. Îi venea să zburde, așa, să alerge și numai rușinea că lumea ar râde de el că țopăie pe stradă, ditamai omu’, îl ținea să n-o facă.
Ajunse în sfârșit. Intră vesel și salută pe toată lumea. Îi știa pe toți și toți îl cunoșteau. Cei câțiva jucători la păcănele, veșnici clienți ai lu’ tanti Belea, zisă Doamna și prietenii lui care puneau numerele la loto duminica la ora 12, se prinseră la miștouri despre Norocel. Vânzătoarea zâmbea ironic:
– Ai venit, Norocele? Iar?
– Da, Doamnă, am venit. Iar din nou.
– Aceleași numere?
– Tot alea, Doamnă! Cinșpe, douștrei, doușnouo, treișapte, patrușunu și patrușopt. O singură variantă.
– Să fie cu noroc, domnu’ Norocel!
– A’ să fie, doamnă, a’ să fie! zise Norocel zâmbind cu gura până la urechi.
– Bre, nea Norocele, matale te joci, bre! N-ai luat nimic niciodată și nici n-ai să iei. Ai ,,luat-o” de prea multe ori. se băgă unu’ Viorel, care dădea continuu la păcănele, fără să se uite înspre el.
– Viorele, vezi-ți, tată, de treaba ta, că io îmi văd de-a mea! Nu vreau să ne certăm astăzi. E duminică. Vreau să plec liniștit de-aci, să mă duc acasă, să trag o țuică înainte de ciorba, să mănânc ce mi-o pune nevasta în farfurie – felu’ doi, să beau un șpriț și să mă culc. Cu ea, poate…
– Bine, bre, bine! Du-te-acasă! îl repezi șmecherul
Lui Norocel îi sări muștarul:
– Bine, măăă, mucosule, faci miștouri cu mineee, băăă! strigă repezindu-se către păcănitor.
Ceilalți săriră să îi despartă și îl scoaseră pe Norocel afară. ,,Hai, bre, și matale, te pui cu ăsta!? Nu vezi ce prost e? Matale ești om în toată firea, cu nevastă și copii! Hai, lasă-l și du-te acasă.”, îi spuseră.
Îl lăsă și se duse acasă.
Stătea la televizor și aștepta ora opt. Ora de loto.
Nu voia să recunoască, însă era nerăbdător. Dac-ar fi avut o telecomandă fermecată ar fi dat timpul înainte cu vreo zece minute, să vină mai repede emisiunea. Murea de nerăbdare să audă, în sfârșit, după atâția ani, rostite unul după altul, numerele lui câștigătoare. ,,Maaamă și ce ochi o să facă Marica și copiii când or s-audă c-a scăpat de sărăcie tot neamu’ lor pentru toate viețile lor. Da’ ce ochi or să benocleze ăia ai mei, care mă tachinează mereu cu numerele la loto!”
Norocel visa cu ochii deschiși. Ochii lui se gogonau pe minut ce trecea fixând ecranul televizorului. Mintea lui înfierbântată de mirajul câștigului făta pui după pui, din ce în ce mai ciudați și mai năzdrăvani și zumzăia continuu BANI, BANI, BANI. Sunt ai mei, sunt ai mei, trebuie să fie ai mei, toți, toți, toți! Cum începu emisiunea, singura lui grijă fu aceea să bifeze rând pe rând numerele. Și toate erau numerele pe care le jucase el mereu. La final, prezentatoarea recapitulă numerele câștigătoare în aceeași ordine în care le pusese el mereu și el o îngâna din ce în ce mai tare, până când îngânarea deveni strigăt:
– Cinșpeee, douștreeeei, doușnouoooo, treișapteeeee, patrușunuuuuu și patrușooooopt. și cinșpe milioane dă euro le câștigă domnu’ Norocel Ciu-per-ces-cuuuuu! aproape că urlă Norocel.
În cameră apărură cu inima la gură cei doi copii și cu nevasta, care-l priveau ca pe un nebun.
– Ce-ai pățit Norocele, îl apostrofă Marica. Te-a înnebunit lotu’, măi omule?
El urla dea binelea:
– Gataaa, frateee cu miștourile, i-am făcut pă toți! Uiteeee banuuuu, uite bănuțuoooo, frățioareeee! flutură el biletul cu cele șase numere câștigătoare. cinșpe milioane dă euro le câștigă domnu’ Norocel Ciupercescuuuuu! Ce mai ziceți acum cu toții, ăăăăn? Mucles sacanaua, că i-am spart! O să plecăm din rahatu’ ăsta de târg și-o să ne mutăm la Bucale! La Bucale, măăă! Și-o să ne luăm case în Primăverii și mașini Maibah, băăă! Și-o să mâncăm numa’ la restorant.
– Bată-te să te bată! puse femeia palmele la obrajii înroșiți deodată. Ai câștigat la loto…!
– Tot, tot, tooooooot! Le-am luat toți banii!
Se luară de mână și prinseră hora prin casă. Când ajunseră în bucătărie Norocel se opri să mai tragă puțin aer. Se sprijini de masă puțin încovoiat, inspirând profund și zise obosit:
– Aoleoo, Marico, mă sufoc! Nu mai am aer.
– Norocele, stai! Așează-te pe scaun. Să-ți dau puțină apă.
Norocel se așeză, se înmuie și căzu fără cunoștință.

xxx
– Stai, cine ești? întinse mâinile în întuneric.
Bâjbâia. Nu vedea nimic, însă auzea toate zgomotele din jur ca și cum ar fi ascultat la niște căști date la maxim. Vocea era dogită și se mai auzeau și niște picioare goale lipăind pe ceva ca mozaicul umed. Omul răsufla din niște plămâni încărcați, ca de tebecist. Și aerul închis mirosea urât.
– N-are importanță.
– Nu știu. Nici nu știu unde mă aflu.
– Ești în anticameră.
– Și de ce nu văd nimic? Ce e dincolo de anticamera asta?
– Ce să fie!? Lumea ailaltă. Ți-aduci aminte când ai fost la vrăjitoare?
– Da, da’ tu de unde știi?
– Haide mă, Norocele, că mie poți să-mi spui. Jurământu’ era numa’ între oameni.
– Da. zise speriat și fără nicio vlagă Norocel
– Norocele, io știu tot ce zace-n sufletu’ tău, mă! Și nu numa’ al tău. I-ai dat o zi din viața ta să facă să câștigi tu potu’ cel mare la loto, săptămâna asta. L-ai câștigat, așa-i?
– Da, i-am dat o zi din viața mea. Da’ cum a luat-o?
– Cum – necum, și-a luat plata. Numa’ că era ultima zi din viața ta, Norocele! Uite, acuma să te pregătești, că intri la judecată. În cartea vieții tale a fost o mare răscruce la care tu te-ai cam rătăcit. Dacă stăteai în banca ta și nu te lăcomeai la câștig, poate că ai fi trăit viață lungă lângă ai tăi. Da’ tu nu te-ai învegheat! Ai pus botu’ la biștari și ți-ai amanetat o zi din viață pentru ei. Ultima zi! Când ai să iei banii de la loto, să știi că aia e ultima ta zi!
– Și nu se mai poate face nimic?
– Hmm…
– Ai mei ce fac? Unde sunt?
– Nevastă-ta îți stă la căpătâi, a aflat că ești bolnav, da-i cam liniștită. Îi pare puțin rău, însă nu prea-ți duce dorul. Doar îi lași cinșpe’ milioane de euro. La banii ăștia i-a cam pierit tristețea. Se gândește că poate să le facă un viitor copiilor, să facă o casă, să pună deoparte pentru zile negre, iar pentru tine – o înmormântare ca de om de treabă, să știe toată lumea cât de iubit ai fost de familie.
– Da’ copiii? Unde sunt Marian și Mirela și Costel?
– Sunt toți acasă. Ei te plâng, dar nu au aflat că mai ai puțin și-o mierlești.
Pe Norocel îl apucă plânsul. Își freca brațele și se agita, neputincios și disperat.
– Bă, frate, nu m-așteptam să se termine așa de repede. scânci el. Acum eram la televizor, între ai mei…, acum stau în beznă lângă tine și aștept să mă-nfățișez la judecată! Aaaoooleu, măi omule, du-mă înapoi de unde m-ai luat. Ce caut io aici? Unde ești? Aprinde o lumină să te văd, să văd pe unde calc… Ce e de făcut? Poate mai e ceva care să facă să mă pot întoarce între ai mei!
– Eu nu sunt frate cu tine, cu atât mai puțin om și nu cred că ți-ar place ce ai să vezi, dacă aprind lumina… Aaaaar mai fi ceva…Să te ajute, da’ io știu…
– Spune, spune-mi repede ce pot să fac! Vreau să scap, să fiu lângă ai mei!
