Propoziții pretențioase – Atelei
Și-a scos din căușul minții….
Ca nenimeni. Casa casă. Camerele cu funcționări bine stabilite. Aproape. Le vede omul pe toate, îl atrage o imagine de prin alte părți și dă ghes pornirilor. Să-și construiască în sistem de provizorat o magazioară, stil gheorghețian, așa, mai cocoțată la un metru de glie, să atârne după cele câteva cepe îmbucate cu mămăligă nu mai mult de cinci minute, loc de-un pahar de vin, să guverneze peste vecini, să înșire x-ray-uri pe coperiș sau….
Și mă plimbă al meu coleg ,,atomic” până la soare de ora 16 la ceas de vară. Mă invită pe încadraturii ușii în locul destinat viitoarei bucătării și-ntinde mâna către o adâncitură din pardoseală. Dă la o parte acoperământul, dezvăluie o căscătură pătrată în placa de ciment și-n ea o scormoneală de vreo doi metri. ,,Gheorghiță, cum de ți-a dat prin cap (cum nu?) întâi să ticluiești beton și mai apoi să sapi pentru beci ca o cârtiță?” Un tip la care nu se aprinde becul de avarie ar fi mers pe varianta excavației incipiente, să se poată desfășura în voie, să nu se simtă amenințat că se surpă cimentul și-l strivește. Nu și-n cazul lui. La el fila lampa de când îl știam, zece ani în plus nu schimbaseră mai nimic. Deh, veder(ni)ile lui!
Patru spusei, dar minții cu nerușinare! Tot ce-i pe mâna stângă la dus, rămaseră nenumărate. Dă-i orbului ochi să vadă. În loc să poposesc la birourile CAP-ului, mă-ndreptai spre câmpul cu case. Aici fuse recomandarea lui Geambezu. Prietenul lui tata, vopsitorul prima al Intercoop-ului, paznic peste următoarea clădire, visul neîmplinit al lui Dumitru Emil. Confecțiile de mai ieri și azi. El ne făcuse lipeala cu contabilul pentru jgheaburi și burlane, atonal, răgușit după atâtea tării inhalate și înghițite în vremuri augure (adunătorul de cuvinte al unora ignoră italienismul augura care dă să prevestească) – alcooli industriali (tinerul) și casnici (țuica și coniacul) -, probabil ultimul stăpân al lui Florică, paznicul canin cu pinteni. Că la-mpuiat capul era meșter. Și nu numai uluce și coborâri ne-a fost dat să ticluim și să montăm, tabla de acoperământ avea ani mai ceva ca ai mei, se apropiau de-ai lui tata, vreo cincizeci. Ruginită, găurită prin zeci de locuri, gata să-și primească ultima ploaie și-apoi să-și dea duhul.
Comparabili anii, nu și vigoarea. În anii ’90-2000 tata strălucea precum soarele de pe cer, cu o mină aurită, c-un păr corb și-un glas de răzbătea dincolo de hotarele curților în care ne îndeletniceam cu de-ale noastre, de-l auzeai de la o poștă. De-ale lui. Că suntem nepricepuți, că ,,Mă-ta m-a pus să vă iau la muncă!”…. Cei ce-l audiau, mai dădeau să-l pondereze. Mai bine nu făceau pasul, căci deseori se alegeau și ei cu niscai invective. Așa picase și Geambezu. ,,Lasă-i, bă, Sandu! Sunt copiii tăi!”, ,,Ia mai du-te…, poate-ți dau un cap în gură! Îs ai mă-sii!” și executa schema piciorul drept și șoldul ca sperietură, zvârlea ciocanul de lemn în sus și-l prindea ca un veritabil aruncător de măciuci la circ.
De ce-l deranjam? De ce ne găsea nod în papură? Păi care meșter și-ar lăuda ciracii? Și care n-ar încrunta fruntea la încetineala, poticnelile și nepriceperea de moment? Pe bună dreptate!
Contrele însă veneau și pe alt fundal, el aplica metodele vechi, noi încercam să ne racordăm la cele noi, la materialele abia apărute, mai eficiente în timp – nu mereu -, mai facile. Pe tabla oxidată până să dea rugina da, se preta lipirea cu cositor, se mai curăță cu peria de sârmă, se mai dă cu apă tare stinsă, nestinsă, se mai șterge și reiau operațiunile până când cositorul își întinde ca belferul masa încinsă și se prinde de zinc organic. Pentru celelalte deficiențe exista chitul.
