Spații culturale nr. 63 (4)

Virgil DIACONU

TRATAT DE POEZIE sau
Îndreptări pentru poetul tânăr

(1). Nu am crezut niciodată în școala de poezie, din simplul motiv că harul nu poate fi înlocuit de învățătură, iar daimonul inspirației ține de zestrea genetică. Însă atunci când poezia este plină de scrieri tremurate, neglijente sau chiar antipoetice, câteva îndreptări asupra acestora sunt binevenite și chiar necesare. În cele de mai jos mă voi strădui să dezvelesc calea către poezia autentică sau estetică, așadar orizontul poetic pe care trebuie să-l atingi.
Poezia modernă în sens larg, așadar de la romantism (1800) și până azi, pune două mari probleme: prima este aceea a modului ei de a fi, deci a artei sale poetice, a conceptului sau a canonului pe care îl întrupează și exprimă, iar a doua este aceea a evaluării și promovării, deci a destinului ei în lume.

I. Conceptul sau arta poeziei moderne

(2). Nu tot ce se oferă sub numele de „poezie” este cu adevărat poezie. Ceea ce numim astăzi în general „poezie” este, de fapt, un amestec de poezie de valoare și de poezie modestă, iar în acest melanj calitativ poezia modestă este dominantă cantitativ, în timp ce poezia de valoare, estetică sau autentică este rară, extrem de rară. Cărțile bune de poezie sunt întotdeauna excepții. Într-un oraș, poeții buni sunt mai rari decât bisericile.

(3). Poezia modernă în sens larg a spart conceptul de poezie clasică (prelungit în timp până la noi sub diferite forme) și l-a reconfigurat în trei mari tipologii sau ideologii poetice diferite și opuse: poezia estetică sau autentică, poezia generaționistă și poezia poeticilor individuale strict subiective.
Poezia modernă estetică sau autentică exprimă conceptul poetic estetic universal-modern, ea fiind practicată de toți poeții moderni de valoare; poezia generaționistă este poezia produsă (născocită) de generațiile și curentele literare alături de poezia estetică, iar ea subîntinde peste o sută de concepte sau arte poetice generaționiste și de curente poetice moderniste diferite și contradictorii; și, în fine, poezia poeticilor individuale exprimă un număr nesfârșit de arte poetice strict subiective, care sunt practicate doar de către poeții în cauză.
Dintre cele trei tipologii sau ideologii poetice, poezia estetică sau autentică este singura poezie viabilă și oarecum stabilă în conceptul ei, în timp ce atât poezia generaționist-„curentistă”, cât și poezia poeticilor individuale strict subiective sunt modeste estetic și într-o permanentă schimbare de concept, de artă poetică.
De fapt, poezia generaționist-„curentistă” și poezia poeticilor individuale strict subiective nu au un singur concept, ci mai multe concepte diferite și opuse unele altora, mai multe arte sau canoane poetice, așa încât născocirea și aplicarea unui nou concept poetic înseamnă abandonarea și negarea tuturor celorlalte.

(4). Dacă dintre cele trei tipologii sau ideologii poetice ale poeziei moderne în sens larg poezia autentică sau estetică este singura ofertă poetică de valoare, înseamnă că evoluția unui poet sau a poeziei, în general, nu se poate produce decât de la poezia generaționistă și poezia poeticilor individuale strict subiective, la poezia autentică/ estetică. Această unică țintă a evoluției poeziei arată că profesorul tău de poezie este, de fapt, poezia estetică. Să ascultăm ce ne spune ea.

