Literadura nr. 6 (3)

Ioana BOGDAN

Aventurile Lunei (II)

Muma și Momu

Avea așadar o viață de rahat, un cuvânt
turcesc precum „ciubuc” și „bacșiș”, filosofa
Luna în timp ce scria un articol pentru ziarul
local și căuta sinonime ca să rescrie, practic,
aceeași frază, până ajungea la 6.000 de semne.
Nu era destul că viața din jur era de rahat, mai
trebuia și ea să contribuie la chestia asta. Uite
că nu voia. Luna era și fata Mumei, mama ei.
Muma fusese o femeie bună ca pâinea caldă,
deși nu-i ajutase la nimic nici ei, nici Lunei,
pentru că se măritase cu un mitoman, un
afemeiat și-un iresponsabil, doar că nu unul
oarecare, de vreme ce era chiar tatăl Lunei.
Luna își amintea foarte clar, era în curte,
pitulată în spatele tufei de trandafiri, când l-a
auzit pe tatăl ei, Momu:
– Ascultă Muma, pe mine să mă lași să fac ce
vreau! Poți să te duci dracului, dar eu nu
vorbesc urât, deci du-te la mă-ta dacă nu-ți
convine. Când te-am luat de nevastă, puteai să
te gândești că eu sunt un bărbat liber. Sau n-a
fost destul de clar?
– N-a fost, șopti Muma și înghiți în sec,
încercând să scape de nodul din gât.
– Ei… -ți ignoranța mă-tii! Dacă n-a fost
clar, trase Momu aer în piept, își reglă vocea,
ridică o sprânceană în sus și adoptă o mină
tragică, atunci te clarific eu acum! Că Luna e
mare deja, poate să și audă: Eu sunt un bărbat
liber, chiar dacă te-ai căsătorit cu mine. Ca
pasărea cerului, ca stelele și luna, ca vântul și
pământul. Mă învârt unde vreau și cum vreau,
plec când vreau și unde vreau, fără explicații.
Și nu-mi da mie pastile, că sunt sănătos tun.
– La cap nu ești…, îndrăzni femeia, fulgerată
de un gând ucigaș.
– După cum arăți, ca vaca noastră din curte, eu
aș crede, draga mea Muma, că tu nu ești.
Pe vremea aceea nu existau cercei în sat, nici
femei mai frumoase ca Muma, precum Zuna,
Struna și Pruna. Proastă sau nu, Muma avea o
calitate: era de o frumusețe neasemuită,
bărbații își scoteau căciula când o vedeau pe
uliță, încât Muma credea, fără doar și poate,
că Momu era fie gelos de o înșela la tot pasul,
fie artist, fie nebun. Cum artist nu fusese
niciodată, nici gelos, atunci sigur era nebun.
– Ești nebun de legat!, țipa ea la Momu.
Jignit de moarte, Momu pleca la cârciumă. Pe
drum, agăța vreo săteancă căreia îi povestea
despre viziunea lui asupra universului, despre
libertate, dragoste și viață, dar, mai ales,
despre cât de nenorocită e nevastă-sa, care nu-i
prețuiește libertatea.
– Sunt de o tristețe metafizică, n-are rost să-ți
explic ce înseamnă „metafizic”. Crede-mă pe
cuvânt, l-a auzit Luna cum se văita Momu
unei femei din sat, uscățivă, cu ochii înfundați
în orbite.
Prin crăpătura băncuței sub care se ascunsese,
făcută ghem, Luna trăgea cu ochiul și zărea la
răstimpuri bărbia ascuțită a femeii și privirea
lipsită de expresie.
– Așa…, mai comenta ea din când în când, cu
mâinile în poală, neavând altceva să
comenteze.
– Cel puțin tu nu arăți ca o vacă, nu ai privirea
aia de jivină, pentru că, în fond, n-ai niciun fel
de privire, prindea Momu curaj și îi zâmbea
încurcat. Cred că ți-ar sta mai bine fără fustele
astea lungi, adică goală de tot.
Femeia rânji lung și Luna văzu că n-are dinți
în gură. Se luară timid de mână. Momu prinse
un curaj și mai mare, privi spre cer cu interes
evident și începu:
– În cartea mea de căpătâi, singura pe care am
citit-o, „Aventurile lui Tom Sawyer”, omul
era liber. Nimic nu-l împiedica să cucerească
natura, femeia, câinele, viața întreagă.
Prietenia și dragostea necondiționată, zise și
privi pe furiș spre femeie să-i surprindă reacția,
erau totul.
– Sunt făcută praf, spuse aceasta, cu chipul
înmărmurit de emoție. Dragă Momu, continuă
ea, fâstâcită, dacă te pot ajuta cu ceva…
– Poți!, zise Momu, o luă de mână și completă
cu autoritate: Dacă asculți de bărbat!

*
Muma nici nu se mai miră când poarta se
deschise și în curte pătrunseră, radiind de
fericire, Momu și noua lui consoartă, a o sută
șaptezeci și noua, după calculele ei.
– Poftiți, luați loc, zise ea și își făcu o cruce pe
ascuns.
Dar, după ce femeia plecă, Momu se trezi în
plin somn odihnitor cu o tigaie în cap:
– Nebunule! Dacă n-ar fi Luna pe pământ, te-aș
omorî pe loc, te-aș duce la spitalul de
nebuni!
Orice pentru Momu, până la spitalul de
nebuni, unde știa că se lingea pe bot de
libertate.
– Ha!, sărea ars. Stai așa! Nebună ești tu cu
mă-ta! Cine a luat, femeie, pastile, prima? Nu
tu?
– Eu, dobitocule, că mi-ai mâncat sufletul!
– Atunci, vezi fă?! Tâmpito! Cine e de spital?
Muma vedea mai mereu stele verzi de oftică
și cădea la pat. Luna îi mai făcea un ceai, i-l
aducea la pat, o mângâia și-i promitea:
– Lasă, măicuță, că n-oi fi eu mai proastă ca
tine. O să fie bine, ai să vezi. Hai să-ți citesc
ceva frumos:
„Apoi a zis Dumnezeu: „Să scoată pământul
ființe vii, după felul lor, și animale domestice,
după felul lor: animale, târâtoare și fiare
sălbatice după felul lor”. Și a fost așa.
A făcut Dumnezeu fiarele sălbatice după felul
lor, și animale domestice după felul lor, și
toate târâtoarele pământului după felul lor. Și
a văzut Dumnezeu că este bine.
Și a zis Dumnezeu: ,,Să facem om după
chipul și asemănarea Noastră, ca să
stăpânească peștii mării, păsările cerului,
animalele domestice, toate vietățile ce se
târăsc pe pământ și tot pământul!”

*
Deci Momu se credea un fel de Dumnezeu, să
stăpânească el tot și toate. Băga-l-aș în mă-sa
de tâmpitul mă-sii, bodogănea Muma. Deși
Momu era tatăl ei, Luna se vedea obligată să
pice de acord, de vreme ce văzuse cu propriii
ochi de ce era în stare Momu. Dar Momu
parcă o ghicea:
– O să ajungi o proastă, ca mă-ta!

*
Sigur că Luna se străduise, toată viața ei, să
nu ajungă o proastă ca maică-sa, așa că citise
tot ce-i picase în mână. Mai bine nu mai citea
nimic, dar ce făcea, doar nu o lua pe urmele
lui taică-su. Luna se gândea că adevărul
trebuia să fie undeva la mijloc, că poate ea
însăși e adevărul, singurul argument trainic
pentru existența părinților ei. Dar argumentul
pentru propria ei existență care era?
Cu aceste întrebări fundamentale în minte,
Luna spăla vasele de zor. Își aminti că, înainte
să se prăpădească, taică-su Momu îi spusese:
– Dacă ai semăna un sfert doar cu mine, ai fi
cea mai tare femeie din lume, Luna mea
dragă! Să știi că taică-tu pleacă pe steaua
X760, de unde-ți trimite fotografii. Universul
e mare, taică-tu a călătorit mult prin el, știe ce
zice. Îți las moștenire cunoștințele mele
despre viață, furnici, univers, îți mai las
creditele mele în bancă, factura de telefon
neplătită de trei luni, casa năruită de la țară,
vezi să-i faci veceu ca lumea, pisica Ionela,
câinele Veselicu, pe jigodia de Zamfirica poți
s-o eutanasiezi sau scapă-i un pumn de
ampiciline în mâncare și ai aranjat-o. Să știi,
tată, că lumea e plină de securiști. De la mic la
mare. Numai dragostea e ceea ce contează și
prăpădita asta de casă. Să nu fi plângăcioasă
ca maică-ta, nici ca mine, recunosc, am și
făcut pe mine de frică, noroc cu steaua X760,
m-a salvat de fiecare dată. Nu-mi convine
deloc că mor, poate mă oftic și înviez mâine
poimâine…
Obosit de cât băuse în zilele precedente, luă o
pauză, ceru un pahar de apă, înghiți cu poftă
și reluă, cu ochi de fiară încolțită:
– Dar atenție! Uită-te în ochii mei când
vorbesc cu tine! Dacă observ vreun picior
străin de la gardul galaxiei noastre până la
veceul din curte, jur, Luna, că mă întorc de la
mine din stea și îi dau pe toți în judecată, tu-
le muma lor de jigodii împuțite! Să nu uiți,
tată, că toate telefoanele sunt ascultate, mă-ta
e ascultată, dar ea e proastă, toate sunt niște
proaste, dar pe mă-ta am iubit-o. Și pe
celelalte le-am iubit! Nu știu ce dracu’ a fost
cu mine, Doamne iartă-mă că drăcui în prag
de moarte, că n-am avut stare în mine toată
viața! O fi avut dreptate și maică-ta, săraca de
ea, să zică că sunt nebun. Dar parcă nici
acum, în ultimul ceas, când mă evaporez spre
steaua mea, nu-mi vine să-i dau dreptate…
Luna termină de spălat vasele, plânse scurt,
sprijinindu-se de cișmea, alt cuvânt turcesc, se
șterse repede în colțul ochilor, răsuflă adânc și
izbucni în hohote de plâns cu sughițuri. Când
se mai potoli, trebui să intre în casă, căci
ploaia începuse și Luna își dădu seama că e
meteosensibilă.
Mumu scria febril, aplecat la noua lui masă de
lucru, pentru că auzise că „Feriha” se termină
mai rău ca „Suleyman Magnificul”, se lăsase
de telenovele tucești, abandonase televizorul
și religia musulmană și se apucase de romane,
ca răposatul Mimi. Luna se strecură încetișor
în casă, trecu pe lângă el fără să sufle un
cuvânt, intră în odaie, închise ușa în urmă, se
așeză pe pat, își șterse fața cu un șervet –
cuvânt de origine franțuzească, deși seamănă
cu „șerbet” – curat, se uită în oglindă, își
zâmbi cu îngăduință, ca și cum s-ar fi iertat ea
însăși, apoi brusc, cu chipul împăcat, luă
cartea groasă de pe noptieră și începu să
citească:
„Și a făcut Dumnezeu pe om după chipul Său;
după chipul lui Dumnezeu l-a făcut; a făcut
bărbat și femeie…”

Florentina Loredana DALIAN

Luna, fată de haiduc

Mă chemă Luna. Da, așa, pur și simplu. Să nu
mă întrebați ce legătură am cu satelitul natural
al Pământului. Habar n-am. Sau poate am.
Era o lună mare cum nu mai văzusem pân-atunci.
Cum nici n-am mai văzut de-atunci
încolo. Și nu era doar mare, ci și portocalie,
mai strălucitoare ca oricând. Parcă se uita la
mine și parcă râdea, parcă mă chema
departe, spre necunoscut. Ori poate doar așa
o vedeam eu, cum stăteam răsturnată, fericită
și cu capu-n nori, în brațe la Dima haiducul.
Fugise din pădure, venise cu treabă la
câmpie. Și nu știu cum, din toate porțile, a
nimerit-o pe-a noastră și nu știu cum din
toate mândrele m-a găsit tocmai pe mine. Dar
să știi că nu-mi pare rău. De-un singur lucru
poate mi-a părut: c-a plecat și dus a fost. Dar
cum era să-i ceri să rămână? Haiducii au
viața lor care nu e viață. Nu trăiesc pentru ei,
doar pentru alții. Nu-și ancorează rădăcinile
în pământ, ei sunt ca nuferii, plutitori. Se duc
și vin, după aia odată pleacă de nu-i mai vezi.
Ei sunt precum cometele alea care trec la mai
mulți ani o dată. Și, la fel ca ele, lasă o dâră,
un semn ceva, o urmă a trecerii lor prin viață,
pe ulița pustie pe care s-au furișat până
adânc în suflet. Și luna aia atât de nefirească,
de parcă și ea ar fi-nțeles că ceea ce se
petrecea nu era un lucru obișnuit, de parcă și
ea ar fi luat parte la sărbătoarea unirii
noastre, luna aia, fată, m-a hotărât atunci pe
loc, să te botez Luna. Dac-ai fi fost băiat,
pesemne ți-aș fi zis Dima, după tată.
Așa mi-a răspuns mama, singura dată când
am întrebat-o de ce mă cheamă Luna. De tata
n-am întrebat-o nimic. Mi se părea că unele
întrebări nu trebuie puse, și chiar așa este. M-am
interesat eu în stânga și-n dreapta și-am
aflat de el că era un om drept, de onoare, care
se războia cu nedreptățile. Dar copiii răi,
profitând de confuzia care se făcea cu
răufăcătorii care își găseau tot cam aceleași
ascunzișuri, mă supărau în fel și chip, zicând
de el ba una, ba alta. C-a făcut și c-a dres.
Mult am mai plâns. Dar asta până când am
înțeles că faptul de a nu-mi cunoaște tatăl
prezintă chiar un mare avantaj: mi-l puteam
imagina oricum: înalt, chipeș, distins, bogat,
brunet, cu ochi verzi, lat în spate… Dar vocea,
mai ales vocea lui era minunată în închipuire:
alesesem una a unui actor pe care-l auzisem
mai demult într-un film. Tare-mi plăcuse
vocea lui și așa, dacă tot puteam alege eu cum
să fie „necunoscutul”, am decis că aceea era
vocea tatălui meu, cu care uneori mă striga
„Luuuunaaaa”, un pic de parc-ar fi cântat și
astfel numele meu suna a mângâiere. Mai
întâi, totul se petrecea în imaginația mea,
apoi, treptat, am început să-i mint pe tovarășii
mei de joacă, pe colegi, să le inventez povești
cu care să-i las cu gura căscată, răspunzând
astfel răutăților lor de care cu timpul au cam
uitat. Mai mult, de unde până-atunci mă
țineau izolată, singurele dăți când
interacționau cu mine fiind doar ca să-mi mai
azvârle-o răutate, după ce am început să-i
mint de-ngheață apele cu privire la tatăl meu,
haiducul, am devenit o prezență necesară și
foarte căutată, uneori chiar invidiată. În
fiecare zi, îmi cereau să le spun povești
haiducești. Păi, eu de unde era să le știu? Dar
pentru că-mi plăcea să fiu în centrul atenției,
zilnic inventam câte-o poveste pe care le-o
spuneam așa cum și când voiam eu. Astfel am
aflat și cine-i Șeherezada și mi-a plăcut atât de
mult numele ăsta, încât am decis că, atunci
când voi fi suficient de mare și de artistă, să
mi-l iau ca nume de scenă. Așa-i că sună
bine? Șeherezada. Șeherezada Haiduc. Ei,
știu că asocierea sună ca naiba, dar e cel puțin
interesantă. Cum ar fi fost să-mi fi zis Luna?
Luna Topor. C-așa mă cheamă, dacă vreți să
știți. Și ăsta-i prea… din topor. Alt motiv de
hlizeală pentru colegii mei. Dar i-am lăsat să
se hlizească cât vor. Deja m-am obișnuit cu
statutul de vedetă și cu viitorul meu nume de
artistă. Nu știu de care artistă voi fi, dar
probabil una foarte bună. Cred că cel mai
mult mi-ar plăcea actriță. Cu toate că, la
talentul pe care-l am, profa de română zice cam
să mă fac scriitoare. Păi ce, asta-i meserie?
Mai bine mă fac artistă de circ. Huța-huța la
trapez, mai cazi, te mai ridici, n-ai timp să te
plictisești. Uf, ce proastă sunt! Cum o să mă
fac artistă? Când pleci dintr-o condiție umilă,
ca a mea, nu-i chip s-ajungi prea departe.
Totuși, ceva trebuie să mă fac. Și nu orice,
trebuie să fie ceva ieșit din comun, ciudat ca
și păcătoasa aia de lună al cărei nume îl port.
Auzi la ea, că i se părea că luna o privește, că
parcă-o cheamă… Bine că nu se uita la ea
Muntele Găina! Cum m-ar fi chemat atunci?
Și totuși, ce-am să devin? Lună – nu se mai
poate, că locu-i ocupat. Aaaa, cum nu m-am
gândit până-acum?! Bineînțeles c-am să mă
fac… haiduc! Să n-aud vorbă! Cred că asta mi
se potrivește cel mai bine. Nu-și ancorează
rădăcinile în pământ, ei sunt ca nuferii,
plutitori. Se duc și vin, după aia odată pleacă
de nu-i mai vezi. Ei sunt precum cometele
alea care trec la mai mulți ani o dată. Și, la
fel ca ele, lasă o dâră, un semn ceva, o urmă
a trecerii lor prin viață, pe ulița pustie pe
care s-au furișat până adânc în suflet.

Distribuie: