Spații culturale nr. 63 (11)
Marius MANTA
Mircea Constantin Jurebie – „Și eu sunt fiul tău, preamilostivă maică”
Scriam altădată despre versurile lui Constantin Jurebie având sentimentul că mă aflu într-o poezie cu o încărcătură profund creștină, generată de o trăire autentică, o poezie cu adevărat a conținuturilor unui suflet într-o continuă căutare și care se bucură din timp în timp, cum altfel, de experierea Duhului Sfânt. Arhitecturile lirice ale scriitorului nu urmăresc nici pe departe moda literară, nu intertextualizează excesiv, dar sunt modelate în acord cu Sfânta Tradiție – poate de aici trăinicia acestui discurs orientat spre o rațiune „înduhovnicită”.
Materialul de față este prilejuit de apariția spre finele lui 2018 a unui volum dedicat în totalitate Maicii Domnului „Și eu sunt fiul tău, preamilostivă maică”, Editura „Ateneul Scriitorilor”. Aș menționa încă de la început disponibilitatea autorului de a împărtăși cu un auditoriu cât mai larg gama de sentimente trăite. Relația cu receptorul nu este una artificială, ci se naște parcă în moment, și îl presupune pe celălalt tocmai din această dorință de a mărturisi un atașament spiritual. În întregul ei, poezia se naște ca o confesiune, e spontană, are un caracter pronunțat oral, fapt care cumva paradoxal nu îi știrbește cu nimic valoarea. Chiar în deschiderea cărții, în prima strofă, se află o marcă lexico-gramaticală („știți”) pentru adresabilitatea aceasta multi-structurată. De fapt, cuvenit sau nu, primul poem îmi aduce aminte de un sfat oferit cu timp în urmă de cineva drag: „în fața icoanei, mai întâi de toate să mulțumești, nu să ceri; să mulțumești!” Așadar, promisiunea de la final „Și, nicicând, nicicând în viață, cât voi fi, nu voi uita” se înscrie în același registru al gândurilor pioase.
Țin să atrag atenția asupra faptului că acest univers mariologic este un tărâm al păcii – poezia este principala „unealtă” de mărturisire a credinței, dar și un fel de imitatio Christi. Precum un cronicar cu har, autorul parcurge liric cele mai importante evenimente din viața Sfintei Maria. „Cu inima înfrântă”, la început de drum, există pocăința: „Spăla-mă-voi de patimi, spăla-voi urâciunea,/ Care-mi lăsase-n suflet o-ntunecată urmă,/ Cuțitul deznădejdii în cugetul meu scurmă…/ Ajută-mă Iisuse, primindu-mi rugăciunea”. Dinspre acest rescris psalm 50 pornim la drum sub semnul Sfintei Treimi: „Ușor se-nmiresmează eterul și văzduhul, / Ca o divină boare adie-n taină Duhul…/ În fața-mi se deschide cereasca profunzime/ Pe care-o luminează, c-un gest, Sfânta Treime” („Cu inima înfrântă”). Toată această cale-străbătută pare să fie înveșmântată în formele unui romantism altoit pe credința canonică – visul pelerinului devine cumva, fie și indirect, un motiv recurent: „Am adormit cu fruntea pe un vis/ Rămas zălog din nopțile albastre/ Când rătăcea în depărtări sihastre,/ Cătând, mereu, pierdutul Paradis// Biet pelerin, vremelnic călător,/ Supus tăcerii din singurătate,/ Se răstignea într-o pustietate/ De-amar, fără nădejde-n viitor”. Ei, această cale e în chip evident și un urcuș către starea de trezie, întrucât doar de la acele înălțimi se pot întrevedea marile adevăruri spirituale, mundanul fiind luminat de o înțelegere superioară, „retrăind minuni de nedescris/ Din vremi patriarhale și măiastre”. Asemenea locuri patriarhale împlinesc atemporal cuvântul scripturii: „Se adunau strămoșii în