CulturăSpații culturale

Spații culturale nr. 63 (2)

Povești de călătorie

Doina CERNICA

„Cu moartea pre moarte călcând…”

Au rezistat incredibil de mult, ani!, în locuința noastră, două daruri pascale: un miel copt într-o formă de fontă, primit de la preotul care de decenii la Stupca ține slujba de pomenire a Porumbeștilor și o huscă, un bulgăraș de sare care aducea cu un clopoțel, pe care mi-l dăduse o poloneză din Cacica, explicându-mi că nu lipsea din coșul cu bunătăți pentru sfințit al familiilor cu viața legată de salină. O puneam și eu pe masa de Paști, mai albă între ouăle roșii, vegheate de mielul făcut din aluat de cozonac, proaspăt împodobit cu un fir de asparagus sau de mirt, ori cu frunze verzi de avocado. Și acestea crescuseră dintr-un dar, un fruct de avocado, exotic pe atunci, în anii optzeci, adus din Israel de prietenii noștri, arhitecții Stela și Alexandru Bartfeld, împreună cu un buchet de povești. Erau la prima lor călătorie în țara în care aveau după aceea să se stabilească, numeroase lucruri îi impresionaseră și ne transmiteau emoția, încântarea sau surpriza lor, tot atât de vii depănate ca și în urmă cu doar câteva zile – trăite. Una, care mi s-a întipărit puternic în minte, a fost a Mării Moarte, în altă asociere decât cele pe care le știam, cu ruinele Sodomei și Gomorii pe fundul ei și cu valoroasele manuscrise descoperite în grotele din vecinătate. Aceasta avea o notă veselă și una desprinsă din basm: Stela și Sandu, alături de zeci și zeci de viligeaturiști se scufundaseră în valurile unei mări care nu te lăsa nici să înoți, nici să te miști ca pe uscat, nici să te întorci fără o mână prietenească de ajutor dacă alunecai pe o rână în apa ca o saramură. Crescută la munte, cu vacanțe și concedii la mare, așteptate de cum treceam de Mărțișor, mi-am dorit să intru și eu în valurile sale într-o zi.

Ziua aceea-ziua aceasta înainta odată cu autocarul nostru printr-un peisaj de o ariditate extremă, de parcă un fulger de dincolo de orice închipuire calcinase totul atât de profund, încât fusese nevoie tot de o mână cerească pentru ca viața să mai primească o șansă în ararele gheme de verdeață, în căutarea unui loc în care să-și poate înfige rădăcinile și în pâlcurile de curmalieri, atât de ordonat desenați încât păreau extratereștri. Și dintr-odată – Marea Moartă, în care din cauza salinității ridicate, peste 34 la sută, nu cresc nici plante, nici pești sau alte viețuitoare, cu un aer vesel, de colorată și cochetă stațiune! Cu mici magazine permanent aglomerate de cumpărătorii dornici să ducă în toate colțurile planetei alifiile, cremele, nămolurile cu care sărurile, mineralele miraculoase ale acestei ape moarte ajută viața cu un spor recunoscut de sănătate și de tinerețe. Cu amenajări care să-ți dea sentimentul unei zile perfecte de relaxare și care să desăvârșească plusul menit să echilibreze minusul peisajului de până aici: zilele însorite de-a lungul a trei sferturi din an, nivelul scăzut al ultravioletelor, efectul binefăcător al aerului asupra afecțiunilor respiratorii și multe altele. Și, peste toate, cu splendori venind parcă din vis: ape de smarald, ape de topaz, verzi, albastre, violete, indigo, azurii, în care se înalță coloane albe de sare, în care te întâmpină făpturi necunoscute din sare, iarbă de sare, flori din sare, stele din sare. Un lung și fermecător poem închinat sării, scris cu sare, gravat în sare.

Mă deplasez, alunec, zbor, niciunul din termeni nu are suficientă acoperire, prin această miere cu gust ciudat, încercând să-mi imaginez ce înseamnă să mă aflu în cel mai adânc lac sărat din lume, la peste patru sute de metri sub nivelul mării, deoarece Marea Moartă este un lac alimentat de apa Iordanului, format într-o depresiune a sa, graniță naturală a Israelului cu Iordania, dar nu reușesc, și adâncimea, și suprafața, circa șase sute de kilometri pătrați, rămân în capcana mentalului, așa că mă întreb cât de tentantă ar putea să fie o croazieră pe valurile gelatinoase.

