Fărădelegea lui Călin – Cohul civil
Di-secțiune.
Denver și îndemnurile lui. O… imposibilitate. Din ce în ce mai evidentă în România. Facerea de case și deținerea. Partea b, deci. Aproape să cred și pe dânsul, respectiv Art. 86. Evidenta înșelătorie a cititorului mediocru, hrănit înainte cu un Cod al muncii și unul dintre felurile sale preferate: drepturile. Pornit pe calea-i, am luat de bun titlul, ,,Dreptul la domiciliu și reședință”, așteptând o propoziție edificatoare și liniștitoare. Mă născusem, primisem o identitate, prin urmare și-un act de proprietate. Silogism demontat în Al. 1: ,,Cetățenii români au dreptul să își stabilească ori să își schimbe, în mod liber domiciliul…” În țară sau aiurea prin lumea largă. Dar nu-i mare baiul, trăiesc și fără. Mai rău de nababi, rămași cu fixații pe creier că dreptul lor se reduce la două posibilități: un domiciliu, o reședință. De parcă celelalte case sunt simple obiecte. De mai era ilicitul….
Și omenirea se mai omoară după plecări. Să fi știut el românul unde-și stă în deplinătatea drepturilor și libertății lui, și de n-ar fi izbucnit pandemia, alegea căminul și-și făcea de cap. Desigur, în cel principal. (Art. 87)
A se găsi în secundarul, reședința, aceleași vaste deschideri de acțiune, cu precizarea că nu fac parte din șirul de cuvinte al Art. 88.
O! Cât de strict se arată Codul Civil. Nu admite terminologia schimbării și stabilirii domiciliului, dacă intenția nu este serioasă și fixistă. Fără niciun ori… măcar amenințător, doar locuință principală și atât. Între Al. 1 și 3 ideile sunt disruptive (uzat într-o joacă poeticoasă), între respectarea potrivit specialităților legale și ,,… orice alte împrejurări de fapt…” Ori te prezinți organelor și le dai datele noii locuințe și ești în regulă ori deloc și te poziționezi în ipostaza celui cu ne-de-casă, de negăsit. (Art. 89)
O astfel de posibilitate ține de fantezie. Nu știi unde stă un ăla, necunoscându-i casa numărul unu, însă mizezi pe transferarea acestei poziției celei de-a doua, reședința. Logică de logică. Când pică și versiunea doi, se fac pași înapoi spre ultima așezare cunoscută, dacă nici acolo nu-i de aflat și pironit, se dă-n bobi: ,,… la locul unde acea persoană se găsește.” (Art. 90)
Până la urmă n-a fost greu să se pună cetățeanul la el acasă, i s-a luat urma în cartea de identitate. Cu toate acestea, dacă nimic din ce se știe ca date nu este adevărat, nici îndrituiții nu pot căuta soluții opunând pe altcineva. Al. 3 desface opoziția și renunță la cine știe ce atribuiri pe seama altora, pe considerația că adăpostul pentru zilele de toate zilele erau cunoscute deja. (Art. 91)
Întoarcerea la… minorat. Revenirea la statornicul părinte până mințile celui mic îl fac capabil pe deplin de exercițiu. În cazul unui litigiu parental, după o ascultare a celui ce a depășit 10 ani, instanța decide care-i sunt interesele copilului. Unde va locui. Poate chiar la bunici, la rude sau altă persoană, de încredere, cu acordul acestora. Fie chiar instituție de ocrotire. Iar pentru situații diferite, domiciliul se consideră a fi al reprezentantului legal. (Art. 92)