pagini de Scriptură,/ Moșnegi cu barba albă și ochii largi cât cerul/ În care, printre taine, se ascundea misterul/ Și-apoi trecea-n departe, în liniștea obscură”. Mai departe în volum asistăm la plânsul drepților Ioachim și Ana, îndurerați de lipsa copilului. Într-un crescendo de-a lungul a trei texte diferite, se poate urmări o gamă largă a sentimentelor de la deznădejde (condiția pur umană) – speranță – credință – mirare – mulțumire (certitudinea). Și dintr-o dată suntem inundați de frumusețe: – îmi aduc aminte de cuvintele rostite de Mîșkin (Dostoievski): „Frumusețea va salva lumea”. La Constantin Mircea Jurebie, Ierusalimul se bucură la rândul său de o frumusețe edenică: „Ploua cu frumusețe peste Ierusalim,/ Un murmur însoțește, în șoapte, armonia,/ Din infinitul tainic surâde veșnicia,/ Miracolul plutește pe-aripi de serafim”. Următorul poem completează această minune dincolo de fire – „Cânta în inimi bucuria” este o poezie de respirație scurtă, versuri din trei-patru cuvinte, întrucât eul liric contemplă activ „desfășurarea evenimentelor”. Toposul transfigurat din „Când s-a născut Maria” („La pieptul maicii Ana râdea Nevinovata/ Trimisă de Înaltul, ca binecuvântare/ Pentru dreptcredincioșii părinți pioși din care,/ În rugăciuni smerite, născută-i Preacurata”) își găsește drept corespondent, peste pagini, poemul „Într-o divină pace” („Eterul îl străbate steluța călăuză/ Ca să arate vieții, prin licăru-i de sus,/ Locul în care, iată, sub o celestă vrere,/ Fecioara îl veghează pe Pruncul ei, Iisus.// Din lumea pământeană se nărui păcatul,/ De patimă se spală pe ochi și veșnicia,/ Dispar cumplite umbre în ștersul întuneric…/ Copilu-și alăptează, în liniște, Maria”) – același chip matern, blând echivalează cu un omagiu adus mamei (a se vedea și „Cuvântul Mamă – de urmărit gestica ori „În viitor precum odinioară”).
Evident, în tot acest excurs, după cum am lăsat să se înțeleagă, sunt surprinse în vers scene (în parte) biblice, precum Intrarea în Biserică, Nașterea Mântuitorului, Cei trei magi, Irod, Exodul, Fuga în Egipt, Patimile, Răstignirea – Chipul Preasfintei Născătoare de Dumnezeu este atotprezent: „Mă însoțesc cu Fiul meu oriunde,/ Îl port cu mine-n fiecare gând,/ Îl simt în suflet și-l urmez plângând/ Pe ale cerului albastre unde” – sugestia e și aceea a Sfântului Acoperământ raportat la omul obișnuit.
Volumul prezentat e rod al lecturilor filocalice, al Psaltirii, al Patericelor și al altor cărți de învățătură bună. Sunt multe plusuri (m-aș opri în special la „Întors în timp”, „Muntele Athos”), prea puține momente de ezitare în plan literar. Spațiul cărții se închide rotund, cu o declarație de iubire: „Aș vrea să fiu”. Mircea Constantin Jurebie e un trăitor autentic.
Mihai VINTILĂ
Ura din ochii vulpii. Lecția de literatură
Dinu Săraru dorește încă de pe prima pagină a volumului să ne facă să credem că avem de-a face cu un roman. Însă citind cartea nu îi putem acorda acest statut. Avem doar câteva personaje fără nume Directorul, Vedeta, Sculptorul și Marea Dirijoare, o acțiune care se desfășoară în cea mai mare parte într-un teatru și un final care are loc la o vânătoare, unde Sculptorul moare. Practic, volumul începe cu invitația Directorului la vânătoare făcută de Sculptor, dar care este refuzată. Apoi avem o lungă confesiune despre problemele cu care se confruntă în teatru Directorul și volumul se încheie cu finalul vânătorii.
După toate canoanele literare, având în vedere numărul de personaje, tipul acțiunii și întinderea, nu pot concluziona decât că este o nuvelă. Nu avem nicidecum un roman așa cum încearcă să inducă ideea Dinu Săraru. Important este să ne întrebăm de ce autorul vrea să ne spună că această scriere este un roman? Din punctul meu de vedere, dorește practic să schimbe de la început atenția cititorului de la o posibilă și așteptată confesiune, ca în ultimele sale romane, și să ne construim o așteptare de roman, pentru altceva. Chiar insistă printr-un avertisment că povestea este izvorâtă din realitate, dar rămâne poveste.
Acțiunea băltește în cele mai multe pagini în jurul directorului unui teatru din Sărindar. Știind că în anii ’80 autorul chiar a fost directorul teatrului Mic care își are sediul pe strada Sărindar, nu e greu de dedus cine este Directorul. La un moment dat, chiar autorul dezvăluie că el ar fi Directorul, lăsând la o parte povestea la persoana a III-a pentru a trece la persoana întâi.
Nici despre celelalte personaje nu putem spune că sunt bine ascunse. Marea Dirijoare nu poate fi decât Cătălina Buzoianu, în Vedetă o putem recunoaște pe Leopoldina Bălănuță. Rămâne parțial anonim doar Sculptorul. De fapt, cred că el este povestea de care amintea la început Dinu Săraru.
Deși acțiunea este lentă și uneori practic nu există, Dinu Săraru reușește să își țină captiv cititorul prin frumusețea frazei, prin limba curată și cristalină pe care o folosește pentru a transpune povestea. Finalul surprinzător se vrea o lovitură de maestru precum cele din marile romane sud-americane. Sculptorul moare fiind împușcat la vânătoarea unde Directorul, deși invitat, nu a participat. Stranietatea morții Sculptorului este conturată din întâmplarea care o declanșează. O vulpe grasă și atipică este împușcată de Sculptor și apoi aruncată în spatele mașinii cu care grupul venise la vânătoare. Miraculos, vulpea dă semne de viață și unul dintre participanți dorește să o împuște a doua oară cu cartușe pentru mistreți. Misterioasele căi ale Domnului fac însă ca pușca să se descarce în Sculptor. Acesta moare în câteva minute. În tot acest timp, pe fața unuia dintre participanți se putea citi surpriza observării urii din ochii vulpii. Într-un final, aceasta dispare de parcă nici nu ar fi existat, de parcă ar fi fost o nălucă sau o stafie.
Povestea în sine nu este mare lucru. E întreruptă din când în când de episoadele epistolare dintre Director și Vedetă. Avem un truc literar care schimbă gradarea descrierii făcute de Director și care introduce puțină acțiune, o sinusoidă, în mersul liniar al lecturii. Tot astfel cum finalul ridică nivelul volumului mult peste valoarea sa intrinsecă. Deși acțiunea este stagnantă, faptele care se întâmplă sunt banale și neofertante literar, finalul salvează ce mai putea fi salvat. E un volum exemplar pentru studiul literar. Aici se poate vedea cum talentul literar, experiența scrisului poate salva lipsa ideilor.
Dinu Săraru arată în această carte că stăpânește bine arta scrisului, dar că a obosit în a găsi subiecte pe care să le dezvolte literar, revenind la obsesivele și neofertantele exemple biografice. Ura din ochii vulpii nu se poate așeza lângă Cei care plătesc cu viața sau lângă Niște țărani, dar arată că arta nu părăsește autorul cu adevărat înzestrat.
Dinu Săraru, Ura din ochii vulpii, București, editura RAO, 2016, 144 pagini.
Valentin POPA
O poezie ușor îmblânzită la Valeriu Mititelu
Aflat la al treilea volum de versuri, după Vacanță la antipozi, Editura Eikon, Cluj-Napoca, 2005 și Acedia, Editura Brumar, Timișoara, 2017, Valeriu Mititelu ne propune în noul volum, Îmblânzitorul de viermi (tot Editura Brumar, Timișoara, 2018) o poezie mai calmă decât cea din volumul anterior, mai puțin atinsă de biciul furiei și al revoltei; un volum în care autorul a renunțat aproape complet la materialul lexical din gama celui ocolit de majoritatea poeților, vocabular ce i s-a imputat ca fiind prea violent de către unii dintre criticii volumului anterior. Dar, prin această renunțare, tensiunea lirică nu slăbește, poemele vibrând cu aceeași intensitate, imaginația lirică fiind și de data aceasta la mare înălțime.
Dacă în Acedia, poezia cu tentă erotică era gândită din perspectiva unui bărbat care reduce erosul la sexualitate, în Îmblânzitorul de viermi apelează la o atmosferă ușor romantică: „vom alerga împreună desculți/ spre un tărâm neștiut încă/ de bună seamă când vom ajunge/ eu o să înjgheb un mic adăpost din mușchi și ierburi uscate” („teatrul de umbre”, p. 26.). Totuși, poezia erotică are un timbru specific mititelian. Poetul are nevoie de un stimulent cu alcool pentru a simți chimia relației cu femeia iubită (vezi „Dumnezeu să binecuvânteze alcoolul”, p. 71 sau „cei mai fericiți pământeni”, p.72). Ca substanță generatoare de atmosferă, predomină aici decoruri poetice suprarealiste. În poemul „vis”, poetul traversează un lan de grâu, dar o mână îl trage în jos, împiedicându-l să avanseze. Poetul e copleșit de angoasa apropierii unei treierători care l-ar fi putut suprima. În „Cina”, poetul este urmărit de o făptură flămândă, care nu e un câine, dar care „ca un câine de pripas” se ținea după el. I-a dat bucata de pâine, dar făptura se dovedea în continuare flămândă. I-a dat apoi un braț, i-a dat oasele trupului său și la sfârșit i-a lăsat și sufletul „să-i alunece-n seară” (p. 28).
În lirica lui Valeriu Mititelu întâlnim o serie de personaje stranii, de care se interesau cândva poeții romantici: bețivi ce își plimbă pe corso nebunia în lesă (de florile mărului, p. 31), Annușka, o nebună ce-și flutură trențele „umblând teleleu ziua-ntreagă” (Annușka, p. 32).
Sub aspect stilistic, frapează absența metaforei, discursul său liric susținându-se pe instrumentele de persuasiune lirică omologate de curentul optzecist din poezia românească: ironia, bășcălia, intertextualitatea, topica surprinzătoare și altele. Multe poeme sunt comunicate la persoana a doua, fiind adresate unui interlocutor nenumit, ce poate fi identificat ca un alter-ego al poetului: „lasă-ți naibii amăgirile pe rafturile anticarilor/ patruzeci de ani și ceva ai strâns în mână înșelătoarea piele de sagri/ ducând în spate himerele ca pe o imensă cocoașă” (revelație, p. 42). Aceste exerciții sunt de fapt monologuri adresate nu numai sieși, ci și lui Dumnezeu sau vreunei misterioase femei.
În „Poerezie”, autorul oferă cititorilor o mostră din vocabularul aspru ce popula volumul anterior. E un monolog adresat poeziei, într-un moment de furie sau de disperare. „te-ai curvit poezie la fel ca stricata cu care s-a călărit galățanu/ instinctele tale… / proverbialele tale instincte au explodat în brațele mamelucilor/ ușoare și dulci ca lichiorul sunt rimele tale/ drăguță cam câți aiuriți trimiți să-și caute moartea pe poduri?” etc. De remarcat aici diversele trimiteri intertextuale la poeți precum Mihai Gălățanu (amintit mai la început) ori Ion Stratan, invocat ceva mai jos: „dă fă ce-ai promis! așa cum voia nebunu’ de Stratan”, care – se știe – a sfârșit prin autoînjunghiere sau Ilarie Voronca, cel care s-a sinucis aruncându-se de pe un pod, la Paris. Finalul este demențial: „ziua – doamnă/ noaptea – damă/ iubita mea de două parale aprinde-te/ aprinde-te și juisează cu toată istoria literaturii române în brațe/ de la origini pân’ la erata lu’ escu/ cărțulește-te cu cine-o pofti mușchiulețu’ tău/ dar lasă-mă din când în când să te visez virgină” (p. 68).
Volumul se compune din două cicluri: Îmblânzitorul de viermi și sâmburi amari. În primul ciclu sunt inserate câteva poeme, de mare sensibilitate, inspirate de pierderea tatălui: „tu dormi ca un prunc neîntors de la sân/ mama la căpătâi te veghează/ când și când gonește o muscă” (lumea nouă, p. 12). Sau: „mai vino tată în vise întinde-mi mâna slăbită/ să stăm de vorbă cât ar arde-o țigară” (învoirea, p. 16). Poeții au abordat mai frecvent, în poeziile lor, tema mamei. În răspăr cu toată această literatură inspirată de motivul matern, Valeriu Mititelu își alege ca personaj vrednic de a fi invocat în poezia sa – tatăl, care se dovedește însă a fi un personaj obișnuit, nu un erou de poveste, un lucrător manual ce își alina supărările bând alcool: „bea tată că prea ți-a fost lăsat amarul până mai ieri/ întoarce-te pe șapte cărări” (mama răniților, p. 20).
Nu lipsite de interes se dovedesc și poemele în care poetul abordează tema morții. În „ora de pictură”, poetul își imaginează că moartea își propune să realizeze portretul lui și se ține scai după el. Poetul se străduiește să scape de această urmărire venind cu argumente de tipul: „de bună seamă că nu poate fi decât o confuzie/ nu aveți de unde mă ști/ doamnă nu frecventăm aceleași cercuri”, dar nu reușește să scape de insistențele ei: „așa cum pică lumina în clipa aceasta sufletul tău mă inspiră/ dragule te rog nu mișca!” (p. 74).
În concluzie, se poate aprecia că Valeriu Mititelu dispune de o inteligență și o imaginație lirică remarcabile. Soluțiile inventate la temele pe care le frecventează sunt cel mai adesea surprinzătoare. Prin ultimul său volum (deocamdată), Valeriu Mititelu confirmă harul poetic cu care este înzestrat și pe care l-a sporit prin trudă și prin lupta cu resursele atât de generoase ale limbii române.
Mihaela MERAVEI
„Prizonierul”, o inedită frescă a satului sudului românesc
Unul dintre romanele apărute la cunoscuta editură constănțeană Ex Ponto, în 2017, care a suscitat atenția publicului, este „Prizonierul”, autorul lui fiind scriitorul Adrian Nicola. După ce, de-a lungul timpului, a publicat la aceeași editură romanele: „Povești de adormit bărbați” (2011) și „Două soacre și o minune” (2013), romancierul urmează cursul epic al scrierii publicând un roman de excepție, după cum afirmă Directorul Revistei Ex Ponto, prozatorul Ovidiu Dunăreanu, în recenzia apărută în Revista Datina, nr.48/ aprilie 2018/ serie nouă/ anul V, și intitulată „Un roman de excepție”: „Experienţa şi exerciţiul narativ, dobândite în urma scrierii primelor două, îl duc acum pe autor la o realizare de excepţie. Prozator din stirpea lui Zaharia Stancu şi Marin Preda, el are vocaţia monumentalului şi a cunoaşterii depline a spaţiului supus observaţiei.”
Romanul, dedicat localității Segarcea, jud. Dolj, și locuitorilor ei, este o ficțiune, autorul păstrând ca legătură cu realitatea doar numele, poreclele băștinașilor, toponimele, datinile și obiceiurile locurilor natale. Povestirea se remarcă încă de la început prin momentul istoric pe care îl abordează, instaurarea regimului comunist, dar și prin modul cum autorul reușește să creeze o lume veridică a satului românesc, acțiunea desfășurându-se treptat, subiectul fiind deosebit de captivant, intriga dozată cu efect și abilitate, pe tot parcursul celor cincizeci și șase de capitole și aproximativ cinci sute de pagini.
Substanța epică a romanului, drama țăranului Iorgu Tănăsache, se derulează pe fundalul satului din sudul țării, de unde provine chiar autorul, într-o corelație cu ritmurile și pulsația acestuia. Plecat la război și întors, când nimeni nu se mai aștepta, „după vreo zece ani”, dintr-un lagăr de muncă forțată și reeducare de „măreața” Uniune Sovietică, Iorgu Tănăsache, personajul principal, este aproape de nerecunoscut și înțeles: „Nici cuvintele mele nu mai erau acelea cu care plecasem de acasă pe front. Vorbeam al dracu de amestecat, un fel de româno-rusă ca în cărțile traduse „românește”, pe care le găseam prin bibliotecile politice din lagărele „măreței” Uniuni Sovietice, în care eram cazați noi „muncitorii din țările prietene și aliate” care ajutam la făurirea societății noi, a socialismului.” ( pag 13)
Drama se declanșează când, ajungând pe meleagurile natale, după o călătorie istovitoare, nu doar consătenii nu-l mai recunosc, dar mai ales soția, Victorina și copiii Ana și Nicu, ajunși la vârsta adolescenței. Iorgu Tănăsache află cu stupoare că a fost declarat mort „cu acte în regulă”, ba chiar și înmormântat cu tradiție și pomeni, iar Victorina, se recăsătorise, mai mult, făcuse cu Petrache, noul soț, un copil. „De afară s-a auzit larmă și pe ușă au năvălit în fugă, rând pe rând, trei copii: o fată și un băiat destul de mari, iar după ei unul mărunt, cu păr bălai. Copiii mei? Dar cel mic? Am înțeles, asta însemna
Rămas fără familie, fără casă și valorile la care visase anii cât fusese pe front și în prizonierat, rămas fără identitate, căci autoritățile – în urma unei afirmații făcute de un camarad întors din război, cum că Iorgu Tănăsache ar fi fost răpus pe front, ba mai mult, chiar îngropat de leatul de arme – emit un certificat de deces pe numele răposatului, Iorgu Tănăsache se încăpățânează să-și recupereze fosta viață. Aproape fără speranță, pentru că Victorina este prinsă în capcana perfidă a unui joc făcut chiar de Petrache, cel de-al doilea soț. Acesta uneltește astfel încât scrisorile trimise de pe front de Iorgu Tănăsache să nu ajungă în mâinile femeii. Neavând vești de la soțul plecat pe front, pusă în fața unui act fals de deces, Victorina admite moartea acestuia și consimte să-și refacă viața. Apariția din morți a lui Iorgu Tănăsache produce un cutremur devastator în sufletul femeii care sub nicio formă nu-l va recunoaște ca fiind Iorgu al ei. Încercările prizonierului de a trezi amintiri în inima femeii care-i era lumină și speranță, prin poveștile din viața lor anterioară, se vor dovedi lipsite de reușită. La final, Victorina va fi condamnată să rămână fără nici unul dintre soți.
În paralel cu eforturile depuse pentru a-i demonstra Victorinei că este soțul său dinainte de război, Iorgu Tănăsache încercă o reabilitare în fața întregului sat. Cu răbdare va aduce dovezi consătenilor, rudelor, despre identitatea sa. Toată povestea se desfășoară pe fondul prezentării tradițiilor și obiceiurilor satului din sudul țării, a frumuseții peisajului, a oamenilor și mentalităților de atunci. Să nu uităm că acțiunea se petrece într-un moment marcant, când comunismul își pune pecetea roșie peste oameni, locuri, istorie. Sătenii deposedați de pământuri, animale, locuințe, înscriși cu forța în colectiv, gârboviți de grijile unei vieți inimaginabile până atunci, înfricoșați de represaliile noului regim, devin din țărani liberi, robi ai regimului comunist. Mentalitatea curată a țăranului român dinaintea războiului se schimbă. Dar și satul românesc prinde altă formă, tradițiile fiind la limita supraviețuirii. Calitatea romancierului Adrian Nicola este de a scoate în evidență și a salva, prin scrierea dumnealui, valorile eterne ale satului și țăranului român. Capitole precum: „Lada de zestre”, „Ulița satului”, „Șapte bobi”, „Pețitorii”, „Hora” , „Taica”, „Cazanul”, „Năframa”, „Duhul vinului”, „Priveghi”, „Nunta”, sunt dovezi clare că prin talentul său și capacitatea epică, Adrian Nicola reușește să țină vie, curată și nealterată imaginea satului românesc din sudul țării și locuitorilor acestuia.
Am remarcat capitolul „Hora”. Mie una mi-a adus aminte de romanul „Ion” al lui Liviu Rebreanu, imaginea horei fiind elementul străvechi al tradițiilor noastre populare. Prozatorul Adrian Nicola a creat în acest capitol o adevărată frescă a portului și cântecului popular românesc. Întreg capitolul este însăilat cu versuri tradiționale, cu imaginea idilică a țărăncuței coborâte parcă dintr-un tablou de Nicolae Grigorescu, cu țărani cântând și chiuind într-un cadru pitoresc cum numai la noi, la români, poți întâlni: „ La timpul acela abia se odihnise vinul din fiert și mirosea a gutui și miez de nuci pe toate ulițele. Parcă îmi aduc aminte și acum. Nu era nici cald, nici frig, iar un soare domol și galben, ca mierea când o stoarce Ion Stuparu din faguri, mângâia satul. Poiana din parc, de la rege, avea încă iarbă, un troscot mărunt ca un covor, iar sub castan alde Nelu Andronache își acordau diblele și cobzele când a venit Floarea Anicăi cu Mița lu’ Zbârlu, primenite de sărbătoare. Era frumoasă, ce să spui, cu ochii migdală și pielea albă. Părul îi atârna în două cozi pe care mă-sa, Anica, i le adunase înapoi, spre creștetul capului. Purta peste bluza de crepdeșin, un icușar din salba Anicăi, prins cu o panglică roșie, iar sânii mici îi săltau ușor, abia ghiciți sub mătase când s-a prins în horă. (…) Pe la chindie, când peste poiana din parc se lăsase liniștea, iar teii aruncau umbra răcoroase dinspre apus, oamenii au început să plece grupuri-grupuri, tăinuind despre oamenii care veniseră la horă, ce țoale purta a-lui cutăriță, cu ce se primenise a-lui cutărescu. (…) Cârduri de băieți și bărbați care jucaseră în horă, se prindeau de după umeri ca la < Sârbă> și străbăteau agale ulițele satului cântând laolaltă cântece de haiducie:
Romanul „Prizonierul” este înțesat cu personaje din toate păturile sociale, de la țărani, la vechii burghezi, de la camarazi de front, la securiști și comuniști, armonios concepute și definite. Scriitorul Adrian Nicola este un excelent portretist, el reușește să-și coloreze poveste cu caractere diferite fiind un bun cunoscător al psihologiei umane, dar și al sufletului omului. Vor cuceri, fără dar și poate, atenția cititorului: Iorgu Tănăsache, prizonierul, Victorina, soția sa, Nicu, fiul său și Mitrana. Creionată într-o aură romantică, de o puritate sufletească, dăruire și devotament remarcabile, tânăra Mitrana va da o nouă valoare viitorului sumbru al personajului principal. Între ea și Iorgu Tănăsache se va naște o emoționantă poveste de dragoste. Scene de o candoare deosebită, împletite cu scene de dragoste pătimașă, vor face deliciul multor capitole. Cititorul va urmări, sensibilizat și emoționat, această nouă poveste care salvează drama resimțită pe parcursul lecturii.
Prozatorul Adrian Nicola reușește cu romanul „Prizonierul” să readucă satul sudului românesc în inima cititorilor. Zidit, parcă, în vatra Segarcei, el ne oferă un roman de o valoare literară inestimabilă, demonstrând, cu prisosință, că este urmașul precursorilor literaturii satului sudului românesc Cornel Ungureanu sau Iulian Dămăcuş. Cu siguranță că autorul ne-a oferit un început din viitoarea sa creație epică, iar romanul „ Prizonierul” este cartea sa de vizită în acest sens.
*Adrian Nicola: „Prizonierul”, Editura Ex Ponto, 2017