(5). Nu te amăgi să crezi că poezia estetică se face din nimic. Substanța poeziei este chiar existența sau viața noastră. Caută să dai glas vieții, existenței, modurilor ei fundamentale de a fi, așadar suferinței și bucuriei, tragicului și eroicului, erosului și spaimei de moarte, sacrului și profanului, deznădejdii și visului, comuniunii cu lumea și înstrăinării de lume, care compun cu toate existența destinală.
Așadar, atunci când scrii poezie, deschide porțile ființei. Ia seama la prințesa care te ține de mână, pentru că mâine toate vor fi pulbere. Nu te fă că nu vezi minunea lumii și nu îi întoarce spatele. Cine, dacă nu tu, să mărturisească despre ea?
Și tot așa, nu te fă că nu vezi ce se întâmplă în stradă. Dar nu te mulțumi cu filmările și cadrele pe care le iei de la distanță, ci fii acolo și aleargă cu Revolta pe străzi. Și cere-ți, în cuvântul tău, drepturile.
Nu te fă că nu vezi apocalipsa politică și nu-i întoarce spatele. Extrage din timpul tău adevărul, cu nerv cu tot! Dă glas adevărului, pentru că doar adevărul are viitor. Spune adevărul și nu vei putea fi înfrânt în tot timpul care va veni după tine. Lucrează, așadar, pentru viitor.

(6). Toată această lume, exterioară și interioară, nu devine însă poezie decât atunci când este supusă rigorilor poetice, așadar artei poetice estetice, care este arta poeziei estetice sau autentice, în general, configurată de câteva norme sau trăsături poetice estetice, așa încât poezia creată va întrupa și exprima tocmai aceste norme sau trăsături/ caracteristici poetice. Iată câteva dintre cele mai importante trăsături poetice: caracterul insolit și tensionat existențial, liric și poetic al conținutului de viață prezent în operă, caracterul surprinzător-imprevizibil, neașteptat și totodată verosimil al ideilor, unitatea ideatică și unitatea stilistică a discursului, coerența sau inteligibilitatea, nonprozaismul, originalitatea, caracterul simbolic-metaforic al discursului și poeticitatea expresiei sau a formei.
În temeiul acestor norme sau trăsături poetice estetice putem aprecia că poezia estetică sau autentică este o viziune poetică asupra vieții (realității, lumii, existenței, propriei ființe), așadar o viziune insolită și tensionată existențial, liric și poetic, originală, surprinzătoare și verosimilă, unitară ideatic și stilistic, coerentă (inteligibilă), nonprozaică, nu de puține ori simbolic-metaforică și eficientă din punct de vedere formal.

(7). Realizarea poeziei ca viziune poetică, deci ca viziune insolitată și tensionată existențial, liric și poetic, originală, surprinzătoare și verosimilă, unitară ideatic și stilistic, coerentă (inteligibilă), nonprozaică, simbolic-metaforică și desăvâșită formal, este condiția estetică sau standardul artistic al poeziei. Acest statut artistic este chiar arta poetică modernă a genului poetic. Creezi poezie în măsura în care discursul tău lingvistic exprimă această artă poetică estetică, așadar caracteristicile-trăsăturile-normele poetice care compun arta poetică estetică, în general.

(8). În mare, poezia modernă estetică, autentică sau de valoare se recunoaște prin aceea că ea înlocuiește faptul banal, nesemnificativ, biografismul apăsat, aspectele rutiniere și manelistice ale existenței, automatismele creatoare, ficțiunile vide, deci ficțiunile dezamorsate liric și poetic, care bântuie cele mai multe creații „poetice” postmoderniste contemporane, cu o viziune poetică insolită și tensionată existențial, liric și poetic, cu o viziune imprevizibilă, stranie, uimitoare și în același timp verosimilă… Poezia de valoare este întotdeauna surprinzătoare, stranie, ea uimește prin ideile și lumea pe care o creează, deși ea spune ceva despre ființa noastră lăuntrică autentică.
Ai încredere în imaginația, în viziunea ta poetică, și fă în așa fel încât poezia ta să își surprindă lectorul, să îl uimească, pentru că uimirea te ferește de discursul comun, uzual, banal. Dar caută ca poezia ta să uimească cu lucrurile simțite și adevărate din orizontul ființei, al existenței umane destinale, iar nu cu ficțiuni goale, deci cu fantasmagorii, absurdități sau suprarealisme de buzunar.
Lasă-l să vorbească pe cel care se bucură sau plânge în tine, pe cel care strigă sau urlă în tine. Nu îți ascunde bătăile inimii, ci găsește-le locul în paginile tale. Scrie, așadar, lucruri simțite, fremătătoare, vibrante!

(9). Poezia poate fi înțeleasă, firește, ca fiind o exprimare-ilustrare a temelor ei existențiale. Dar nicio temă existențială nu salvează prin ea însăși poezia. O poezie nu devine mai bună pentru că este morală, religioasă, de atitudine socială, de dragoste etc., pentru că este scrisă în vers clasic sau în vers liber, pentru că aparține unei generații poetice sau alteia, pentru că este antică sau modernă, românească sau străină, ci pentru că ea reușește să trateze poetic, deci prin arta poetică estetică, ce este universală, temele pe care le exprimă. De aceea, orice temă care urmărește să devină poezie trebuie să confirme în desfășurarea ei ideatică normele estetice ale poeziei, trăsăturile ei fundamentale, de gen poetic modern, în sens larg, deci trăsăturile artei estetice a poeziei.

(10). Nu căuta un limbaj neapărat obscur, cifrat, suprarealist sau absurd. Vorbește pe înțeles, pentru că numai prin propoziții care sunt înțelese poți să exprimi o viziune tensionată existențial, afectiv și poetic asupra existenței, a lumii, în general. Pentru că numai printr-un discurs inteligibil poți să produci uimirea poetică și poți seduce. Nu confunda, așadar, limbajul obscur, contorsionat, sibilinic, rebusistic, absurd cu poezia. Poezia nu este un astfel de limbaj. Poezia este un limbaj inteligibil. Poezia de valoare a marilor poeți, precum Baudelaire, Rimbaud, Trakl, Rilke, Arghezi, Eminescu, Bacovia, Blaga, M. Sorescu, poate și N. Stănescu, este o poezie inteligibilă. Ceea ce nu este inteligibil este în afara poeziei, este poezie ratată.

(11). În același timp, nu te feri de vorbirea în simboluri, metafore sau parabole, care se constituie ca limbaj poetic, pentru că acest limbaj este chiar felul de a fi al poeziei. Limbajul poetic are capacitatea de a insolita lumea pe care o creezi și pui în pagină. Cine, dacă nu poezia, ar trebui să fie metaforică? Proza, reportajul, cartea de chimie?
Nu crede că poezia are datoria să omoare metafora, pentru că metafora însăși este poezie. Metafora este o poezie în câteva cuvinte. Poeziile care nu transportă metafore, simboluri, parabole nu fac acest lucru prin voința expresă a autorului lor, ci din neputința lui de a crea metafore, simboluri, parabole, din lipsa lui de imaginație poetică. Ți se pare că aceste versuri metaforice –
„Aud materia plângând”;
„Și tare-i târziu, și n-am mai murit”;
„Nu credeam să-nvăț a muri vreodată”;
„Tu: copac, stea, piatră!”;
„Eu te iubesc din tălpi până la steaua”;
„Mâinile mele sunt mâinile tale,
rănile tale sângerează în mine.”
„Arde cerul în lumânare, cu stea cu tot”;
„Da, eu băiat m-am născut.
Rând pe rând apoi, o fată, o creangă,
pasăre-am fost, pește mut:
și săream peste unde în larguri”;
„Dumnezeu este ziua și noaptea,
iarna și vara, războiul și pacea,
îndestularea și foamea” –
sunt puțin lucru? Dar este știut că numai poeții autentici au capacitatea de a vorbi prin metafore, simboluri sau parabole, deci prin limbajul poetic/ metaforic. Pe de altă parte, știm foarte bine că poezia nu este un limbaj metaforic în sine, ci o viziune care se exprimă prin acest limbaj.

(12). Ceea ce numim „poezie de valoare”, estetică sau poezie evoluată se constituie din poezia individualităților sau personalităților poetice care confirmă prin poezia lor conceptul de poezie estetică, iar nu din poezia generațiilor și curentelor literare, care are un alt concept poetic decât cel estetic.
Performanța poetică nu aparține, așadar, nici generațiilor literare, nici curentelor literare, ci doar acelor poeți care exprimă conceptul de poezie estetică sau autentică. Acești poeți pot proveni, firește, și dintre poeții generaționiști, mai precis dintre poeții generaționiști care și-au depășit conceptul de poezie generaționistă.

(13). Există un paradox al frumosului, deci și al poeziei estetice sau autentice, iar acesta stă în faptul că arta estetică a poeziei este una singură, în timp ce aplicarea (concretizarea) de către fiecare poet autentic a acestei arte poetice unice este „diferită”.
Așadar, același unic concept al frumosului poetic se manifestă în poezia poeților de valoare în mod diferit; dar într-un mod diferit care nu neagă estetica poeziei, spiritul ei, deci conceptul de poezie estetică, ci îl confirmă într-un mod individual, specific, original. Acest mod diferit, adică original, de întrupare a conceptului poetic estetic în poezia unui poet autentic sau altuia, este stilul poetic de autor.

(14). Prin poezia lor, toți poeții autentici exprimă același concept poetic estetic universal, același canon poetic, aceeași artă poetică estetică, însă într-un mod diferit, specific, original, deci într-un stil poetic propriu. Aceasta înseamnă că toți poeții de valoare se aseamănă prin arta poetică estetică pe care poezia lor o întrupează și exprimă, și totodată că ei se deosebesc unii de alții prin stilul poeziei lor. Diferența dintre poeții de valoare nu este, așadar, conceptuală, ci stilistică. Toți poeții autentici practică aceeași artă poetică estetică, însă în stiluri artistice diferite.

(15). Poezia generaționistă se naște ca o revoltă împotriva poeziei existente, în special a poeziei estetice, și de aceea toate generațiile și curentele poetice moderniste creează, născocesc o poezie diferită conceptual de poezia estetică, deci o poezie nouă, cu un concept poetic generaționist propriu, diferit de conceptul poeziei estetice. Dar deși toate generațiile și curentele poetice moderniste lichidează normele poeziei estetice, visând la o poezie nouă „fără norme poetice”, ele sfârșesc prin a-și crea o poezie cu propriile norme, diferite de cele ale poeziei estetice și chiar împotrivite acestora; vezi în acest sens poezia avangardistă, în special, dar și cea mai mare parte a poeziei postmoderniste contemporane.
Obsedată de noutate, fiecare generație poetică urmărește să schimbe poezia estetică și toate poeziile generaționiste, cu propria poezie generaționistă. Poezia începe și se termină cu poezia noastră, pare că spune fiecare nouă generație poetică, ce apare în lumea literară aproximativ la zece ani.

(16). Poezia care domină cantitativ poezia contemporană este poezia postmodernistă, iar ea practică două arte poetice diferite, și anume: poetica hiperrealistă și poetica pastișei. Poezia hiperrealistă configurează prozaic, știristic-reportericesc, realitatea imediată, cotidiană, aspecte și tablouri autenticiste, biografii prozaice atomizate, obsesii pornografice, banalități și stupizenii de tot felul, jocuri lingvistice, în timp ce poezia pastișei rescrie, reciclează sau plagiază poezia altor poeți.
Aceste două poetici postmoderniste se manifestă alături de poezia estetică și de poetica ei, deci ele sunt poetici modeste, ineficiente estetic. Dacă vrei să îți omori poezia, atunci intră în cochilia poeziei contemporane postmoderniste și scrie fie o poezie hiperrealistă sau autenticistă, fie o poezie care pastișează, rescrie, reciclează sau chiar plagiază poezia altor poeți, români sau străini, de azi sau de ieri; scrie ca ei, deci cu vocabularul, ideile, expresiile și viziunea lor. În fond, mimetismul poate avea două obiecte diferite: realitatea și realitatea scripturală, lumea exterioară și poezia altor poeți. Poeții postmoderni minori practică una sau alta dintre cele două poetici.

(17). Obiectivul oricărui poet trebuie să fie poezia estetică sau autentică. Poezia estetică există dinaintea noastră. Ea trece printr-o parte a poeziei antice (Epopeea lui Ghilgameș, Geneza, Psalmii, Ecclesiastul, Cântarea cântărilor, Iov, Plângerile lui Ieremia, epigramele mortuare grecești, rubaiatele lui Omar Khayyam etc.) și printr-o parte a poeziei poeților moderni (Baudelaire, Rimbaud, Benn, Bertrand, Rilke, Trakl, Eminescu, Bacovia, Blaga, Arghezi, M. Sorescu, N. Stănescu…), și ajunge la noi, în poezia câtorva poeți de astăzi.
Firul poeziei estetice este astfel neîntrerupt. Descoperă acest fir! Citește-i pe marii poeți. Dar nu pentru a-i copia sau pastișa, ci pentru a vedea pe viu cum este, cu adevărat, poezia.
Nu te amăgi, așadar, să crezi că poezia începe cu tine. Înaintea ta s-a creat o poezie uimitoare. Numai să ai ochi să o vezi! Numai să nu o confunzi cu sclipitoarea și șocanta poezie generaționist-„curentistă” la modă, care i-a smintit pe cei mai mulți. Citește-i pe marii poeți, tocmai pentru a vedea la ce cotă valorică a ajuns poezia; pentru a te raporta la nivelul ei de performanță și pentru a-ți găsi propria voce poetică.
Și totuși, dacă grăuntele de har îți lipsește, o mie de cărți citite nu îți vor folosi la nimic. Instrucția culturală îți este de folos doar atunci când harul deja lucrează în tine.

(18). Calea poeziei trece prin spiritul întregii poezii estetice/ autentice, de ieri și de azi, care este una singură, iar nu prin spiritul poeziei generaționiste, care își schimbă arta poetică (conceptul) la aproximativ zece ani. Virusul generatitei te poate distruge.
Fii în/ întru spiritul universal al poeziei!
Dacă spiritul tău nu este sensibil, el dispare.
Dacă spiritul nu este creativ, el nici nu există.

(19). Nu scrie pentru un om, ci pentru umanitate.
Scrie pentru acest timp, ca și cum ai scrie pentru viitor.
Dacă nu scrii pentru viitor, poezia ta nu va ajunge în viitor.
Toți marii poeți de ieri pe care azi îi recunoaștem ca mari poeți au scris pentru viitor.

(20). Nu toată poezia modernă (contemporană) este de valoare și nu toată poezia antică este mediocră, după cum se crede în general. Poezii de valoare și poezii mediocre se găsesc, deopotrivă, în ambele poezii, antică și modernă. Poezia de valoare antică și poezia de valoare modernă formează un singur corp poetic estetic, după cum poezia modestă antică și poezia modestă modernă formează corpul poeziei modeste sau minore.
O parte din poezia veche, precum Epopeea lui Ghilgameș, Geneza, Psalmii, Ecclesiastul, Cântarea cântărilor, Iov, Plângerile lui Ieremia, câteva dintre epigramele mortuare grecești sau rubaiatele lui Omar Khayyam etc. fac de râs cea mai mare parte a poeziei contemporane, care este minoră.

(21). Un roman de condiție medie poate să treacă drept un roman bun, însă o poezie de valoare medie este în mod vizibil o poezie proastă. Poezia nu este considerată ca fiind poezie, decât atunci când este performantă, când este de excepție. Starea mediocră o exclude din rândul poeziei.

(22). Nu publica imediat tot ce scrii și nu arunca o carte în lume oricum. Fii exigent! Revino asupra cărților tale și perfecționează-le până să le dai tiparului, pentru că după publicarea unei cărți nu mai poți retrage niciuna dintre greșelile pe care le-ai făcut. Scrie în așa fel încât poemele tale să poată sta alături de poemele celor mai mari poeți.

II. Evaluarea, promovarea și destinul poeziei

(23). Promovarea poeziei se face mai cu seamă prin critica literară și prin premiile pe care anumite instituții de cultură le acordă poeților. Pe aceste două căi, dar și prin lectura de care se bucură sau nu se bucură cartea de poezie în rândul masei de cititori, se construiește destinul poeziei.
Marea luptă care se dă astăzi în poezie nu este lupta pentru crearea unei poezii de valoare și conturarea prin ea a unei arte poetice estetice universal valabile, ci este lupta pentru promovare, pentru atingerea celor mai înalte poziții în ierarhia poetică. De aceea, alături de o poezie puternic diferențiată calitativ, epoca actuală produce și cele mai neașteptate evaluări și promovări. Produce cele mai neașteptate situații destinale ale operelor.

(24). Cea mai bună modalitate de evaluare și promovare a poeziei este, cel puțin teoretic, critica literară. Dar critica nu este un corp unitar de critici literari, ci este compusă din critici mai mult sau mai puțin competenți din punct de vedere literar, deci din critici care au principii de evaluare diferite, fie adecvate, fie neadecvate, așa încât evaluările lor vor fi întotdeauna contradictorii, mai precis corecte sau false.
De altfel, de-a lungul epocii moderne în sens larg (1800 – azi) s-au conturat două critici evaluatoare diferite și opuse calitativ: o critică estetică sau competentă, care evaluează poezia corect, și o critică pseudoestetică sau incompetentă, care evaluează poezia deformat, incorect.
Critica estetică sau competentă recunoaște atât valoarea poeziei estetice, cât și precaritatea estetică a poeziei minore, și în acest chip ea construiește operelor poetice de valoare un destin literar benefic meritat, iar operelor poetice modeste valoric un destin literar precar (negativ) meritat, în timp ce critica incompetentă sau pseudoestetică subevaluează poezia estetică și supraevaluează poezia minoră, construind astfel operelor poetice de valoare un destin literar precar (negativ) nemeritat, iar operelor poetice minore un destin literar benefic nemeritat.
Așadar, critica literară competentă (estetică) și critica literară incompetentă (pseudoestetică) construiesc atât poeziei de valoare, cât și poeziei minore, destine literare contradictorii. Cele patru mari situații destinale construite de critica literară contribuie (alături de alți factori) la făurirea destinului în lume al poeziei, și de aceea putem spune că cele două critici evaluatoare sunt critici literare de destin.

(25). Începând cu epoca modernă, activitatea critică s-a intensificat în mod vizibil. Astăzi mai toată lumea face critică literară, după cum mai toată lumea face poezie… Producția critică și producția poetică sunt la liber, și numai cine nu vrea nu devine astăzi un criticator „respectabil” sau un poet „de marcă”…
Epoca contemporană este mai cu seamă una a criticii literare, mai precis a criticii literare modeste, incompetente, care pe de o parte supraevaluează poezia modestă, acordându-i titlul de „poezie de valoare”, iar pe de altă parte subevaluează, minimalizează sau ignoră poezia de valoare. Oricum, critica incompetentă evaluează poezia pe dos. Și de aceea această critică mai poate fi numită critică pe dos.
Mulțimea evaluărilor elogioase pe care critica literară incompetentă le face masei poetice minore ne arată că atitudinea curentă, dominantă, pe care critica noastră (incompetentă) o are, este aceea de protejare și încurajare a poeziei minore. Prin supraevaluarea poeziei minore, critica literară incompetentă ține în viață în mod artificial o poezie moartă poetic, pe care ne-o vinde ca fiind chiar poezia. Vezi în acest sens cel puțin poezia unor poeți ca Mircea Cărtărescu, Ion Mureșan sau Liviu Ioan Stoiciu, pe care critica modesta sau mincinoasă o consideră ca fiind cea mai importantă poezie de la Revoluțiune încoace, când în realitate ea este doar o poezie minoră bine promovată, deci făcută poezie „de valoare” doar de marketingul literar.

(26). Așadar, chiar dacă ești un autor modest, critica literară te poate face poet, fie pentru acest sezon literar, fie „pe viață”. Dar poeții de astăzi au învățat să își facă singuri imagine. Și este de observat că poeții minori, care sunt ahtiați după premii literare, fac totul pentru a fi vizibili în epocă, sunt productivi, editează o carte de poezie pe an, publică poezii în fiecare lună în mai toate revistele literare importante, își lansează o carte în zece locuri, sunt activi pe net și pe propriile bloguri, își etalează în presă premiile deja obținute și antologiile generaționiste în care au fost incluși, într-un cuvânt, fac totul pentru a-și promova propria poezie. A fi astăzi un poet (re)cunoscut înseamnă a-ți regiza, a-ți fabrica o bună imagine de poet, un bun marketing. Ai imagine – exiști!; nu ai imagine – nu exiști! Astăzi, la putere nu este poetul de valoare, ci imaginea de poet de valoare, este poetul-hologramă.

(27). În afara câtorva critici, destul de puțini, nu văd conturată o direcție critică ferită de compromisuri, care, pe de o parte, să sancționeze poezia minoră supraevaluată, iar pe de altă parte să promoveze poezia cu adevărat autentică, de valoare. Nu văd o direcție critică compactă care să diferențieze clar și hotărât între poezia de valoare și poezia de toate zilele, comună. Critica noastră nu prea desparte apele de uscat. Ba, de multe ori, critica literară protejează poezia minoră, face zid în jurul ei, umplând-o de merite pe care ea nu le are.

(28). Și cu toate acestea, critica competentă sau estetică face tot ce poate ca să restabilească ierarhia corectă a poeziei/ poeților, corectând ierarhia falsă, impusă de critica incompetentă sau coruptă. Și dacă nu reușește să stabilească corect calitatea poeților în epoca lor, ea făptuiește totuși acest lucru în timpul imediat următor. Nici poetul minor nu poate să fie tratat drept poet de valoare la nesfârșit, nici poetul de valoare nu poate fi considerat drept poet modest, pentru că nimeni nu poate să diminueze, de fapt, valoarea poeziei autentice. Nu se poate ca poetul care este atins de înger să nu fie văzut în îngereasca lui.

(29) În ansamblul literaturii postmoderne contemporane, poezia și critica modeste, precare estetic, sunt dominante cantitativ, în timp ce poezia de valoare și critica competentă reprezintă excepții. Dar tocmai pentru că mediul poetic este dominat de poezia și critica mediocre, revoluția poetică și critică devine o necesitate.

(30). Cea de a doua mare modalitate de promovare a poeziei este premiul literar. La noi, aproape fiecare poet visează Premiul Nobel sau, cel puțin, un premiu al Guvernului Literar Postmodern. De fapt, astăzi nici nu mai contează atât de mult cum scrii, ci cât de promovat ești. Contează relațiile pe care ți le poți face pentru a fi premiat și promovat. Tocmai de aceea, premiile literare de astăzi nici nu prea mai confirmă valoarea cărții premiate, ci doar bunele relații pe care autorul le are cu instituția care tocmai i-a acordat premiul.
Anomalia premiilor literare de azi constă, așadar, în faptul că ele sunt acordate mai cu seamă unor poeți modești, nesemnificativi. Premiile literare acordate de Guvernul Literar Postmodern vor să facă poeți mari din poeți mici, și de aceea ele sunt premii false, total neconvingătoare. Iar dacă am alege să citim cărțile de poezie după premiile literare obținute de ele, am citi aproape numai poezie proastă. Glorioleta poetului minor nu păcălește, așadar, pe nimeni.
După cum se vede, criza poeziei contemporane este alimentată de criza criticii literare și a premiilor pe care ea le acordă poeziei modeste. Dar ce poate să însemne un premiu literar pentru un poet modest? Premiile acordate poeților modești nu înseamnă nimic și nu folosesc la nimic, pentru că ele nu confirmă o valoare, de vreme ce ea nu există.
Promovarea poeziei minore este inutilă și face de râs atât instituția care a acordat premiul, cât și literatura română, care va trebui să recunoască că operele ei, premiate și decretate drept opere de valoare, sunt, de fapt, opere minore.

(31). Cum va fi evaluată poezia peste câțiva ani și cum vor arăta, atunci, ierarhiile noastre poetice? Firește că nu peste mult timp, aproximativ 15 de ani, generația poetică 2000 va înlocui cu totul sau aproape cu totul generația optzecistă postmodernistă și, dimpreună cu ea, puterea literar-administrativă pe care aceasta o deține în USR, și, înlocuind-o, generația 2000 va avea libertatea să facă exact ierarhiile literare pe care și le dorește și să acorde poeților ei premiile USR mult visate.
Așadar, generația 2000 și critica douămiistă vor schimba dictatura poeților postmoderniști optzeciști de azi cu dictatura propriilor poeți, după cum critica postmodernistă optzecistă a schimbat, la rândul ei, dictatura poetică șaizecistă cu dictatura propriilor poeți optzeciști. Iată mutația valorilor poetice generaționiste, a criticii de tip generaționist și a ierarhiilor poetice generaționiste! Actorii generaționiști se vor schimba, dar în dealu′-valea poeziei noastre ei vor juca aceeași piesă a ierarhiilor poetice generaționiste, ca și acum.
În acest fel, poeții de valoare de mâine vor suporta și ei, ca și poeții de valoare de azi, evaluările și ierarhiile unei mediocrități critice generaționiste ajunse la putere, care își va pune pe soclu proprii poeți generaționiști modești și va nega valoarea oricărei alte poezii.

(32). Sufocarea pieței literare moderne și postmoderne de către poezia minoră a condus la ideea că poezia a murit… Dar firește că numai poezia minoră a murit și că doar poeții modești își omoară, prin lipsa lor de har, poezia. În rest, grăuntele de poezie autentică al poeților de valoare face invizibil muntele de poezie modestă.

Petrache PLOPEANU

[sămânța, rădăcina și coroana]

Cu goliciune-n mintea-mi gârbovită,
mă străduiesc să îmi mimez prea-plinul,
s-ascund cum se adună-n creier slinul,
iar de se simte vremea-mi istovită,
voi cere alta de la cel ce-nclină,
clepsidra spre pustiuri sau răcoare.
Atunci vor umple vasul cu rumoare,
prin zvon să știu durerea ce-mi alină,
dar nici așa nu vreau întreg izvorul.
Din goluri și fragmente bănuite
se deslușește rândul și răzorul,
sămânța, rădăcina și coroana.
Cu muza, la esențe tăinuite
voi izbândi doar dacă sunt boroană.

[Atâtea bovary în sinucideri]

Atâtea bovary în sinucideri,
au înghițit otrăvuri din iubire,
au vrut să simtă veșnica-înrobire
și nu întorsătura din ucideri,
când victima își cere drept la viață.
S-au străduit să moară în tăcere,
iubitului, ce data-i-au doar miere,
să nu-i șoptească vorbe dinspre ceață,
ci din lumină, rază să-l ostoaie.
Așa-s aceste doamne când tăcute,
se-nchid în singuratica odaie
și trec încet în mituri și legende,
lăsând din ele gândurile-acute
închise-n scrinuri negre și agende.

[E toamnă și răspunsuri se adună]

Septembrie se-ntoarce în odaie,
cu zestrea lui de gânduri ce întreabă,
de ce, din nou, ne tot aflăm în treabă,
de ce supuși de viața ce ne-ndoaie,
ne agățăm păiajenii voinței.
E toamnă și răspunsuri se adună
într-un bilanț de trecere nebună
prin anotimpuri ce s-au dat seminței,
să stea, să nască și să crească-n vreme.
Treizeci de zile, lună repetată,
sulemenită cu ascunse creme,
e partea mea de ultimă recoltă;
aștept semnal de navă săgetată,
să plec spre Styx cu pânzele în voltă.