Și, iată, instantaneu, cât nici cu gândul nu puteam gândi, sunt într-o barcă înaintând încet pe o oglindă din cristale lichide de sare, dar nu sub cerul senin străbătut de razele soarelui ca de niște nervuri de aur deasupra biblicei văi „Sidim, unde e acum Marea cea Sărată”, cum se spune în „Facerea”, ci sub o boltă tot de sare, în castelul subpământean, în minunea copilăriei mele și în bucuria anilor care i-au urmat: Salina din Cacica. Dacă prin biserica sa construită de polonezii aduși de Imperiul Habsburgic aici, Cacica este faimoasă pentru pelerinajele mariane, pentru Madonna Neagră și căutată și mai mult după ce în anul 2000 papa Ioan Paul al II-lea a înălțat locașul romano-catolic la rangul de Basilica Minor, ea reprezintă pentru românii de toate confesiunile religioase sarea în bucate, măsură supremă a dragostei filiale din basmul lui Ispirescu, dar și ceea ce dă gust și mâncărurilor postului, și ale sărbătorilor, și pâinii noastre celei de toate zilele.

Construită pe locul uneia din cele mai vechi exploatări de sare recristalizată prin fierbere și evaporare din saramură, salina a fost și primul spațiu al unui locaș de rugăciune, Capela Sfintei Varvara, sfânta ocrotitoare a minerilor, în care se închinau, se rugau Celui de Sus și cacicanii romano-catolici, și cei ortodocși, și cei greco-catolici, azi toți cu bisericile lor mai mult decât centenare și la suprafață. Am coborât nu o dată spre icoană și locașul ei, ultima oară cred cu Niadi și cu profesoara Valérie Maillard, franțuzoaica îndrăgostită de Bucovina, pe cele 192 de trepte umede, în lumina slabă, intensificată în punctele mai dificile de lanterna ghidului: curentul electric există de fapt numai pe traseul turistic, mai jos minerii coborând la lucru doar cu lămpașele lor. Trunchiurile de brad, așezate în formă de orgă în cele două-trei puncte de susținere cu lemn bătrân de vreo 150 de ani, lucesc fosforescent. Miroase a brad, brazii de Crăciun împodobiți aici și-au conservat și culoarea, și mireasma. La 27 metri sub pământ, capela este unică în România, săpată manual în masivul de sare, după cum săpate în sare sunt și amvonul, camera preotului, altarul și crucea. Coborând în continuare, la orizontul 1 de exploatare, la 35 metri adâncime, ajungem și la paraclisul ortodox, săpat în 1996 chiar sub capelă, cu Maica Domnului dăltuită de un tânăr talentat din Pleșa, cu basoreliefurile în sare ale lui Adam și Eva, dar, descoperim cu emoție, și al Sf. Daniil Sihastrul, pentru care au o evlavie deosebită prietenele noastre, monahiile de la Sf. Mănăstire Voroneț, și în care sora mea, artista plastică Dany Madlen Zărnescu, și-a avut ocrotitor ceresc. La fel însă de tulburătoare ca mireasma brazilor de Crăciun este în acest spațiu, al capelei și al paraclisului, gândul Sărbătorii Învierii petrecute aici de credincioși din multe părți ale țării. Dar drumul nu se oprește, la 38 de metri în adânc se află Lacul Sărat, muzeul cu vestigiile mineritului la Cacica, la 44 de metri – Sala de Dans și Galeria Piticilor. De ce, întreabă Valérie Maillar, lucrau și copii, cum știe ea din „Germinalul” lui Zola? Nu, îi răspunde ghidul, sigur că nu, doar din cauza tavanului mai jos care te silea la mersul cu genunchii la piept. Și aici, aerul special alină diverse afecțiuni, iar liniștea subpământeană îi relaxează pe cei care caută Cacica pentru salina ei, le dă sentimentul că grijile au rămas la porțile castelului de sare de sub pădurea Conțoaiei.
Urc singură în barca ce mă așteaptă pe țărmul Lacului Sărat, cu Niadi și Valérie urmărindu-mă de pe pod și închid ochii, orbită o secundă de soarele topitor de umbre de deasupra Mării Moarte, în vreme ce Maria Vornicu și Viorica Târzianu, din grupul nostru, al Seniorilor Bucovineni, încercând să mă ajute să revin în picioare, se dezechilibrează și plutesc ca doi nuferi pe lac. Le urmăresc legănarea, fac semn celor care pe mal au terminat și cu dușul, și cu pozele, dar mai întârzii câteva clipe pentru că simt iarăși, imperios, nevoia pleoapelor coborâte cortină. Dar nu ca să mă apăr de strălucirea zilei și a locului, ci ca să îi urmez chemarea și să văd lumina blândă a candelelor din Salina Cacica, din noaptea numai stele, noaptea unică a Credinței: „Hristos a înviat din morți, cu moartea pre moarte călcând…”


