De-ai noștri! – Dan Manciulea – Mici apocalipse de adormit omenirea (4)

Visul omului fluture

Medicul închise fereastra. Vântul își făcea de cap și umfla perdeaua. În cabinet se lăsase frig. Ghemuit pe fotoliul-scoică, un bolnav aștepta tăcut.
– Phiii, ce frig! O fi frumos în munți, dar toamna se lasă o răcoareee… ia uite ce vânt bate. Deci, cum îți spuneam mai înainte, azi dimineață am primit rezultatele testelor.
– Și?
Îmbrăcat în halatul alb, medicul arăta ca un soi ciudat de judecător. Bolnavul căscase ochii în așteptarea verdictului, iar inima îi bătea să-i spargă pieptul. Înghiți un val de salivă și gâtul i se umflă dureros.
– Ești un om normal, dragul meu. Testele au vorbit clar: tratamentul și-a făcut efectul.
– Mulțumesc, vă mulțumesc, domnu’ doctor… Salvatorul meu!
Se repezi la picioarele salvatorului care sta marțial precum un militar la fotograf. Sărută degetele ițite din șlapii de cauciuc spongios. Salvatorul nu schiță nici un gest.
– Ridică-te! Mulțumește-i lui Dumnezeu, care m-a luminat și mi-a arătat calea voastră spre lumină. Voi, nefericiții cu mintea rătăcită, aveți nevoie de ajutorul meu, căci pe mine Domnul m-a trimis. De mâine poți pleca. Să treci pe la administrator să te scoată din evidență.
– Mulțumesc, de mii de ori… Salvatorule! Hă, hă — hăă, sunt sănătos, sunt normal oameni buni!
Căută nesigur clanța ușii privindu-1 pe medic în ochi și ieși.
Sărea de pe un picior pe celălalt – păianjen uriaș în sutană albă. Coridoarele inundate de lumină roșie purtau strigătele răgușite până în camerele pacienților. La fereastra unei uși masive de stejar apăru o față speriată:
– Care mă-ta strigi așa, mă? Ne-ai trezit din somn și băiatu’ ăsta nu poa’ să mai croșeteze fideaua.
– Sunt normal! Sunt normal, oameni buni!
Bolnavul intră grăbit în cameră. La colțurile gurii îi apăruse o spută albă.
– Ești normal pă naiba, îl luă în primire Hâncu. Tot mai crezi în pastilele și-n filmele lu’ Sterea? Și unde vezi tu oameni buni în ospiciul ăsta? Bă Ioane, coboară cu picioarele pe pământ, să nu zici că nu ți-am spus! Ești nebun ca toți nebunii.
– Hâncule, de ce ești napârstoc? se rățoi Vișinescu. De câte ori să-ți explic: ospiciul e afară, nu aici. Noi suntem oameni buni, ăilalți sunt răi și mai mulți ca noi, de-aia ne ascund în munți, printre brazi. Și să nu-1 mai vorbești de rău pe salvatorul nostru, că te spun lu’ sora Varvara și cheamă băieții drăgălași cu ,,cămășuța” să te ia! Ia spune Ioane, cacaia problema?
– Păi… mâine plec acasă. Mi-a zis dom’ doctor că-s normal.
– Și noi ce facem, când începem?
– Cred că de mâine.
În ușă răsunară bocănituri. Încuietoarea zăngăni avan în camera goală: ,,bă, ține-ți-vă gura dacă nu vreți sa vă fac niscai dușuri reci!”.
– Ssst! făcu Miron. Ăștia nu știe de glumă.
– Adică cum nu știu de glumă? se înverșună Ion.
Pe chip i se aștenu o căutătură nesănătoasă.
– Adică de ce să ne facă dușuri reci? Ia vino, mă tembelule și fă-mi duș și-ai să vezi tu! Eu sunt un om normal și.., și mâine plec acasă. scânci el.
O namilă de om deschise ușa, măturând camera cu privirea-i amenințătoare:
– Care trăncănești aiurea, mă? Vino la neica să te ia la scatoalce!
Ion tremura de furie. Il pălise, așa, din senin. Sări la fața namilei și-1 mușcă de nas. Namila urlă. Din nas izbucni un șuvoi de sânge ce se opri în perete. Căzu greu supraveghetorul, cu nebunul agățat la gât. Degeaba încerca să se ferească. După ce scuipă bucata de nas, Ion îl mușcă și de gât. Odată, de două ori și un alt șuvoi țâșni împroșcând cămășile celorlalți bolnavi. Horcăiturile slăbeau iar sângele abia că mai pâlpâia în răni. Ion semăna cu un înger fugit de pe masa de operație. Omul își dădu duhul chiar când apărură colegii săi împreună cu sora Varvara. Ion se ridică liniștit:
– V-am mai spus că sunt un om normal și vreau să mă lăsați în pace!
– Ce-ai făcut, Ioane?
– Ce-am făcut? A meritat. El a vrut-o. Eu sunt un om ca toți oamenii. Dom’ doctor mi-a spus că pot pleca acasă.
Camera era spoită cu sânge. Sora Varvara țipă isteric:
– Luați-l, luați-l! În “cămașă” și la izolator cu el.
– Nu, nu la izolatooor! Sunt normal, normal, normahahal!
– Și voi plecați odată de-aici! Duceți-vă la 52, aveți două paturi….
– De ce la 52? Acolo e ăla care mănâncă var de pe pereți și se crede balastieră.
– Gura! La 52…
Varvara sta în fața ușii, zgâlțâită de frisoane. După ce îi spusese doctorului că Ion ucisese supraveghetorul, tăcerea se așternu între cei doi. Doctorul aprinse o țigară. Zâmbea.
– Nu credeam că se va întâmpla. Cel puțin … așa de curând. Testele erau clare. Cel puțin s-ar fi manifestat o ușoară nervozitate în anumite cazuri… dar să ucidă… Să ucidă? De ce nu?
– Să chem poliția?
– Cheam-o, îhî… Psihicul omului e o junglă în care te poți rătăci. Am citit despre un filozof chinez care visa că este fluture ce visează că e om și, când se trezea, nu mai știa dacă el este omul care se visează fluture sau un fluture care se visează om. Ciudat, nu?..
Doctorul Sterea se scutură ca de o vedenie. Urcă la etajul trei, unde se afla izolatorul.
– Deschide-mi aici! mormăi către paznic.
– Nu se poate, dom’ doctor. E violent. Dacă ați vedea ce i-a făcut lu’ săracu’ Velcea… a murit în chinuri mari.
– Deschide, mă, n-auzi?
Ion bolea chircit pe ciment și plângea.
– Spuneți, dom’ doctor, nu-i așa ca plec acasă? Nu-i așa că sunt normal?
– Ioane, uită-te în ochii mei. Trebuie să uiți de toate. Tu ești un om normal și nimeni nu te poate obliga să faci ceva împotriva voinței tale. Doar uitarea te poate lecui. Ești un fluture care visează că e om. Fluturele zboară, nimeni nu-1 atinge. El se întoarce la viața veșnică și ascunsă, la uitare…
Ion își agățase privirea rătăcită de strălucirea albastră a ochilor doctorului:
– Da, daaaa. Am să uit, tot am să uit. Uitareaa alinăă sufletuul…
Doctorul plecă așa cum venise, ca o nălucă. În mintea nebunului răsuna un clopot a mort. Ion nu simțea frigul. Privea numai raza de lumină care pătrunsese pe geamul celulei. În jurul becului de la streașina clădirii zburătăcea un fluture de noapte. Umbra lui vizita camera lui Ion.
– Fluturaș… hei, fluturaș! Vino! Sunt și eu un fluture ca și tine, doar că mă visez om. Tu ce visezi? Pe mine mă visezi?…
Sări de două ori până prinse marginea firidei și deschise geamul:
– Fluturaș, ia-mă în visul tău…
Se aruncă în gol. Trupul se izbi de pământ, aproape părăsit de viața înainte de lovitură. Bolnavii de la parter auziră zgomotul.
– Aăăă, un înger a coborât din cer! Ploua cu îngeri de la Domnul. înseamnă ca ziua a venit…
– Nu vezi, prostule, că nu se mai ridică. Și n-are aripi… A fost izgonit. L-a buit sângele pe gură și ochii i s-au gogonat ca la melci. E pedepsit, nu v-apropiați de el! Soră Varvara, sora Varvara!
Sora apăru degrabă.
– Ce-ai pățit, Florine?
– Un înger a căzut din ceruri sub geamul nostru. Uită-te pe fereastră! Nu-1 atinge, că-ți fură sufletul…
Varvarei i se înmuiară picioarele.
– Aoleooo, Ion s-a aruncat de la izolator. Dom’ doctor, dom’ doctor! Ion s-a omorât!
Atât mai apucă să strige femeia și leșină. Ușa era deschisă! Florin se uită curios în lungul coridorului. Nu era nimeni.
– Hai să fugim! Sora Varvara e obosită și trebuie s-o lăsăm să se odihnească.
– De ce să fugim? Aici e bine. Dormim toată ziua și ne dă mâncare la timp.
– Da, da’ și bătaie la fel. Uiți dușurile reci și șocurile electrice și somniferele… Nu e bine, e rău. Hai să fugim!
– Nu!
– Măcar să ieșim până afară, se milogi Florin.
