Spații culturale nr. 63 (6)

Silvia-Ioana SOFINETI

rezoluție

anul ăsta vreau să fiu altul
fără golul din suflet de până acum
îmi spui în timp ce te uiți spre lac.
pe malul lui sunt pete de nămol
a plouat azi-noapte
au ieșit zânele la zvântat
și au lăsat urme de pași
până spre pădure.
și cu ce umpli golul
te întreb dintre bețele de stuf.
cu nori, probabil, și cu frunze
altceva nu văd ce aș putea pune în loc.
îmi răsună ecoul între coaste
și nu mai suport.
împăiază-mă, fă-mi ceva să mă simt plin.

pios fiind, deci static

pleci ochii
simți umilința tăind vertebrele
nu ești bisericos, dar parcă îți vine
să te îndoi a mătanie în fața copacului
care curajos își arată frunzele
iar tu nu vrei să le scoți pe ale tale la iveală.
cântă, îți spun ele
dansează, ecoul răspunde.
rămâi mut
nu îndrăznești să te miști ca nu cumva
gestul tău să pară automat
în afara contextului.
închide ochii și lasă vântul
să-ți mângâie frunzele
și zboară și tu înlăuntrul tău.
la un moment dat
vei pluti și în afară.

Adrian MUNTEANU

LECTURI REGĂSITE

Episodul 9

19 ianuarie 1988

Eminescu – crescut la umbra simbolurilor geometrice ale ornamenticii matematice și polisemantice din poezia abstractă populară.

Legenda Meșterului Manole
Miorița
Șarpele – părți ale „Legilor Bellagine” cântată de agatârși

– interdicția de a aduce femei la stână (tabu ce se respectă și azi) provine din perioada luptei dintre patriarhat și matriarhat.
– radicalul „br” (din Brașov, Bran) este clasic și se traduce prin „înălțime venerată”, „zeu” sau „cetate”.
– balada exclude omorul cu scop de jaf (altfel criminalii n-ar fi refuzat turma).
– îngropatul în centrul stânei decodifică momentul de inițiere orfică în centrul cercului. Anticii considerau cosmosul o sferă a cărei proiecție era cercul, motiv care conferea stânei (circulare) nota de sacralitate, reprezentând, în același timp, și un microcosmos uman.
– atitudinea ciobanului nu este fatalistă, mistică sau pesimistă. Este atitudinea unui om pregătit pentru a îndeplini o lege strămoșească.
– ciobanul este un mesager al zeului. Primește misiunea ca pe unicul sens al vieții lui.
– ciobanii din regiuni diferite semnifică ideea de unitate națională și de unire la români.
„Miorița” – una dintre sintezele gândirii filozofice a geto-dacilor. Este națională în formă și fond.

20 ianuarie 1988

Am vorbit cu Florin. și-a schimbat planul în legătură cu piesa. Se pare că s-a mulat după cerințele momentului de acolo.
Înaintez în volumul VI din Proust.
Poate cel mai bine ar fi să definitivez piesa pentru copii. TREBUIE ÎNCEPUT CU CEVA. E adevărat că mai trebuie și să selectezi, dar, deocamdată, nu am altă idee mai bună. Restul mă sperie încă.

25 ianuarie 1988

La mijlocul „Captivei” (volumul IX).
După un serviciu de noapte.
Ne pregătim pentru deplasarea la Făgăraș.
A citi nu înseamnă și a te depărta de propriul corp de idei?

27 ianuarie 1988

După o ultimă repetiție a corului.
Azi la Făgăraș în dublă ipostază: (c.+ r.)
Veșnicele satisfacții de moment.
Dacă vor exista și acelea, căci, oricând, premisa unei bucurii se poate transforma în deziluzie, în sentimentul faptului fără orizont.

28 ianuarie 1988

Ieri la Făgăraș am avut succes ca în zilele mele bune.
Cu Pătruț erau să mă biseze, lucru într-adevăr nemaiîntâlnit ca reacție față de recitatori. Și corul a mers, dar parcă nu același ecou a avut în fața spectatorilor. Dar asta nu va recunoaște niciodată dirijorul, cu orgoliul lui mult peste amărâta mea de personalitate. Voi discuta însă cu el, să-i văd exact reacția și, oricum, nu-i voi permite imixtiuni în materie de interpretare a poeziei.

29 ianuarie 1988

Am citit o mediocritate grețoasă: „Zarvă la cenaclu”. Ar vrea să fie o dispută între genuri literare personificate. Ce finalitate!?!!
Ieri primordială a fost legătura cu copiii. Mai apar conflicte, căci fără ele nici înaintarea n-ar fi posibilă.
Azi din nou la repetiție pentru „Putna”.
Dincolo de toate, sunt pe terminate cu volumul IX din Proust. Nu știu exact de ce, dar aștept ca pe altceva terminarea acestui segment al lecturilor mele. Poate din dorința (setea) unor recuperări pe această linie.

30 ianuarie 1988

Ieri am trecut peste aproape 200 de pagini din Proust. Azi voi termina, probabil, volumul X.
Tot ieri m-a impresionat plăcut Florin Mihăescu. Are ceva din Aurelian Octav Popa. Și asemănarea fizică e izbitoare. Plus capacitatea fenomenală (după mine) de a dirija orchestra cu o mână și corul cu cealaltă.
Am aflat că la repetiția cu orchestra dirija acompaniamentul fără partitură.

1 februarie 1988

S-a cântat „Glasurile Putnei”. Dirijorul Florentin Mihăescu îndelung aplaudat. Are stil, expresivitate, o stăpânire extraordinară a partiturii (unul dintre puținii pe care l-am văzut dirijând fără partitură). Au fost și Titus, Medeea și Viorica.
Mai puțin impresionat de Chopin și de Remus, pianistul.
Am cumpărat George Călinescu, „Poezie, teatru, nuvele”. Ar fi o idee de punere în scenă și la păpuși, și la teatru, și la teatru poetic. Dacă voi opta totuși pentru el, va trebui să mă decid numai pentru o singură variantă. Poate pentru teatrul mare cu Fluturele (și Ileana Flutureana). Dar numai dacă, înainte de a porni, ne (îmi) vin idei de interes pentru materializare și distribuție.

2 februarie 1988

„imediata, delicioasa și totala învăpăiere a amintirii”.
(Proust)

„stăm copleșiți sub o greutate imensă, pe care-o urcăm fără odihnă. Ca niște Sisifi mărunți”. (Tudor Popescu)

„ideea este tot atât de reală ca și obiectul, a cărui oglindire în creier este ea”.
(Lafargue)
„arta moare de libertate prea mare. (Gide)

„semper idem” > mereu același.

4 februarie 1988

Persistă! Persistă!
Sila aceasta de a te urni, de a face ceva în care nu mai crezi.
O stare pe care o recunosc mai ales dimineața, când apăsarea luminii, a timpului ce va urma să cadă peste tine, ca un pietroi sau ca o magmă incertă care se volatilizează, o recunosc. Ca o meduză imensă, cu tentacule fără număr, crispându-se pe trupul meu, implacabil, sufocant, umed, cenușiu.

6 februarie 1988

Citit ieri (corect, frunzărit) „Cunoașterea artistică” de Marcel Breazu. Simptomatică pentru perioada trecerii la altceva, când forța unei false viziuni domina încă acaparator.
Terminat și volumul I din „Timpul regăsit”. Abia acum încep să-i văd proporțiile, să-i întregesc conturul.

7 februarie 1988

Proust – a citi cartea lăuntrică a semnelor necunoscute (semne în relief). Singura dictată de realitate. În orice clipă artistul trebuie să fie atent la instinctul său, ceea ce face ca arta să fie lucrul cel mai real, adevărata Judecată de apoi.

Numai impresia este un criteriu de adevăr și merită să fie cuprinsă, ea singură, de către spirit.

– arta adevărată se realizează în tăcere.
– tentația grosolană pentru un scriitor de a scrie lucruri intelectuale este o mare lipsă de delicatețe.

– simț artistic = supunere față de realitatea interioară.

– deșteptarea memoriei.

8 februarie 1988

Începutul concentrat, strict teoretic, al ultimului volum din Proust. De interes și de reflectat. Chiar trebuie revenit din când în când ca un fundament al unor construcții teoretice de urmat în viitorul plan personal.
Ieri la film cu copiii (Băiatul și câinele) și de serviciu la discotecă. Asta după ce am venit de la Codlea unde am fost cu corul. Din 3 spectacole preconizate s-a dat numai unul la cca 60 de copii din clasele 1-4. E utilă și o astfel de situație.

Astăzi – cel mai important lucru este să fac ceea ce n-am făcut niciodată, cel puțin la aceste dimensiuni: să transcriu din Proust un pasaj mai lung:

„Cum ar avea literatura de notații o oarecare valoare, de vreme ce realitatea se ascunde tocmai în spatele acestor lucruri mici pe care le notează ea (măreția în zgomotul îndepărtat al unui aeroplan, în linia clopotniței din Saint Hilaire, trecutul în savoarea unei prăjituri etc.) și care n-au nicio semnificație proprie, dacă nu o desprinzi din ele?
Puțin câte puțin, păstrat de către memorie, lanțul tuturor impresiilor inexacte, în care nu rămâne nimic din ceea ce am simțit într-adevăr, ne constituie gândirea, viața, realitatea, și numai pe această minciună ar reproduce-o o artă așa-zis „trăită”, simplă ca viața, fără frumusețe, repetiție de prisos și atât de plictisitoare și de zadarnică a ceea ce ochii noștri văd și mintea noastră constată, încât te întrebi unde găsește cel ce i se consacră scânteia zglobie și motrice, capabilă să-l pună în mișcare și să-l facă să progreseze în munca sa. Dimpotrivă, măreția artei adevărate (…) era să regăsească, să întrețeasă din nou, să ne aducă la cunoștință acea realitate departe de cea pe care o trăim, de care ne îndepărtăm din ce în ce, și, pe măsură ce cunoașterea convențională cu care o înlocuim devine mai densă și mai impermeabilă, acea realitate care riscăm foarte mult să ne rămână necunoscută până la moarte este pur și simplu viața noastră. Adevărata viață, în sfârșit descoperită și lămurită, în consecință singura viață într-adevăr trăită, este literatura; viața aceea care, într-un sens, sălășluiește în fiecare clipă în toți oamenii și în artist. Dar ei nu o văd, pentru că nu caută să o lămurească. Și astfel, trecutul le este încărcat de nenumărate clișee care rămân nefolositoare, pentru că mintea nu le-a „developat”. Viața noastră, precum și viața celorlalți; căci stilul pentru un scriitor, la fel ca și culoarea pentru un pictor, nu este o chestiune de tehnică, ci de viziune. Ea este revelația, care ar fi cu neputință prin mijloace directe și conștiente, a deosebirii calitative ce există în felul cum ne apare lumea, deosebiri care, dacă nu ar exista arta, ar rămâne taina eternă a fiecăruia. Numai prin artă putem să ieșim din noi, să aflăm ce vede altcineva din acel univers care nu este același cu al nostru și ale cărui peisaje ne-ar fi rămas tot la fel de necunoscute ca și cele ce pot exista în lună. Datorită artei, în loc de a vedea o singură lume, a noastră, o vedem multiplicându-se, și câți artiști autentici există, tot atâtea lumi ni se înfățișează, mai deosebite unele de altele decât cele ce se rotesc în infinit și care, cu multe secole după stingerea focarului din care proveneau, fie că se numea Rembrandt sau Ver Meer, ne trimit raza lor anume.(…) Să reînvii viața adevărată, să reîmprospătezi impresiile, reprezintă, fără doar și poate, o mare ispită. Dar pentru aceasta era nevoie de toate soiurile de curaj, chiar și de cel sentimental. Căci aceasta însemna, înainte de toate, să-ți analizezi iluziile cele mai scumpe, să încetezi a crede în obiectivitatea a ceva ce ai elaborat tu însuți, și în loc să te legeni pentru a suta oară în sunetul cuvintelor: „era tare drăguță”, să citești de-a curmezișul: „îmi făcea plăcere să o sărut”. Desigur, ceea ce simțisem în acele ore de dragoste simt de asemenea toți oamenii. Simți, dar ceea ce ai simțit este asemănător anumitor clișee care rămân negre atâta timp cât nu sunt puse lângă o lampă, și la care trebuie să te uiți de asemenea întorcându-le pe dos: nu știi ce reprezintă atâta timp cât nu ai apropiat simțirea de inteligență. Numai atunci când aceasta a lămurit-o, când a intelectualizat-o, distingi – și cu câtă trudă – aspectul a ceea ce ai simțit. (…)”

„adevăratele cărți trebuie să fie copiii nu ai miezului de zi și ai taifasului, ci ai întunericului și ai tăcerii”.

– nevoia unor ADEVĂRURI RECREATE.

„Opera de artă este singurul mijloc de a regăsi Timpul pierdut.

Simona Cristina BUTNARU

*
Te-am auzit strigând
glasul tău mi-a spart timpanele
zâmbetul a înțepenit în rictus
te-ai întrebat mereu de ce
primăvara frunzele sunt verzi
poate anii tăi s-au măsurat în culori
și griul tâmplelor înseamnă iarnă.

*

Privesc oglindirea norului
într-o picătură de rouă
a plâns iarba în această dimineață
mă obosește foșnetul prea verde al nucului
cadența frunzelor
ca o litanie,
gândurile se împart
ermetic în ziduri lipsite de lumină.

*
Obsesia cernelii mă apasă
– trebuie să scriu – urme de gânduri pe hârtie,
amalgam de litere în tonuri
de albastru
nu contează ce spun
prezentul îmi aparține,
martori îmi sunt genunchii închinați cândva a rugă.

*
Mă voi rostogoli
îndărătul ochilor tăi –
sferă de gânduri despicată,
tăiată în patru imagini adunate în sferturi
de amintiri.
Și-mi voi atinge menirea –
uitare izbită de ziduri,
distrusă în sferturi de cărămizi.
Vei veni atunci
să calci sub tălpi
cuprinderea prafului