Adrian BOTEZ

AFLAT-AM CARTEA LUMII

aflat-am Cartea Lumii – care întrece zarea
îşi lăfăi’ diamantul – în tihni – străfulgerarea:
prin cântec şi versete – neamurgind pe zei
dau viu şi fast luminii: Trufiile de Lei!

desfrâul de cuvinte se-nşiruie pe căi
prefac în torţe-albastre pe visătorii răi
în coacerea-aburindă sùflec arìpi de îngeri
atunci când tu citi-vei – bogat în duh să sângeri

o lume-aleasă ninge – duhneşte lumea veche
iar tot ce e nevolnic – e-mpuns cu bold de streche:
în straturi de lumină nevremea-alintă pâini

poveştilor din stuhuri le cresc arìpi şi mâini
cu care ne frământă văzduhul de tămâie
ca dintre torţe toate – doar Cristul să rămâie…


Sandu TUDOR

(Poet monah din secolul al XX-lea,
închis politic şi mort în închisoare)

PSALM

Cu buze groase de tină
sufletul meu soarbe lumină
şi mănânc de pe cer luceferi somnoroşi
cu ochi uimiţi şi umbroşi.
Sunt răsunător ca o vioară
la glasul izvoarelor ce mă-mpresoară
şi ca un trandafir de nămiază
mă bucur de rouă şi de rază.
Nemărginirea şi zarea de sine
se doresc şi cântă în mine.
Plutesc pe plinătatea ce nu poate să încapă,
ca o frunză picată pe apă.
Cu teamă tainică tăcerea mă spânzură
peste arcul inimii cu prea blândă măsură
şi de ascult peste mine stăruitor
la rădăcina gândului viitor,
văd lumea de dincolo cum mă biruieşte,
formă străvezie ce în mine se-nnoieşte.
Şi din dulceaţa adevărului împresurat
alerg peste hăţişuri ca cerbul neînduplecat.
Beau la lăuntru şi însetez în afară
aflu în duh şi caut peste ţară,
peste toate vârstele mă risipesc şi mă adun
şi nu mai ştiu de-s înţelept sau nebun.
Aş vrea să zbor ca neprihănitul porumb
şi să ascult sub cămaşă aripile de plumb.


ZAR

Ce vrei să fii, suflete hoinar –
Alege din piatra zarului clar.
Dă-o de-a dura să sune pe podea
Ursita, vrerea şi inima ta.
Ce vrei să fii: viteaz sau mişel,
calea de-a dreptul sau drumul inel,
apa revărsată fără hotar
sau cremene tare de amnar,
steaua cea mare – oglindă pe ţară
sau mică firidă sub lumina de ceară,
coardă de arc sau moliciune de lână,
fructul de foc sau hârb de ţărână?
Alege şi drumuieşte-ţi zarul din mână.


Octavian MIHALCEA

ACORDURI

amintiri estompate în forță
despre o putere sau o durere
sau o infinită sfială
totuși trist printre inimi
ce ascultă doar acorduri secrete
ritmul enigmei devine foarte sonor
anatema cândva indescifrabilă
întâlnește voluptatea
dorință complice
cu artificiul neliniștirii


VIS ASEDIAT

credeam mângâierile căzute
profil zburător pe lângă posteritatea
fluidelor palate crepusculare
imitam cercuri violete
de care spânzurau diamante
vechi sulițe și multe flori captive
era un tumultuos vis asediat
mari bucăți de aur păreau
a veghea centrul unde ar viețui
nenăscutele oglinzi ale veninului


SEDUCȚIE

să abandonăm marile idei
pentru că multe ceruri
vor fi scufundate astăzi
locul salamandrelor
e luat de sirene
sunt adorate doar
absențele fantastice
rafinamentul deschide
cei mai sclipitori ochi
asupra mărilor apropiate
din dragoste dragoste brună
cinstind seducția măștilor


NE AȘTEAPTĂ

elogiul se pierde în munți
eroi singulari compun
șarmul irezistibil
putem avea dreptul triumfului
ne așteaptă disperate drapele
arome vertiginoase către acel peisaj
de multe ori intolerabil
minunile se suprapun mai târziu


ACOMPANIERI

tentațiile ochiului sau
adânci spații triumfătoare
sau nesigure mâini întunecoase
mereu în căutarea extazului
gând care înconjoară orgoliul
recâștigat prin el însuși
un caleidoscop incomplet
va domina apoi
schițele au cunoscut cândva
gloria tremorului atroce
invocăm meandrele
acompanierilor deloc triste
noi zăpezi succesive
pietre strălucitoare deasupra
celorlalte magii


FLORI DE MARE

imediat reveria din pădurea
condamnatelor piane
melancolice flori de mare
lângă o legendă glisantă
la orizontul focului
câteodată imnul devine
greu exprimabil
dificile parfumuri viitoare
nobile maladii ale părăsirii
peisaje dureroase care nu mai pot
adora decât culoarea


Deea STATE

Desculță printre gânduri

Stau desculță pe marginea gândurilor
Și ating suav, cu talpa, fiecare cuvânt.
Alerg desculță în liniștea albă a nopții,
Și mă împiedic de cuvinte adormite,
Pe care le trezesc la viață,
Le fac să râdă blând sau să te dezmierde.
Știu să fac cuvintele să ardă
De patimă și de iubire,
Pot să le fac chemare, dar și scut de apărare.
Știu să le fac să tacă și din nou să nască o poezie.
Sunt doar un pumn nesfârșit de cuvinte cu miros de iasomie,
Culese din labirintul gândurilor,
Care se rostogolesc în iarba paginilor
Și mă-ndeamnă iar la scris.
Și-atunci când dimineața, mărețul soare iese din culcuș,
În liniștea miraculoasă, eu mă așez desculță,
La răspântii de înțeles, să șlefuiesc cuvintele.


Dor de mare

După zile lungi și anotimpuri străine,
Mă întorc la ea,
Cu trupul obosit, cu inima chinuită
De întrebări nerostite,
Dar cu dor…
De momentul în care
Picioarele ating pentru prima dată apa,
De zâmbetul pe care îl am pe buze,
La gândul că o simt
Cum freamătă de dor,
Cum vuiește și-și cântă simfonia,
Cu vocea-i tremurândă.
La spectacolul pe care mi-l oferă
Soarele energic și plin de culoare,
Ce iese din mare și se înalță impunător,
Când poposește pe plajă,
O mângâie și apoi o sărută…
Iar ea atinge ușor sau violent nisipul,
Apoi se retrage în sine.
Mi-e dor ca briza mării să mă lovească din nou,
Ca soarele să îmi mângâie trupul
Nisipul fierbinte să îmi alunece sub picioare,
Și toate grijile să se scurgă în nisipul,
Care îmi mângâie tălpile.
Dor… de lumina lunii, când se reflectă,
În valurile ce se sparg la țărm,
Și de cântecul scoicilor mereu altul…


Se scutură macii

Se scutură macii peste câmpuri de iluzii deșarte,
Și își aruncă petalele peste pământu-ngreunat
De amărăciunea lacrimilor confundate cu picăturile de ploaie,
Care ascund câte o poveste.
Hai să privim petalele de mac cum colorează câmpiile,
Și cum ne acoperă urmele pașilor.
Simt cum se scutură macii în hohote de plâns.
Nu le-a ajuns scurta viață
Și parcă ne scuturăm și noi odată cu ei,
Și ne pierdem în dansul haotic al petalelor
Mângâiate de adierea vântului.
Se-îmbracă pământu-n petale,
Iar secundele amuțesc.
Oare câte povești desenate-n petale
Zac adormite de timp?!
Și cu timpul, roșul sălbatic piere-n neant!


EU

Uneori mă întreb și eu… cine sunt?
Un punct minuscul în acest univers,
O stea printre miliardele de stele,
Un suflet printre alte miliarde de suflete,
Un cuvânt, care așteaptă să fie rostit,
O secundă din timpul prezent,
Un ecou permanent care se aude în sufletul tău,
Un moment de liniște printre atâtea vorbe inutile,
O privire blândă care te alintă atunci când ai nevoie,
Un gând purtat de vise dincolo de orice bariere,
Un cântec, ale cărui note îți pot săgeta sufletul,
O flacără care se aprinde în ochii tăi,
Un răsărit de soare în mijlocul unui potop de neliniște,
O adiere modestă de zâmbet,
O buburuză când tristă, când fericită, când îndrăgostită…
O floare cu un parfum ce nu-și pierde din intensitate,
O pată de culoare pe pânza vieții.

Sunt EU…
Tu știi cine ești?

Distribuie:
Share

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Share