– Așa da. Nu m-am mai plimbat de mult… Da’ numa’ noi să ieșim? Să-i scoatem și pe băieții de la doi. Le-o fi și lor de când zac între gratii.
Mașina Poliției urcase cu greu drumul de munte. Amețit de atâtea serpentine, șoferul porni sirena și girofarul. Așa, ca să-și mai verse năduful. La marginea pădurii apăruseră animalele sălbatice cu ochii cât cepele. Turismul alb-albastru scrâșni frânele.
– E careva p-aici?
Nimeni. Răspunsese doar ecoul pădurii. Locotenentul își aminti bancul cu Bulă și cu prăpastia, dar se abținu să râdă.
– Aici intră și iese cine vrea, continuă el pentru sine.
– Uitați-vă, fraților unu’ cu cămășoaia albă rătăcește printre copaci. Băă, să vezi că au scăpat nebunii! grăi Mișu punând mâna la gură.
Nimeni nu scotea o vorba. După un pâlc de fagi se ivi clădirea ospiciului. Mai spre dreapta, un bec de neon își revărsa lumina obositoare într-un con. Era ceață. Se auzea un murmur și peste el, o voce lătrată.
– Copii, voi sunteți oropsiți de soartă. Lumea v-a izgonit și nu mai vrea să știe de voi. Dar voi vă veți vindeca. Domnul mi-a spus că veți sta de-a dreapta Lui cât de curând…
In conul de pâclă luminoasă ședeau douăzeci-douăzeci și cinci de oameni îmbrăcați în cămăși albe. Cu toți priveau undeva, la un balcon al clădirii.
– Minți! Amărâții ăștia nu se pot vindeca. Tu te joci cu sufletele lor.
– Prindeți-l! E dușmanul vostru. Nu vrea să vă vindecați.
– E dulce puterea, doctore? Răcni Hâncu în timp ce bolnavii îl înhățau de mâini și de picioare.
– Nu mișcă nimeni! tună vocea locotenentului. Dați-i drumul!
Nebunii îl scăpară pe Hâncu de la înălțimea umerilor. Omul se prăvăli pe pământul mocirlos. Când îl văzură pe ofițer, bolnavii o rupseră la fugă spre pădure.
– Stați, unde vă duceți noaptea pe coclaurile astea!? Sunt animale sălbatice…
Ca la un semn, îngerașii se opriră și, după câteva clipe de ezitare, se întoarseră spășiți.
Mișu se aplecă să vadă ce face Hâncu.
– Ce-i, măi omule, ți-e bine?
– De ce mi-ar fi? Numa’ nebunu-i fericit.
Își scutură cămășoaia de frunze. Albul țesăturii se mânji de noroi.
Medicul țintuia podeaua cu privirea și vorbea:
– Mi-au imobilizat personalul, le-au făcut injecții cu morfină, apoi șocuri electrice, cică să vadă și ei ce sufereau bolnavii. Am rămas singur în fața forței lor dezlănțuite, așa că a trebuit să profit de poziția mea și să-i țin în loc. Voiau să mă ia în lume, să le spun ce să facă…
– Ce fel de bolnavi tratați dumneavoastră, domnule doctor?
– La mine vin cei fără speranță. Familiile îngrozite că nu se mai pot înțelege cu ei, îi părăsesc aici. Eu îi resocializez, le reconstitui personalitatea făcută țăndări și le arăt cauza pentru care ceilalți îi numesc „nebuni”. Dar psihicul e-o junglă, domnule ofițer… Cel mai sănătos dintre noi se poate trezi într-o bună dimineață un nebun veritabil. Am citit despre un filozof chinez care se visa fluture…
– … Care visează că e om. Când s-a trezit, nu mai știa dacă e omul ce se visează fluture sau un fluture ce se visează om… continuă polițistul
– Pelicane, vino puțin!
Prin ușa întredeschisă apărea capul mare al lui Marin, criminalistul echipei.
– Ai aflat ceva?
– Pelicane, omul a fost ucis cu cruzime: plagă mușcată – partea cartilaginoasă a nasului dislocată, alte două plăgi mușcate în partea dreaptă a gâtului. A murit imediat după mușcătura la gât. Nebunul s-a sinucis – căzut de la trei, fix în tărtăcuță. E dezmembrat.
– Prinde orbu’, scoate-i ochii. Ce facem?
– Păi, eu plec la laborator să developez filmul, iar tu anunți familiile morților.
– Tot eu… Nu-i așa că mă porecliți Șacalu’? Hai, tai-o! Eu rămân să mai aflu câte ceva.
Se întoarse în camera lui Sterea.
– Am aprins focul… s-a lăsat frig, nu glumă!
– Rămăsesem la legenda filozofului…
– Ah, da! Admirabil silogism despre alter ego. Filozoful visează că e fluture – depășirea condiției – iar fluturele că e om – nesiguranță. El are nevoie de reflectarea condiției sale și o obține printr-un vis. Iată alienarea! Nu este convins, nu se consideră sau nu mai vrea să fie om. Toate trei argumentele sunt subiective, iar silogismul este fals – un paradox aparent. El e om, dar nu mai este la fel cu ceilalți. Paranoia: bolnavul trăiește cu vreri mărețe și cu puteri mici, crede că își poate realiza dorințele și când vine momentul, se prăbușește sleit de la prima mișcare. Apoi supralicitează și dă chix. Urmează căderea, neîncrederea în sine, autoizolarea în visuri despre visuri. De aici pornește tratamentul meu. Eu sparg cercul și determin bolnavul să viseze că e fluture. Numai atât.
Locotenentul rămăsese cu gura căscată, fără să realizeze că doctorul îi capturase privirea în plasa fină a ochilor lui. Polițistul asculta vrăjit de acuratețea gândirii și exprimării psihiatrului…
– Discutând cu bolnavii, eu le captez atenția, mă insinuez în mintea lor și le sugerez, de exemplu, să scoată pistolul și să se sinucidă.
Pelicanu, doborât de hipnoză, scoase pistolul din toc și-l duse la tâmplă. Îl armă… și își imagină că e un fluture care zboară deasupra unei câmpii înflorite. „Uitare, uitare”, îi zumzăia creierul…
Ușa aproape că zbură din țâțâni. Giganticul plutonier Mișu ținea de ceafă un bolnav pricăjit. Când putu să cuprindă priveliștea camerei, Mișu rămase lemn. Doctorul îl țintuise pe locotenent și îi șoptea: ,,Trage, apasă-l, e ușor… Ai să vezi ce bine îți va fi”. Plutonierul trânti bolnavul și se repezi lovind simultan falca dreaptă a lui Sterea și mâna înarmată a lui Pelicanu. Pistolul zbură cât colo și se descărcă în oglinda din spatele biroului.
Pelicanu se dezmetici.
– Ce-a fost asta, Mișule?
– Dom’ locotenent, doctorul încerca să vă sinucidă cu propria dumneavoastră armă, să trăiți!
Curtea ospiciului vuia de mașini cu sirenă. Era toata ,,gașca”: Poliția, Procuratura, Salvarea… Numai Pompierii lipseau. Ferestrele clădirii luminau împrejurimile. Bolnavii se îmbulzeau la ele să vadă spectacolul: unii veseli, alții amenințători, dar cei mai mulți – indiferenți.
În fața ușii principale, Pelicanu discuta cu colegii.
– Să adunăm faptele.
– Prima pistă vine de la ăl cu care se certa Sterea. Hâncu îi zice. In timp ce vorbeam cu el, îl văd că se ridică, ia bornele de la defibrilator și mi le pune pe piept. M-a zguduit ca lumea! L-am domolit cu un croșeu și a început să turuie ca o moară stricată. Că doctorul Sterea 1-a învățat pe Ion să ucidă, că le punea niște casete video cu un fluture care zbura peste o câmpie înflorită și din când în când, da’ nu mai mult de-o clipită, apăreau poze cu oameni care ucideau. Că doctorul sta de vorbă cu ei până-i prostea și apoi, după ce se trezeau, se simțeau mai bine și că el, Hâncu ăsta, când a auzit la mine un cuvânt, parcă ,,amărâtule”, a simțit deodată că trebuie să mă omoare și m-a electrocutat. Apoi mi-a spus că Ion primise învoire de la Sterea să se libereze, fiindcă îi spusese că e sănătos, da’ și ăsta, când a auzit ,,scaltoace” de la un supraveghetor, l-a omorât. Cam asta-i tot.
– Noi am găsit în șemineu niște ziare arse pe jumătate. Pe câteva se puteau citi articole despre crime bestiale. Am verificat numele asasinilor – cu toții au fost bolnavii lui Sterea. În spatele oglinzii sparte de glonț era o videotecă – casetele de care vorbea Mișu… Tipul le relaxa psihicul cu imaginile zborului și apoi îi bombarda cu imagini subliminale, reprezentând crime. Hipnoza desăvârșea opera. Poate pentru distracție le inocula parole la care să se declanșeze dorința de a ucide.
– Lucra subtil tipu’, zise Pelicanu gânditor.
– Te cred, doar te aiurise și pe tine. Mă mir cum de n-a reușit să te-convingă să apeși pe trăgaci.
Pelicanu luă un aer savant.
– Bine, măi băieți, cum era să trag fără somație?!…

Distribuie: