Spații culturale nr. 63 (1)

EDITORIAL

VALERIA Manta Tăicuțu

Scriitorii vs. puterea politică

De secole întregi, relația scriitorilor cu puterea a fost una complicată, de multe ori greu de înțeles ori de acceptat. O incursiune, însă, fie și una sumară, în zbuciumata istorie a literaturii de la noi, care nici măcar nu-i atât de veche pe cât ne-ar plăcea să credem, scoate la lumină situații năstrușnice, amuzante, tragice, tragi-comice etc., toate având ca punct de plecare influența pe care truditorii condeiului o exercitau asupra maselor și modul în care „stăpânirea” gestiona/valorifica această influență. Din capul locului, concluzia este clară: am trecut, ca țară, prin perioade în care literatura conta, ceea ce înseamnă nu numai că era citită, ci și că avea un rol în dezvoltarea societății. De aceea și tipologia scriitorilor era complexă, mergând, ca în comedii și drame, de la junele prim la bufon, slugă, prost fudul, curtezană, demagog etc., dar și de la naivul/ inocentul tras pe sfoară la țapul ispășitor și, foarte rar, de la muritor la martirul transformat în zeu. Literatul român ilustrează toate ipostazele necesare supraviețuirii, fiindcă istoria lui nu este altceva decât o încercare – tragică uneori, alteori comică sau blamabilă pentru lipsa de onestitate, – de a rezista sub vremi, de a intra în nemurire, de a avea deci și bani, și glorie, și toate celelalte (ale trupului și ale sufletului). Și am avut scriitori buni și scriitori slabi (caracuda de pe la cenaclurile cu ștaif), boieri-scriitori, scriitori înregimentați politic, în stare să umple stadioane și rafturi întregi în biblioteci, scriitori care-au murit de foame și scriitori care s-au crezut eroi salvatori, sfârșind la canal, la stuf sau prin închisori, scriitori-miniștri (repede ajutați să se compromită și să cadă în dizgrație publică), dar rareori am avut scriitori care să aibă măcar o optime din averea celui mai mărunt funcționar plătit din bani publici să mute o hârtie între cele două camere ale parlamentului.
Tratatele de istorie a literaturii (de pe la noi sau de aiurea) sunt pline cu exemple de compromisuri, trădări, dezertări, cu iude (care și-au vândut credința), cu borfași (care și-au vândut neamul), cu mincinoși (care și-au vândut istoria) sau cu nebuni (care s-au vândut până și pe ei înșiși). În general, în funcție de apartenența politică a „învingătorului” (a se citi a „criticului literar”), perspectiva și judecățile de valoare asupra elitei culturale n-au coincis nici pe departe cu adevărul. Cititorilor născuți prin anii 50, de exemplu, li s-a repetat până la saturație că Octavian Goga a fost un dușman al poporului, cu simpatii „fasciste” și „naziste”, deci cu derapaje politice inadmisibile într-o societate care se pregătea să devină „multilateral dezvoltată”; poetul Lucian Blaga, tot așa, interzis în programa analitică a școlilor, alungat de la catedra universitară (refuzase să conducă un partiduleț-satelit al partidului comunist) a fost persecutat de vechiul regim, dar și de cel nou, pentru derapajul politic final (încă se mai face caz de o așa-zisă cedare a poetului în fața „ciumei roșii”); imediat după revoluția din decembrie s-a trecut la epurări pe criterii strict politice, scriitori cu real talent fiind scoși din ierarhii/ table de valori/ manuale etc., ca să le ia locul alții, din raftul șapte, dar cu dosar ceva mai curat (sau curățat la timp) și tot așa, într-un joc din care singura care suferă este cultura patriei.
Martiriul multor scriitori români, dar și „derapajele” celorlalți demonstrează, înainte de toate, faptul că scrisul conta. Cei aflați la putere se temeau de modul în care un poet sau prozator sau dramaturg putea influența opinia publică. Prin urmare, exista un triunghi: autor-cititor-putere politică, situație, din păcate, pe cale de dispariție în zilele noastre.
Trecem printr-o perioadă tulbure, în care sistemul educațional este sabotat cu strășnicie, școala și profesorii sunt în declin, autoritatea cărturarului este anihilată de hohotul mahalalei care a ajuns la putere, numele marilor cărturari sunt târâte prin noroi (v. Mihail Șora), statuile demolate (v. situația Mircea Vulcănescu), Ziua națională a culturii se serbează, în general, cu mici și bere electorală, dar fără Eminescu, sigla USR (Uniunea Scriitorilor din România) se confundă cu sigla unui partid (încă neaflat la putere, ce-i drept), în concluzie, trecem printr-o perioadă de vertij politic, social, economic și cultural, în care scriitorii intră în atenția mass media numai în caz de scandal (un divorț, o sinucidere, o ambulanță confundată cu cea „neagră”, un pact cu partidul de guvernământ sau măcar cu unul care are șanse să câștige alegerile). În ciuda acestei situații, se scrie enorm, se publică enorm, dar, când toată lumea scrie și nimeni nu citește, rolul scriitorului este nul, ca și importanța lui în relația cu puterea.
Și, fiindcă orice colivă trebuie să aibă măcar o bomboană deasupra ei, mai există un aspect îngrijorător în zilele noastre: lipsa de reacție a elitei culturale – îndeosebi a scriitorilor care contează – față de situația precară în care ne aflăm cu toții. Explicația este simplă: când țara se îndreaptă spre dictatură, iar puterea, îngenunchind justiția, instituționalizează minciuna, furtul și corupția, întărindu-și aparatul de represiune jandarmo-polițienesc, aservindu-și mass-media și reducând libertatea de expresie a nemulțumiților, este greu să le pretinzi scriitorilor să iasă în agora și să devină martiri.

Petrache PLOPEANU

Iarăși, Infernul!

Motto:
„Infernul – precis ca un proces-verbal;
Purgatoriul – fals, ca orice aluzie la cele cereşti;
Paradisul – etalare de plăsmuiri serbede…
Trilogia lui Dante constituie cea mai strălucită reabilitare a Diavolului pe care va fi întreprins-o vreodată un creştin”.
(Emil Cioran, Silogismele amărăciunii).

Dante (născut în 1265) are meritul de a fi introdus mai întâi în cultura occidentală, apoi europeană, imaginea Infernului. Această lume extramundană nu era însă o noutate pentru creștinii romano-catolici și nici pentru greco-ortodocși, aceștia din urmă numindu-l Iad. Biserica creștină lega de acest spațiu o parte din doctrinele sale importante, încă de la oficializarea acestei religii de către împăratul Constantin în 313, semnificația sa fiind legată intrinsec de ideea de păcat, păcătoși și pedeapsă. În al doilea rând, constituia o referință permanentă la acel memento mori (adu-ți aminte că vei muri!) specific Evului Mediu și că moartea poate fi urmată de un chin veșnic, infinit mai dureros decât tot ce s-a îndurat în această viață. Infernul era omniprezent în acea lume a contrariilor, în care toate erau resimțite dual: păcat-mântuire, plăcere-durere, bucurie-tristețe, desfrânare-sfințenie și în care și oamenii refăceau cuplurile sfânt-păcătos, credincios-eretic, creștin-păgân. Teama de Infern putea fi ori asumată, ceea ce însemna și asumarea unei atitudini pioase, ori respinsă, iar atunci „adu-ți aminte că vei muri” se transforma în carpe diem, trăiește-ți clipa! indiferent de urmări.
Dar nici aceste lucruri, pe care le-am notat în introducerea acestui articol, nu sunt noi și s-ar putea ca unii dintre cititorii să exclame iritați, „Iarăși, Infernul!” De la această presupunere a venit și titlul articolului. Dar nu numai de la aceasta, precum o să vedem mai departe. Putem regăsi unele dintre caracteristicile Infernului în chiar viața noastră de fiecare zi, viață care ne poartă între cele două atitudini la care am făcut referire mai sus și mai puțin pe acelea ale Paradisului de care ne amintim doar atunci când mergem la Biserică. Suntem conectați așadar, prin traiul nostru într-o societate postmodernă și postmodernistă, mai mult la infernal decât la paradiziac. Oare să fie o întâmplare sau prin natura noastră legată de lut, efemeră deci, definită de creștinism drept demoniacă, noi să aparținem mai mult acestei lumi? Iar viața să fie o permanentă luptă pentru desprindere de efemer și trecere în nemurirea Paradisului?
Emil Cioran se pare că are un alt răspuns de dat acestor întrebări.
Într-un „silogism”, motto-ul prezentului articol, din Silogismele amărăciunii , notează o serie de observații pe marginea conceptelor de Infern, Purgatoriu și Paradis:
• Infernul – precis ca un proces-verbal;
• Purgatoriul – fals, ca orice aluzie la cele cereşti;
• Paradisul – etalare de plăsmuiri serbede…
Cum caracterizează Cioran aceste trei lumi extramundane, fiecare cu funcționalitatea ei, fixate scrupulos de către părinții Bisericii?
Infernul este „precis ca un proces-verbal”. Procesul-verbal este un formular care înregistrează detaliile desfășurării unei acțiuni, detalii prin care poate fi refăcut la un moment ulterior felul în care s-au petrecut lucrurile. Ca Emil Cioran să apeleze la termenul „proces-verbal”, el trebuie să se raporteze la un astfel de „formular” care să descrie desfășurarea unei acțiuni în acest spațiu. Ori acest formular este chiar Divina comedia, cartea lui Dante, mai precis prima secțiune, Infernul. De ce este Infernul precis, sau de ce descrierea Infernului de către Dante este precisă? Pentru că există un alt spațiu martor, la care acesta să se raporteze și anume acela al lumii pământești, al lumii oamenilor reali, demoniaci, păcătoși, eretici și efemeri. Infernul, spune Cioran pe urma lui Dante, este aici, pe pământ și toate trăsăturile sale pot fi identificate fără nicio greutate tot aici, nu trebuie să vină o instanță superioară pentru a face inventarul acestora. Aici sunt și păcatele, aici sunt și pedepsele, iar Dante nu putea inventa alte pedepse care să existe doar în Infern, ci le-a luat din realitatea epocii sale, poate exagerându-le, poate înmulțindu-le și adunându-le la un loc, dar au rămas aceleași acțiuni ale oamenilor împotriva oamenilor. Infernul este, după cum vom vedea, singurul spațiu extramundan valorizat de către Cioran și aceasta se întâmplă nu datorită unei simpatii aparte pentru poetul florentin, ci din cauza presiunii exercitate de realitatea zilei (nu a clipei) care face ca totul să fie un infern, aici în lumea oamenilor și nu în lumea sufletelor. Ca într-un puzzle greșit așezat, cele două expresii la care am făcut trimitere, memento mori și carpe diem, se amestecă ineluctabil și creează o expresie monstruoasă care dovedește trăsătura infernală a lucrurilor în mijlocul cărora ne găsim în acest timp al nostru, nu al lui Dante: bucură-te că mori!
Purgatoriul este fals, „ca orice aluzie la cele cereşti”, Paradisul este o „etalare de plăsmuiri serbede…” Ceea ce le unește pe cele două, în viziunea lui Cioran, este inconsistența. Aluziile ca și plăsmuirile sunt idei inconsistente, care nu se pot susține prin ele însele. În definirea lor, în descrierea lor, nu se poate apela la un alt spațiu martor, care să le confere valoare de adevăr, spune Cioran. Pentru el, cele două spații extramundane nu există, iar încercările de a găsi în această lume un spațiu martor, care să le ofere consistență, sunt sortite eșecului, deoarece, indubitabil, ceea ce este aici este spațiul martor al Infernului. A izola un subspațiu din acesta nu înseamnă decât a încerca să definești Purgatoriul și Paradisul cu termeni care deja aparțin spațiului infernal, ceea ce ar aduce schimbări majore în caracterul lor, în conținutul lor și la urmă în funcționalitatea lor.
Cele trei enunțuri despre Infern, Purgatoriu și Paradis se transformă în trei silogisme, urmate de concluzia din ultima frază a motto-ului:
Infernul este precis ca un proces-verbal;
Purgatoriul este fals, ca orice aluzie la cele cereşti;
Paradisul este o etalare de plăsmuiri serbede
Trilogia lui Dante constituie cea mai strălucită reabilitare a Diavolului pe care va fi întreprins-o vreodată un creştin.
Așadar, faptul că Infernul este verificabil, pe când Purgatoriul și Paradisul nu, duce la concluzia că opera lui Dante este o expunere artistică a ororilor din lumea contemporană cu el, cu lumea în care trăiește el. Prin faptul că descrierea Infernului capătă valoare de adevăr verificabil, personajele legate de acest spațiu extramundan capătă legitimitate, existența lor și acțiunile lor sunt justificate. Aceasta înseamnă, spune Cioran, că Prințul Infernului, Diavolul, este reabilitat de către Dante. Trilogia sa „constituie cea mai strălucită reabilitare a Diavolului”, prin valoarea de adevăr a Infernului și prin inconsistența Purgatoriului și a Paradisului. Aprecierea lui Cioran pentru acțiunea lui Dante pare să fie deosebită din moment ce adaugă „pe care va fi întreprins-o vreodată un creştin.”
Suntem îndemnați de către Cioran, printr-o inferență logică, spre concluzia că spațiul nostru, al oamenilor de azi, din România, din Europa și din alte locuri ale lumii, este Infernul, de fapt. Credincioși sau atei, ne vom revolta împotriva concluziei sale, o vom nega prin crearea altor premise și concluzii, dar împotriva spațiului martor, acela la care se raportează Infernul (presupus sau adevărat), nu vom putea face mare lucru. Este suficient să observăm o zi, o singură zi din ceea ce înseamnă traiul mulțimilor pe această planetă, pe acest continent, în această țară, România și toată logica presupusă de încercarea noastră dispare. Desigur că există modalități de manifestare, intensități și interpretări diferite, dar este Infern, vălmășagul în care suntem prinși fără scăpare. România are o mulțime de biserici, mănăstiri vechi, cu prestigiu și audiență mare a credincioșilor. Are o Catedrală a Mântuirii Neamului. În ciuda acestora, spațiul martor românesc aparține Infernului, nu Paradisului. Sau am putea spune că Infernul aparține românului de rând, iar Paradisului așa-zisei elite sociale, a oamenilor politici, îmbogățiți prin încălcarea poruncii referitoare la dragostea de arginți, a celor care cer alegătorilor moralitate, iar ei încalcă altă poruncă, aceea legată de râvnirea la femeia altuia. Omului chinuit, parcă de muncile herculeene, i se cere la televiziunile altor îmbogățiți prin încălcarea poruncii „să nu furi”, să se închine rând pe rând la chipurile cioplite, idoli de o zi pe care partidele politice le acoperă cu aurul falsei etici, ca pe vițelul vechii religii. Se strigă pretutindeni de la stânga la dreapta, într-un efort duplicitar, „să nu ucizi”, iar românii mor pretutindeni într-o apocalipsă repetată, ca într-un film de categoria a N-a, care are nevoie de cât mai multe duble, pentru ca la orice schimbare intempestivă de programe, să existe ceva adecvat situației.
Infernul României are, de fapt, trei subspații: Paradisul celor care își spun oameni politici, al celor care se găsesc în posturi importante în fruntea instituțiilor statului, al celor care îi manevrează/ manipulează pe cetățeni să respecte „poruncile” de circumstanță, care cu siguranță depășesc numărul biblic. Este apoi Purgatoriul celor care așteaptă să iasă dintr-un stand-by, în Paradisul celor dintâi. La urmă, Infernul nostru, al tuturor celor care privim la literele scrijelite pe frontispiciul existenței noastre „Lăsați orice speranță!” și totuși ne încăpățânăm să fim, cu gândul că poate, ungând cine știe ce balamale, ni se vor deschide și nouă porțile Purgatoriului.
Chiar și Infernul României este unul „de cumetrie”!

Diana TRANDAFIR

Inimă și muniții

Reculegere

toate aluviunile zilei
se adună la marginea elementelor
ce respiră ca după ploaie
puteai să fugi în seara în care inima
ți se oprise la semafor
dar tu
ai preferat să înțepenești în mirosul de bucătărie
unde s-a gătit ciorbă și unde
mai circulă din când în când o pisică dungată
se încurcă orașele
țările dispar de pe hartă
iar oceanele freamătă în palma ta
într-un fel de ritm de bolero sau tornadă
ca să nu mai zărim granița fricii
o voi înfășura pe deget
de cincizeci de ori

Vârstele viitoare

drum lung în noaptea aceasta drumul prin mahalale
nori de culoarea măslinei
stâlpi de telegraf
salcâmii roșii înșiruiți în mari haite
și o veghe înspăimântătoare
ce duhnește a regi și a hoit

după ce pierzi și tot pierzi
amăgitoarea speranță rămâne
la fel ca apa împuținată-n băltoace
oamenii
sunt obosiți sau
doar pe jumătate pierduți

Oameni și lucruri

terasamentele
hârtiile aruncate pe jos
îngerii
care dorm cu fruntea rezemată de aripă
precum niște vechi tovarăși de luptă
toate la fel de obositoare
ca și atomii ce au găsit formă nouă
în realitatea de piatră
îmi frisonează auzul ghiuleaua din inimă
cred că atâția oameni
n-am fost niciodată

Subterană

nu iese nimeni din cuvântul acela al Tău
chiar și cărămizile
sau mormanele uriașe de tigve
cred în forța feerică

la o lungime de undă frigul
intră pe sub cojile fructului și se pliază la doi

du-mă în spatele poruncii
și creează din mine
liantul ce leagă umbrele lucrurilor
în spațiul fisurat
se adună iluziile ca niște frunze uscate
până la urmă
suntem aidoma obiectelor
pe care le ștergem zilnic de praf
nu mai simțim niciun pericol
orbi fără să știm
pășim pe cioburi cu tălpile goale

Pierdut în viață

oprește-te
îți strig din toate puterile dar tu nu te oprești nici o clipă
ai devenit o linie albă
o linie neîntreruptă care separă spațiile de rulat
pe cele ale roților de cele ale șenilelor
pe cele desenate pe apă
de acelea care nu lasă urme
pe acelea le aud numai șoarecii
când se zguduie pământul până în Antilele Mici

cât privește lumina
soldații îi spun lui Dumnezeu Tatăl
tată
apoi vin cu cămășile lor înflorate
râd ca niște copii și încep să se joace
de o parte și de cealaltă
a timpului

Când

când ai devenit pragul pe sub care respiră
șiruri de femei cu palmele lipite de piept
femei la care
tu ai visat când ele țeseau mreaja coșmarului

dincolo de ușă alt om

te așezi lângă mine pe canapea
și pari o fantomă de sticlă
dar ești numai oceanul dezbrăcat până la ultimul os
o revărsarea de ape sau un fel de corabie poate
fantoma de sticlă e purtată din loc în loc
până într-o zi sau până dincolo de
iar ai uitat
că există rigole în care mateloții
dorm ca-ntr-o iesle

Amiază toridă

în arșiță veghea ta ca pelinul
e un fel de piatră părăsită
sau doar o scoică alungată de vânt

câinele înfrigurat
fugit de la o sindrofie rurală
se întoarce pe urmele noastre

deși dublul meu nu a fost
niciodată preocupat de perfecțiune
la treburile aerisite și simple
niciodată
nu a dat greș

Coșmar diurn

mă înspăimântă
albiile râurilor
circulația sângelui meu
măștile cu cele două fețe-ale lui Ianus
și cifra Unu atunci când e tivită cu roșu
metafora e a patra din vis
totuși nici asta nu-i tot
căci ar mai fi și ecoul

în asfințit
umăr la umăr cu umbra
încep să nu mă mai tem

Vasile GHICA

CRISTALE DE FUM

Relaţia dintre scriitor şi critic seamănă deseori cu cea dintre copac şi câine.
Îl citim pe Marquez, dar trăim ca în Kafka.
Scopul educaţiei este transferul de flacără.
Alergăm imbecilizaţi după cabine de lux, pe un Titanic în derivă.
Ultima licitaţie s-a încheiat: condiţia umană a pierdut Livada cu vişini.
Arta nu poate rotunji capetele pe care moaşa le-a lăsat pătrate.
Talentele mediocre mizează pe excentricităţi.
Cine poate să spună câtă singurătate a înghiţit o capodoperă?
Nu e suficient să guşti cultura. Trebuie să înoţi în ea.
Priviţi cu atenţie bibliotecile: câtă luptă pentru fiecare centimetru de raft!
Niciun creator modern nu-şi mai poate sacrifica, asemenea Meşterului Manole, soţia. Deşi, mulţi ar fi dispuşi să o facă.
Creaţia artistică – unul dintre pârleazurile spre eternitate.
Frica de deşert a înălţat piramidele egiptene.
S-ar putea scrie oricând un eseu despre rolul cârciumii în literatură.
În fiecare epocă, se scufundă iremediabil câte un transatlantic de cărţi.
Gioconda – o nouă dovadă că omul este un altar de surâsuri.
Muzica poate face dintr-un suflet răvăşit o Catedrală.
În lupta cu Absolutul avem noi, efemerii, un aliat de nădejde: arta.
Capodopera înseamnă aer de pisc.
Casa poetului: o mansardă de vultur.
Castelul Elseneur aşteaptă încă un răspuns.