Literadura nr. 6 (5)

Gela ENEA

nu mai scrie nimeni ca mine și nici eu ca mine nu mai scriu

de când sora mea cea oarbă s-a așezat pe o bucată de gând stâncos
zilnic urc povârnișuri lătrătoare
nu pot s-o văd/ s-o ating
mă înnod printre vegetații sălbatice
îmbrac în piele fiecare piatră

sora mea cea oarbă citea poezii cu buricele degetelor
se pricepea la mine
nu m-a scos din afurisit niciodată
îi ghiceam oriunde ascunzișul
o trăgeam afară de păr
țipătul ei nacelă
se-ncovriga la gâtul edițiilor princeps
unde trăiesc ai noștri
încolonați
purtând rumegușul complicității sub guler
vai
nu o zăresc pe sora mea cea oarbă nicăieri
poate trebuia un canal subteran/ o conductă
nu la suprafață să stau
năclăită de certitudinea că sora mea cea oarbă
citește atemporal
(cu buricele degetelor)
mai bine decât mine mai cu tâlc

am rămas în aceleași boarfe de când m-a părăsit
pipăi și eu
dar mâinile mele sunt de cristal
transparente

Angi Melania CRISTEA

Centrifuga

dormi sau fabrici vise?
pune-ți capul pe ultimul pervaz de unde lumea ca o centrifugă toacă iluzii
îți zic chiar de a-i pune gratii între eu și supraeu
lumile vor rugini sau poate se vor dedubla în Ivan cel Groaznic și vor bântui
ți-este sete sau încă n-ai tras linii curbe?
ți-a tremurat mâna aia cu care trebuia să te închini la venirea în acest univers ce își potrivește
roțile zimțate după orgolii
comete și clowni
zilele par exoftalmice de parcă ar trăi în subteranele unui suflet-caracudă
mai este loc pentru liniștea care aburește cerul?
taci sau pictezi enclave rose noir?
suflete-matrioșkă

Ion ROȘIORU

Îmi amintesc de karmă

Rânjind s-adună câinii la rampa de gunoi:
Îmi amintesc de vrajbă, îmi amintesc de noi!

Un cocoșat își trage bocancii din noroi:
Îmi amintesc de soartă, îmi amintesc de noi!

În jurul morii plopii au crengile vâlvoi:
Îmi amintesc de moarte, îmi amintesc de noi!

Pe bulevard castanii-s din ce în ce mai goi:
Îmi amintesc de karmă, îmi amintesc de noi!

Ce prăbușire în păcat!

Ce toamnă doldora de noime! Ce cai de ipsos la manej!
Ce singur cuc pe strada veche! Ce frunze roșii în vârtej!

Ce dimineață scandinavă! Ce corbi albaștri în castel!
Ce șansonetă îngânată! Ce nuntă fără menestrel!

Ce cale-ntoarsă-n casa goală! Ce han odinioară viu!
Ce amintire dureroasă! Ce gară plină de pustiu!

Ce cuvertură-n zece ițe! Ce lac de-a pururi colmatat!
Ce întâmplare sacrosantă! Ce prăbușire în păcat!

Îmi fac anemic semnul crucii

S-agită tabla pe cupolă. Biserica ar vrea să zboare.
Vor îngerii să afle dacă-mi surâde ultima plecare!

Nepăsătoare crește iarba. Doi preoți s-au culcat sub ea.
L-aș fi dorit măcar pe unul prezent la-nmormântarea mea!

Pe zid – coroane funerare. Din trandafiri petale curg.
Deși amiaza mea-i departe încerc o stare de amurg!

O babă mătură capela. Se suie clopotaru-n turn.
Îmi face anemic semnul crucii și-mi văd de cale taciturn!

La mulți ani!

SEPTEMBRIE
1-Ecaterina Chifu
11-Ștefan Iovan
14-Valentina Bucur
22- Nicolae Peneș
26-Emil Niculescu
27-Sabin Bâldea
27-Marie-Jean Ion

OCTOMBRIE
11-Gina Zaharia
11-Claudiu Elvis Săftoiu
16-Alexandru Borcan
16-Sabin Orcan
23-George Tarara
24-Marius Râpeanu
24-Gheorghe Onea
26-Teo Cabel
27-Viorel Frâncu

NOIEMBRIE
2-Ilie Mândricel
3-Gheorghe Sava-Popa
7-Gabriela Matiu
11-Lucian Mănăilescu
12-Stelian Grigore
12-Constantin Feraru
15-Mitică Ion
19-Stan Brebenel
21-Nicolae Cabel
23-Ștefan Dima
27-V.B.Țânțăreanu
28-Virgil Diaconu

Florentin POPESCU

Locuri și oameni din Buzăul de
altădată (II)

…Și iată-mă ajuns elev în clasa a V-a în
Buzău. Și nu la orice școală, ci la
„pedagogică”, așa cum se numea atunci liceul
ce poartă azi numele marelui ctitor al
învățământului românesc, Spiru Haret.
Părinții nu m-au dat dintr-o dată la
internat, socotind pesemne că o garanție de
disciplină și de comportament în noua
localitate o reprezenta mătușa, sora mamei,
căsătorită de curând și locuind cu chirie pe
strada „Alexandru Sahia”, dispărută și ea ca
multe alte străzi după 1968, când urbea a
căpătat statutul de capitală a județului Buzău,
pe acele locuri ridicându-se blocuri ce se pot
vedea și astăzi pe strada Unirii, latura ce duce
către Bariera Ploiești – în apropierea căreia se
afla o benzinărie, de unde, din când în când,
gazda mea mă trimitea să cumpăr gaz (petrol
lampant) pentru cele două mașini de gătit
suplinind lipsa unei bucătării mai acătării,
întrucât casa era din cele vechi, boierești,
avându-și proprietarii în nu știu ce localitate,
pare la Ploiești dacă îmi aduc bine aminte.
Și fiind eu atunci, ca și azi, un ins
sociabil, nu mi-a fost deloc greu să mă
împrietenesc cu copiii cartierului, de vârstă
apropiată mie, și unii dintre ei chiar colegi de
școală. Așa se face că am putut trece cu
destulă ușurință peste „șocul adaptării” la
noua condiție de școlar la oraș.
Casele erau într-un amestec, de stiluri și
arhitecturi, atât de mare încât cu greu aș putea
găsi o frază prin care să le subliniez o notă
comună. Clădiri mari, de început de veac,
conviețuiau cu case mai mici, ridicate de
bulgarii (sârbi) care se stabiliseră cu mulți ani
în urmă în Buzău. De aceea nu mira pe
nimeni că dincolo de angaralele gospodăriilor
se întindeau grădini de zarzavat și chiar șiruri
întregi de arbori fructiferi. Aproape că se
înțelege de la sine că într-un astfel de cadru
pentru noi copiii se găseau locuri ideale
pentru jocuri, mai ales pentru unul
arhicunoscut și practicat de puștanii de pe
atunci de-a v-ați ascunselea.
Întâmplarea făcuse ca pe o stradă din
apropiere, Ciochinescu (mai există și azi) să
locuiască colegul meu de bancă, nimeni altul
decât Mihai Sălcuțan, avocatul și scriitorul de
azi, iar „gard în gard” cu locuința mătușii
mele, Gazda, să stea un alt coleg de promoție,
Jan Cristea, cel care avea să se afirme ca bun
inginer în Buzăul ajuns reședință de județ,
după ce încercarea lui de a intra la Filologie a
eșuat. Chemarea interioară către literatură nu
l-a părăsit, însă, nicio clipă de vreme ce târziu
încoace, după 1990 s-a hotărât să înființeze o
editură proprie. În treacăt fie spus, cred că nu
i-a reușit nici asta ori poate o fi renunțat la
idee din cine știe ce motive.
Școala Pedagogică, cu holurile ei mari,
cu cele două aripi ale clădirii, cum nu mai
văzusem până atunci, nu numai că m-a
impresionat puternic, ci m-a și intimidat
întrucâtva, mai ales în anul al doilea, de prin
clasa a VI – a, când părinții au socotit că sunt
destul de responsabil ca să pot fi înscris la
internat, unde, se știe, rigorile programului,
supravegherea aproape permanentă a
profesorilor și a pedagogului nu-ți mai lăsa
ție, învățăcelul, nicio marjă de mișcare în
afara orarului, cu activități și ore de la care nu
aveai cum să te sustragi: dimineața cursuri,
după amiaza studiu individual în clasele
numite nu știu de ce „săli de meditații,
formulă cam nepotrivită după mine, dar care
se încetățenise în mai toate școlile care aveau
și internat.
Astăzi, după atâta amar de vreme, făcând
recurs la memorie îmi dau seama că
„romanul” meu ca elev al sus-numitei școli ar
cuprinde, dacă l-aș scrie vreodată, fapte și
întâmplări ce pot părea ciudate, însă pe atunci
erau cât se poate de firești în preocupările
unor copii ca noi.
Bunăoară, nu pot uita campionatele de „fotbal
de masă” când ne întreceam în dirijarea unei
monede, cu ajutorul unui echer, către
„porțile” din caroiajul desenat pe câte o
bancă, după cum – în chip ceva mai particular
(dar în orice caz original) în banca cu pupitru
generos în care stăteam la ore alături de Mihai
Sălcuțan ne închipuiam că ne aflăm unul în
România și altul în Bulgaria și tot pe un
caroiaj cu linii și pătrate desenasem
minuscule linii de cale ferată pe care mișcam
„garnituri” de vagoane construite din bucăți
de radieră legate între ele cu zalele unui
lănțișor de briceag, având drept locomotive
cheutori de șoșoni. Marfa o reprezentau
„cărbunii” din mine de creion iar cheresteaua
era alcătuită din micile surcele rezultate după
ascuțirea acelorași creioane… Dar tot
„comerțul” dintre cele două țări vecine și
prietene s-a sfârșit brusc într-o oră – culmea!
de geografie – în care profesorul ne-a obligat
să rupem relațiile „economice” româno-bulgare
confiscându-ne întregul depou de
vagoane și locomotive, cerându-ne imperios
ca a doua zi să venim însoțiți de unul din
părinți… Dar ai mei nefiind în oraș am scăpat
cu o muștruluială zdravănă și atât.
De neuitat erau și zilele aurii de
toamnă când tot văzduhul mirosea a struguri
iar profesorii ne încolonau și ne conduceau în
via școlii la cules. Pe atunci întreg spațiul care
începea de lângă terenul de sport și se
întindea cam până unde se află azi Complexul
comercial Crâng, adică până aproape de
stadionul de fotbal, era plin de butuci de viță
nobilă.
Toată acea podgorie avea să dispară și ea
odată cu ridicarea blocurilor ce străjuiesc azi
bulevardul ce începe de la „Casa albă” și se
sfârșește la intrarea în parcul Crâng – un alt
loc de care mă leagă o mulțime de amintiri, de
întâmplări trăite pe diverse paliere de vârstă și
care merită să fie povestite și ele…

Mihai VINTILĂ

Bulevarde care nu mai zâmbesc
Aud cum frunzele nu se mai zbat
Salcâmii nu mai cântă
Păsările au uitat să zboare
Și omul, de sărăcie
Cu gându-i tot la ducă.

Scheleți albiți de cioate
Privesc la noi scârbiți
Din bulevarde ce rânjesc
Cu gurile lor hâde, fără dinți.

Mă plimb printre tristeți.
Brăila trăiește din poveste
Vedem ce-a fost
Și astăzi nu mai este.

Salcâmii nu mai cântă
Păsările au uitat să zboare
Iar noi …

Ce facem noi aicea oare?
(Străzi fără poeți)