– Nu lua banii!
– Cum?
– Oprește-ți doar câți să te ajute să te faci bine și pe restul nu-i lua… Dă-i de pomană unui sărac…

xxx
Deschise ochii deodată și trase puternic aer în piept. Nevastă-sa, care moțăia pe un scaun lângă patul lui, se trezi și ea.
– Ce s-a întâmplat? Unde sunt?
– Erai în sufragerie, te uitai la televizor. Așteptai să înceapă tragerea loto. La un moment dat ai început să urli că ai câștigat tot și ai căzut din picioare – inconștient. Acum ești la spital. zise ea
– Și ce-a zis doctoru’?
– Păăăi…
– Marico, tu uită-te în ochii mei și spune drept ce ți-a spus doctoru’!
În semiîntuneric, Norocel băgă de seamă că Marica îl privea cu milă.
– Nu pot, mă, nu pot, na!
– E de rău, ăăăn?
– Da.
– Cât de rău?
Marica izbucni deodată într-un plâns cu suspine și sughițuri. Se zguduia din tot trupul.
– Aaaaha zihihihis căhăhăhă nuhuhuh mahahai ahahai muhuhulte zihihile.
– Câte?
– Zehehece zihihihile – ohohoho luhuhună…
– Ce am, cancer?
– Ceheheheva lahahaha inimăhăhăhă, n-aaaahahaham înțeeeheheleees!
– Unde-i biletu’?
Femeia se opri din plânsul convulsiv și spuse repede:
– La mine. și-l scoase încet din buzunar
– E câștigător, așa-i?
– Da. Am câștigat potul cel mare. E bine măcar că nu rămânem săraci…
– Făi, femeia lu’ Dumnezeu, tu te-ai tâmpit la cap? Tu deja mi-ai făcut felu’ și te gândești la cum să cheltui banii?
Marica se retrase speriată.
– Nu, mă, omule, da mă gândeam așa că Dumnezeu s-a gândit la noi…
– Și ție nici nu-ți pasă că io mor. Da’ poate cu banii ăștia mă operez, fac ceva să mă fac bine… Tu, nu…! Mi-ai pus cruce și gata, te gândești cum o să fie fără Norocel. Îl bocim oleacă pă prost și dup-aia ne punem pă chiolhane.
– Gata, gata, nu te mai supăra, că-ți faci rău la inimă!
– Marico, uite cum stă treaba. Mai ții minte ce-am vorbit noi azi-dimineață?
– Ei, na, acuma! De unde să mi-aduc io aminte ce-am vorbit noi azi-dimineață? Am vorbit multe noi și-azi-dimineață și mai pă dup-amiază…
– Că ce-o să facem noi cu banii, dacă o să câștigăm potu’ cel mare…
– Aaa, da, acu’ mi-aduc aminte… Aoooleu! Doar nu vrei să faci ce ziceam noi azi-dimineață!
– Ba da, Marico, aia o să facem. Și-ncă mai abitir. Îmi fac operație să mă fac bine și în rest toți banii îi dăm de pomană, Marico.
– Da’ io mă gândisem puțin altfel…
– Uite, femeie, cât am stat fără suflare am avut un vis. Se făcea că îmi așteptam rându’ să trec pe lumea ‘alălaltă.
– Ptiu, ptiu, ptiu. făcu femeia o cruce mare. Mă omule, tu vorbești serios?
– Da. Era beznă și mirosea urât și unu’ cu glas dogit mi-a spus că, dacă iau banii, am să mor.
– Mă, Norocele, tu vorbești serios?
– Da, fă! Și-a mai zis că singura scăpare e să dau banii de pomană, să nu-i iau.
– Haaa, mă Norocele…! Vise, mă, vise! Tu stai să crezi tot ce visezi? Tu nu te gândești că banii ăștia o să ne scoată din toate nevoile, mă?
– Auzi, fă…!? Nu voiam să-ți spun, da’ văd că se adeverește ce-mi mai spunea glasul ăla dogit.
– Ce-ți spunea, zi! Că văd că ai început să bați câmpii.
– Zicea că tu nu ești prea tristă la gându’ că io o să dau colțu’, că doar îți las cinșpe milioane dă euro. Și văd că așa e.
– Măi, omule, ăla era un vis! Da’ banii ăștia sunt adevărați.
– Tu nu știi nimic, femeie! Io așa vis n-am visat niciodată-n viața mea. N-a fost orice vis.
– Da, mă, da’ noi rămânem fără nimic? La copii nu te gândești?
– Cum fără nimic, Marico? Da’ ce, io-s nimic? Rămâneți cu mine, Marico! Ce, nu-i bine? Gata! Uite cum facem: după ce ne spune doctoru’ ce am și unde și cam cât costă operația, îi sunăm pă toți ai tăi, pă ai mei și pă nași să se-adune într-o zi, îi ducem la un notar și le împărțim toți banii – egal. Egal, m-ai auzit?
– Notaru’ o să ne ia și pielea dupe noi la asemenea sumă.
Femeia începu din nou să bocească. Cu neputință, ciudă și obidă…
– Măi, femeie, tu nu înțelegi că și mie îmi vine greu? Că io joc de când mă știu la jocu’ ăsta…

xxx
Neam de neamul lor nu călătorise cu avionul. Și mai ales la clasa întâi. Dincolo de nori, cerul era mult mai albastru decât crezuse Norocel. Copiii jucau ,,fazan” foarte gălăgioși. Toate fețele alea prețioase de la clasa întâi se uitau la ei cam lung și o stewardesă frumoasă, blondă și cu niște ochi verzi de te lua amețeala, gândise Norocel, venise de vreo trei ori pe timpul zborului să le spună să facă liniște. Copiii – copii…!
Marica stătea lângă el radioasă, dar gânditoare.
– Ei, cum e? La ce te gândești?
– … Că am scăpat destul de ieftin…
– Da’ o mierleam dacă mai stăteam. Bine că n-a fost decât un cheag.
– … Că n-o să mai vedem niciodată traiul din zilele astea…
– Rămânem cu amintiri frumoase, Marico.
– … Că ne-așteaptă toate neamurile la aeroport…
– Ei, pă naiba! gogonă ochii Norocel
– Mi-a trimis mesaj sor-mea Gica, înainte să ne suim în avion.
– Auzi, da’ tu ai făcut o socoteală, așa, cam câți ar fi?
– Cu verii primari – patrușase fix.
– Aaaoleo! Ete’ că e și ceva bun în toată treaba asta: o să ne cunoaștem tot arborele ginecologic.
– Ei, acuma nu te mai supăra, că iar faci v’un cheag și tre’ să ne-ntoarcem în Austria! Nu că nu mi-ar fi plăcut… Le dăm banii la toți și gata, am scăpat!
– Și notaru’ cât ne ia?
– Am vorbit cu mai mulți. Toți cam la fel, da’ am găsit unu’ care n-o să ne ia decât cin’zeci de mii de euro, fără chitanță, dacă declarăm jumătate.
– Nu, mamă, nuuu! Dăm corect cât cere fiecare: la stat – ,,teveau” și cu ,,la suta” lui – acolo, la notar îi dăm cât scrie legea… Să nu uităm să dăm și pentru biserică și pentru casa de copii și casa de bătrâni…
– Ei, oprește-te acum, că nu ești Bill Gates!
– Da’ ăsta cine mai e?
– Dacă păstram banii, poate că îl cunoșteam… oftă femeia. Acum pune-ți centura de siguranță, că aterizăm!

xxx
Norocel privea adunarea și nu își credea ochilor. Sala în care se aflau, era a unui restaurant din oraș. Se gândise să nu mai facă tam-tam la notariat, că era în văzul lumii, și așa alesese locul ăsta, mai retras, mai liniștit.
De-abia terminase de citit notarul actul de donație, că toate neamurile, în afară de părinți și de bunici, erau în picioare și strigau.
– Io trebuia să primesc mai mult. De ce le-ai dat la fel și babacilor, că ei oricum și-au mâncat leftereaua? zicea frate-su’ Gheorghe.
– Mie nu îmi ajunge să-mi plătesc datoriile! Ce mă fac io numa’ cu un miliard? era Gica – sora nevesti-sii.
– Norocele, te dau în judecată! Noi aveam dreptu’ la mai mult, că avem mai mulți copii neînsurați.
– Cum mă, să-i dai lu’ sor-ta care te-a crescut numa’ un miliard, mă?
– Finule, mă jignești, mă duc la biserică și te scot de la nășie! Păi doar cu atâta îl cinstești pă naș-tu?
Verii, că îi chemase și pe cei care erau căsătoriți, se certau unii cu alții, care după cum aveau gradele mai mici.
Ăi bătrâni în zadar încercau să îi potolească pe nebuni, că zarva era din ce în ce mai mare și mai complicată. Fiecare găsea acum câte un cui împotriva celuilalt și intriga amenința să devină bătaie în toată regula.
Notarul era tare speriat și se scuză către Norocel că are treabă. Începu să se retragă cu spatele spre ușă, însă unul dintre agitați îl luă de revere și-l trânti într-un scaun.
– Stai, bă, aici, că n-ai terminat nicio treabă. Cre’ c-o luăm de la capăt!
– Domnule, dar nu se mai poate face nimic, nu știu dacă înțelegeți…!
– Bă, io nu-s domnu’ tău. Pă mine mă cheamă Gheorghe. Ai auzit? Gheorghe mă cheamă! Și înțeleg tot, mă, da’ așa vreau io să mai facem odată împărțania. Poate-mi pică și mie mai mult de data asta.
– Domnu’ Norocel, zise preotul parohiei lui, noi care suntem mulțumiți, putem să plecăm?
Lângă el așteptau cu ochii cât cepele directoarea de la azil și directorul de la centrul de plasament.
– Nu pleacă nimenea! tună Norocel peste mulțime. Că vă ia mama lu’ proces-verbal pă toți!
Puse mâna pe diplomatul în care se găseau banii, îi desfăcu încuietorile și începu să arunce cu bani în mulțimea de neamuri.
– Na, mă, luați! Luați de vă săturați dă bani! Mâncați bani, beți bani, trăiți cu banii-n minte și în suflet, mă proștilor!
– Ăăăăăăăăăăăăăăăăăăăă! făcu mulțimea înnebunită și se repezi ca la grămada de rugby în locul unde cădeau banii lui Norocel.
– Norocele, mamă, te-ai țăcănit la cap? îl întrebă Marica Hai să plecăm de-aici, că iese rău! Ia-i pe alde mă-ta și tac-tu mare, pă mămăica și pă tătăicu’ și hai să ieșim.
– Las-mă, nevastă! Luați, mă, bani, de-acia! Luați, lua-v-ar să vă ia! Luați-i, că mie nu mi-au adus nicio bucurie.
– Mă, băiete, mă! Lasă-i, Doamne iartă-mă, și nu te mai supăra, că iar îți vine v-un cheag din ăla și îmi faci pocinog tocmai acu’, când am rămas fără nicio lețcaie. zise femeia trăgându-l de mână.
Norocel nu se lăsă luat până când nu împrăștie toți banii în mijlocul restaurantului.
– Gata, gata, m-am răcorit! Le-am arătat io bani! N-au vrut să fie împărțanie dreaptă, uite, na, împărțania lu’ ălălaltu’! Să vezi ce-a’ să iasă…
Marica îl sili să iasă în stradă și îl purta de mână ca pe un copil năzuros care nu vrea să se lase dus la frizerie. Se uita mereu în urmă, să vadă dacă nu cumva neamurile s-au gândit să îi ajungă din urmă și să îi jupoaie. O luară pe niște străzi lăturalnice, să li se piardă urma. O mașină de poliție trecu pe lângă ei în trombă, cu sirena țipând și girofarul învârtind lumini roșii și albastre. ,,Cre’ că a sunat cineva la Poliție, să vină să îi liniștească cu nește bastoane pă spinare. Las’ că le prinde bine!”
– Marico, hai să mergem acasă, că ne-am cam îndepărtat de cartier și până ajungem la bloc, să înserează.
– Stai așa, Norocele, că ajungem imediat. zise Marica deschizând deodată poarta unei case cu gard verde, pe lângă care treceau.
– Făi femeie, ce faci?
– Ce să fac, te-am adus acasă.
– Cum… acasă?
– Acasă. Asta-i casa noastră! Asta-i grădina noastră. Și asta-i mașina noastră. Și ăsta-i atelieru’ tău de tâmplărie și aici sunt copiii noștri…
– Păi… Ce-ai făcut? Ai oprit din bani? Na, că m-a luat naiba! Nevastă, ce mi-ai făcut? Vine urâtania aia, acum, și mă ia…
– Stai, mă omule, liniștit! Nu te ia nimeni. Când am tocmit notaru’, l-am întrebat dacă pot să donez niște bani lu’ Marian. Și mi-a zis că da. Nu-i el băiat sărac? Este, că l-am luat de suflet de la centrul de plasament!
– Io-te, muiereaaaa! Tre’ să fiu atent la tine…

Distribuie: