De-ai noștri! – Teodor G. Baciu – O viață aleasă (4)

CAP. VII
STATUIA LUI VLAHUȚĂ

Monumentul lui Al. Vlahuță în R. Sărat

Menelaș Chircu, era cel mai bun prieten al marelui Vlahuță si Delavrancea. Pe Vlahuță îl însoțea în multele excursii ce le făcea în munții Râmnicului când căuta să cunoască frumusețile țării pentru a da literaturii românești nepieritoarea operă ,,România Pitorească”. Cine a citit ,,Clipe de liniște”, nuvela ,,Jan” și ,,Moș Gheorghe” din România Pitorească, vede acest lucru.
Ca prieten al marelui Vlahuță, a strâns în jurul său încă doi admiratori ai poetului (Ghiță Niculescu și D-l Alex. Zamfirescu) au format astfel un comitet, care urmărea strângerea fondurilor necesare construirii unui monument în cinstea marelui dispărut. Zis și făcut. Bustul se află în orașul R. Sărat în piațeta din fata liceului de băieți.
Pentru această operă frumoasă, boierul Menelaș Chircu a rugat pe diferiți prieteni din București să se intereseze și să-i recomande un sculptor — și dacă-i posibil — care l-a cunoscut pe ,,Măestrașul” (Al. Vlahuță, așa-i spunea Delavrancea) ca să-i redea cât mai bine expresia fidelă. Așadar se adresează cunoscutului și talentatului umorist George Ranetti care îi da următorul răspuns:

În această situație boierul Menelaș Chircu a început acțiunea. Prin liste de subscripție, prin întinsele relațiuni, prin donații, și prin serate de jocuri românești — Chindii — conferințe a reușit să-și adune o sumă apreciabilă Se adresează din nou lui George Ranetti care-i răspunde:

28 Noembrie 1923
București
Dragă Domnule Chircu,
Uitasem că mă însărcinaseși cu un comision: să cercetez cam cât ar costa statuia marelui Vlahuță cu care ai luat frumoasa inițiativă să împodobești orășelul Râmnicu-Sărat, în preajma căruia minunatul poet a petrecut atâtea clipe de recreație, sufletească și intelectuală, grație prieteniilor devotate ce Ie găsea acolo, prietenii printre care a D-tale a rămas cea mai credincioasă. Am întrebat deunăzi pe Spaethe, și mi-a spus că nu poate face un calcul precis, deoarece nu cunoaște intenția D-tale: este vorba de un simplu bust pe un soclu, sau dorești să fie ornamentat și cu oarecare figuri alegorice, motive sculpturale inspirate din versurile Maestrului? Spaethe stă la dispoziția D-tale pentru orice informații: el are locuința și atelierul în Parcul Filipescu la Șosea, Aleea Modrogan. — fie căi-i vei scrie, fie că te vei duce să-l vizitezi când vii la București. Te sfătuiesc la acesta, fiindcă — pe cât mă pricep eu — este unul dintre cei mai talentați sculptori-portretiști, având în plus avantajul că a cunoscut de aproape pe scumpul nostru maestru, așa că va izbuti să reînvieze mai fidel icoana aceluia pe care l-a cunoscut în intimitate, decât ar putea-o face un alt artist oricât s’ar trudi să reproducă umbra rece, și moartă a unei fotografii. Mă grăbesc să încheia, declarând că de pe urma aceștia ,,samsarlâc artistic” eu mă mulțumesc numai cu umplerea micii damigene pe care, conform amabilei D-tale scrisori, am predat-o D-lui avocat Mazilu. Sărutări de mâini D-nei Chircu. Complimente celor doi flăcăi. Cu toată simpatia, al D-tale,
G. Ranetti

Bunele relațiuni cu Ranetti continuau, precum și corespondența dintre boier Chircu Menelaș și Ranetti.
Toată această corespondență trata chestiuni personale dintre ei. Toamna, Ranetti era nelipsit de la cules. Când se întâmpla să lipsească era foarte mâhnit și scria imediat. Mai târziu (1925) Ranetti scrie în ,,Universul” un foileton în legătură cu statuia lui Vlahuță. Socotind că boierul Menelaș Chircu n’a văzut aceasta, îi scrie numaidecât.

Buc. 14 Oct. 925
Iubite Domnule Chircu,
Probabil n-ai citit, sau nu ți-a plăcut foiletonul tipărit de mine în ,,Universul” în chestia statuii lui Vlahuță? În primul caz ți-aș expedia numărul în care a apărut articolul meu, ce ți va fi scăpat din vedere. În al doilea caz, aș fi dezolat, deoarece l-am scris cu toată dragostea de a te servi pe D-ta și fapta frumoasă ce ai săvârșit dar poate bunele mele intenții au fost trădate de un condei neîndemânatec.
Al D-tale,
G. Ranetti

ÎN JURUL STATUII POETULUI VLAHUȚĂ

Într’un orășel din apropierea Capitalei, mă bucur de prietenia unui adevărat om de ispravă. Zic că mă măgulește încrederea și dragostea lui, fiindcă fără să fie un cărturar mare, un politician influent, un multimilionar, se învrednicise la rândul său de deosebita afecțiune a nemuritorilor noștri Barbu Delavrancea și Al. Vlahuță cărora le plăcea deseori să vie la conacul moșiei să guste câteva zile de odihnă și de agreabil taifas. (…)
Și dacă a fost ademenit să intre în vâltoarea vieții publice, dânsul — printr’o firească afinitate — s’a alipit de grupulețul junimist, acesta însuși o insulă solitară de intelectuali ideologi pierdută în mijlocul tumultosului ocean al luptelor politice.
Este de o modestie și o discreție ce nu mai sunt astăzi la modă, de aceea nu ’mi-am permis săi-i public numele, căci știu că l-ași fi supărat foarte. Izolarea lui nu trebuie tălmăcită ca o dezertare din războiul pentru existență, determinată de o trufie disprețuitoare a semenilor, ori de un egoism sec. Nu. Creștinul acesta de treabă, românul acesta inimos, s’a interesat necontenit de toate manifestările și frământările vieții patriei sale ce merge încă ,,d’a husele”, dar sigur pe drumul civilizației. El nu ieșea din umbra ungherului său, decât pentru a da, în măsura unor puteri slabe și într’un cerc restrâns, o mână de ajutor începuturilor noastre de deșteptare națională.
Nu apărea o carte românească, să n’o citească, și pereții casei sale sunt împodobiți cu minunate chilimuri țărănești și cu multe pânze ale ilustrului Grigorescu, pe lângă care tapetele de mătase strălucitoare ale proaspeților dar fezandaților îmbogățiți apar ca stambă ordinară.
Dar, s’ar putea insinua, că toate acestea nu sunt decât pentru propria-i desfătare. Iată însă un act de folos obștesc. Prietenul meu a fost primul, în tot cazul printre cei dintâi care s’a mâhnit adânc de aproape deplina dispariție a cântecelor și jocurilor strămoșești. Naiul de odinioară ce chihuia trilurile voioase ale ,,Ciocârliei”, cobza lui Barbu Lăutarul ce ținea hangul oftărilor vechilor noastre romanțe ,,de inimă albastră”, erau amenințate să fie pe veci izgonite din plaiurile românești cotropite de cacofonia stridentă și histerică a Jazzbandurilor, iar frumoasele noastre danțuri populare, hora, brâulețul, Chindia, bătuta, Ca la Breaza, cedau zi cu zi pasul lor săltăreț și voinic lascivelor și indecentelor convulsiuni ale unui ,,schimmy” oarecare, ori altei schimmi-nosituri coreografice importate de lipsa gustului contemporan de pe la triburile de Negri sud-africane. Modestul om cumsecade a întemeiat atunci în orășelul lui o societate pentru reînvierea străbunelor noastre cântece și danțuri. Propagandist entuziast și neobosit, el și-a văzut opera încununată de izbândă desăvârșită când, într’o serie de reprezentații date in scop filantropie pe scena teatrului Național de către o societate de asistență publică bucureșteană, a apărut cu echipa sa de danțuri alcătuită din domni și doamne din cea mai (deasă lume, cucerind admirația întregului public select și aplauzele suveranilor, iar el — boierul agricultor și podgorean de baștină — străvestit în pitorescul port țărănesc, fiind aclamat înaintea celor mai vânjoși flăcăi și celor mai frumoase fete, pentru că — deși sexagenar — îi răpunea pe toți eu sprinteneala jocului său maestru. …Și altele și altele…
Când poetul Vlahuță a încetat din viață, amicul meu, împreună eu alți doi concetățeni au luat inițiativa, acum 6 ani, să-i ridice un mic monument în orășelul de care-l lega multe amintiri plăcute pe marele Vlahuță. Cu chiu, cu vai. strânseră suma de circa 200 mii lei. Se oferise să execute bustul sculptorul N. amicul meu însă s’a opus, deoarece văzuse acest bust la o expoziție artistică din București și i s-a părut că nu prea seamănă cu gloriosul răposat. Comitetul a intrat atunci în tratative cu sculptorul Spaethe, care pe lângă un talent și experiență mai mature, având și avantajul de a fi cunoscut intim pe Vlahuță, prezenta garanții că va executa mai satisfăcător comanda… (…)
GEORGE RANETTI
,,Universul” de Luni 5 Oct. 1925.

Altădată invită pe D-l Mihail Sadoveanu să țină o conferința la R. Sărat în amintirea și cinstirea lui Vlăhuță. Ziua dată era ocupată de D-l Sadoveanu în alte părți și-i dă următorul răspuns:

Stimate Domnule Chircu,
Scrisoarea d-tale mi-a parvenit târziu, din pricină că, un timp, nu m-am dus în oraș, fiind bolnav, și numai după ce-am găsit-o la redacția ,,Pieței Romanești”, am aflat despre serbarea proiectată la Râmnicul Sărat, în amintirea și cinstirea lui Vlahuță. Îmi pare rău că nu pot răspunde amabilei D-tale invitațiuni. Ași fi dorit în special să-ți fiu plăcut D-tale — pentru că știu câtă inimă și râvnă pui D-ta în colțul acela de țară pe. teren național și cultural. Duminica de la 7 Februarie însă îmi este de mai multă vreme ocupată la o adunare pe care o avem aci în Iași și unde prezidez, deci nu pot lipsi.
Rămâne săi am plăcerea a găzdui la D-ta altădată, cu alt prilej. Al D-tale, cu cele mai distinse sentimente.
Mihail Sadoveanu

Între alte contribuții pentru strângerea fondurilor necesare construirii statuii, nu putem trece cu vederea gestul D-lui Ștefan Popescu, un mare pictor al vremurilor noastre. În corespondența boierului Menelaș Chircu am găsit următoarea scrisoare:

Mult Stimate Domnule Chircu,
Fă anunț că țin la dispoziția comitetului pentru ridicarea monumentului Vlahuță un tablou pe care-l voia lăsa la București. la fratele meu. avocatul Dumitru Popescu-Baldovin, în calea Moșilor 311, de unde-l poate ridica oricine cu o chitanță semnată de Dvs.
O singură rugăminte am față de comitet. Valoarea tabloului fiind de minimum 1.000 lei, trebuie ca în orice caz să se obțină prin loterie, sau eventual prin vânzare, cel puțin această sumă. Vă sânt dator o explicație: Primul gest, ați văzut, a fost de refuz. Aceasta pentru că mi-am reamintit imediat oarecare jigniri personale, fără să fi fost cu nimic provocate de noi. Gândindu-mă mai mult, mi-am zis însă că trebuie trecut peste micile scăderi ,,fatal legate de o mână de țărână” și că dacă omul ne-a jignit, poetul ne-a dat numai partea frumoasă a sufletului său, emoția și sensibilitatea lui. În amintirea acestei emoții și sensibilități dăruiesc tabloul.
Primiți, vă rog, mult stimate Domnule Chircu, distinsele mele salutări.
Ștefan Popescu
Răducești, 5 Aprilie, 1920.
(R.-Sărat).

Cu mari greutăți statuia a fost isprăvită.
Au trecut câțiva ani până la ceremonia dezvelirii. Părea neisprăvită. Îi lipsea o împrejmuire. Menelaș Chircu se îmbolnăvise. Autoritățile administrative comunale din acea vreme se opuneau la o împrejmuire socotind că nu era aranjată în centrul simetric al piațetei. Trebuia o deplasare. Bani erau puțini. Am luat asupra mea dezvelirea statuii. Din fondurile Soc. «Chindia» am împrejmuit statuia. În ziua de Florii a anului 1937 s’a făcut ceremonia dezvelirii la care a asistat — pe lângă comitetul organizator — D-na Ruxandra Vlahuță, D-nele Delavrancea, d-l I. Gr. Oprișan scriitor și toți intelectualii din localitate. Din cauza vremii nefavorabile au lipsit mulți scriitori și prieteni a lui Vlahuță.
La ceremonia dezvelirii au vorbit despre personalitatea maestrului d-nii I. Gr. Oprișan și profesor Stelian Cucu.
Redăm mai jos discursul d-lui Oprișan:

CUVÂNT LA DEZVELIREA STATUII LUI AL. VLAHUȚĂ
LA R. SĂRAT ÎN 1937

Ne-am adunat să cinstim după cuviință cu prilejul dezvelirii acestei statui, numele unui exemplar de om, mai bun decât care n’a zămislit altul până acum pământul românesc: Al. Vlahuță.
Plaiurile acestui județ au cunoscut pașii umblărilor și graiurile blajine ale omului care ne-a strâns azi in jurul amintirii lui, pe noi cei mai de departe și pe cei de aproape, — care au avut în el îndrumător spiritual, ori prieten.
Inițiatorul acestui bronz în răspântia de drum pe unde trece zilnic tineretul școlar, setos după modele de viață, este el însuși unul dintre cei care sau cinstit cu dulcea prietenie a lui Vlahuță. Când marele scriitor de la Dragosloveni auzea numele lui Menelaș Chircu, i se umezeau ochii de plăcere. Erau rezonanțele unei prietenii de adâncime, așa cum erau toate prieteniile lui Vlahuță, legate de oameni expresivi, ai sufletului românesc.
Statuia ce i-ați ridicat aci va aminti necontenit, generațiilor ce vor veni, de omul care, ca literat a fost și a rămas profesor al nației. Nu numai al generației lui și al tineretului care-l socotea ,,zeul familiar”, ci al tuturor celor ce nu mai văd azi, în templele artei, oficiind un preot la fel ca el.
Vlahuță va rămâne în conștiința generațiilor. Preot al artei de a iubi oamenii, mai ales pe cei ce n-au parte de iubire fiind nebăgați în seamă de nimeni. Al artei de a sluji, pentru el și mai osebit, pentru alții. Al artei de a trăi întocmai cele ce’nvață prin scris ori prin grai.
Al artei de a fi un caracter și de a pildui prin faptă.
Al artei de a fi ,,ostașul jertfei mari depline”.
El a făcut din viață — prin lamura sa de bunătate, de iubire, de smerenie, — o artă de a trăi.
Și la sfârșitul pământeștii viețuiri, Vlahuță a fost și preot al artei de a muri creștinește, senin, transfigurat. Cărțile lui vor
rămâne să spună taina ,,Cuvântului” ce miilor de veacuri trebuie să vorbească. Iar omul excepțional, smeritul dar dârzul apologist
al binelui, magul epopeii noastre din 1916—1919 va rămâne în tradiție printr-o amintire pioasă, purtată în faldurii dragostei
noastre și prin semne ca acestea de recunoștință, care se văd și mai ales prin statui care nu se văd fiindcă stau pe soclul devotațiunii noastre.
I. Gr. Oprișan

CAP. VIII
CULTUL TRADIȚIILOR LA ZĂPLAZI

Casa de la Zăplazi

Vorbeam de culesul viei de la Zăplazi ca unul ce am asistat la peste 12 culesuri, și pot să înfățișez cititorilor — care n-au fost — acest cules. Culesul viei de la Zăplazi era o petrecere atât pentru musafirii boierului Menelaș Chircu cât și pentru culegători și tineretul din satele vecine.
Culesul se făcea numai cu mocani și mocance din comunele Jitia și Neculele. Printre culegători se aflau și 2 muzicanți de obicei Mișu Moise și Gheorghe Apostol. Primul viorist, al doilea cobzar.
În fiecare seară muzicanții cântau și se încingeau toți culegătorii la joc. Se jucau numai jocuri românești. Musafiri luau parte activă fie ca jucători buni, fie ca începători și dornici de a învăța. Era o școală de jocuri. În zilele de Duminici și sărbători se făceau hore la care veneau fete și flăcăi din satele: Homești. Herăști, Grebăn, Topliceni. Răducești și Zăplazi.
Culegătorii, cei mai mulți artiști în ale jocului conduceau horde pline de strigături.

Culesul viei la Zăplazi

Mulți dintre musafiri talentați în mânuirea versului scriu în album următoarele:

79 Oct. 1923
IMPROVIZAȚIE
Sau, mai pe românește: ,,La botu calului”
La noi sunt codri verzi de brazi
Și câmpuri de mătase?
Or fi… Dar, du-te la Zăplazi,
Poftim la Chircu-n case,
Și după ce i-oi vedea dealul
N’o săi mai cânți, Goga, Ardealul.
Ci va vibra a lyrei strună
Să-nalțe imn de mulțumire
Pentru frumoasa găzduire
Ca’n vremea de demult străbună
În juru-mbelșugatei mese.
Găsești nu doar îndestulare
Ci — cea ce azi foarte rar e
Și două suflete alese!
George Ranetti

Trecuseră patru ani de când Ranetti nu mai putea să vină la Zăplazi. Când a venit a scris (cu privire la improvizația de mai sus):

Patru ani de când ani scris?!
Parcă ieri fu. Ah, ce vis…
Nici acum încă nu-s treaz
Visez încă la Zăplaz!
George Ranetti
12 Oct. 1927.

În bătătura casei de la vie
Flăcăi și fete mândre jucau hora:
Ioana, Stana îmbrăcate-n ie
Jucau — luând ’naintea tuturora.
Sub nucul cel bătrân din fala casei
Stau Mișu Toplicescu și Ranetti
Și tot glumind și luând pe Bachus martor
Ne demonstrau — devisu — că li-i sete.
A doua zi — la ceai — fără pastramă,
Ranetti-și îndreaptă pașii spre cramă.
Și-n loc să ia cu noi dejuna
El s’a servit dintr-un butoi
Care era clasificat
De nu mă’nșel număru unu.
Tiberiu Saghin
14 Oct. 927.

În fața casei de la Zăplazi era un nuc secular care împodobea frumos curtea despre care în revista ,,Furnica” din 1 Nov. 1927 stă scris:

SUBT NUCUL DIN ZĂPLAZ

S-a isprăvit de mult culesu-n vie
La prietenul meu bun de la Zăplaz.
În cramă vinul fierbe de mânie.
Ciori colindând poteca cea pustie,
Încep în si bemol să croncănească
De ciudă că nu au să ciugulească
Măcar o boabă uitată pe un butuc.
Dobrița, viereasa, subt un nuc
Cârpind pe îndelete al său papuc,
Rămasă singură ca și un cuc,
Oftează-adânc și cu melancolie.
Ce fu acum o lună la Zăplaz!
Ce svon de cântece și veselie
Cum se’ntreceau la jocuri și la haz
Flăcăii sprinteni plini de voinicie
Și fete cu garoafe in obraz!
Adio, brâulet, sârbp, Chindie,
Care făceau să tremure pământul
Când pași robuști prindeau să’și ia avântul
Ca niște aripi ce pornesc săi sboare.
Dobrițo dragă, înțeleg. Te doare.
Să îți repari papucu-n reverie
Subt bolta mohorâtă cenușie.
Ce-a tras grele perdele peste soare.
Ah, dacă-n loc de un modest plaivaz,
Aș purta-n mâini o harpă vrăjitoare.
Riscând pe cititorii mei ,,să’i raz”
I-aș închina mii stanțe plângătoare
Sărmanei solitare din Zăplaz
Ce geme-odat’ eu toamna care moare…
…La toamnă ăla-al ei mai vine oare?!
Cyrano
27. X. 1928

Zăplazi!?? Nume simbolic! Aici este Zăplazul ce desparte două concepții, două lumi: A celor vechi și a celor noi (Ca-n Filimon).
Peste Zăplaz este Cubismul, e saxofonul, Jazzul; e sclifoseala — charleston-ul: aici: …este ,,Junimea”, e Grigorescu, e Coșbuc, Ranetti, Delavrancea, este Domnița și Boierul, cu Hora Românească cea infiltrată în ie, e sunetul de cobză și geamătul opincii. Dincolo-i interesul, maimuța, e snobismul; Aici: stă ,,sus” trecutul și dragostea de glie, păstrat pentru copii…
Boierul și trecutul sunt doi frați buni, ,,băiete”!
Spunea odată-un dascăl.
Maior Petrescu

Duc cu mine Cucoane Menelaș și Doamnă Elenă, minunata tradiție a boierilor generoși și cald ospitalieri, găsită la Dvs. în pitorescul cuib de la Zăplazi, unde pentru a doua oară mi-am petrecut zile de adevărată plăcere.
G. Talaz
Zăplazi 1 Nov. 930.

IMPROVIZAȚIE

Versuri n’am mai scris de mult
De aceea, de aceea
Caut în zadar scânteia.
Uite! muza-i ca femeia
Nu mai vine s’o ascult.
Și necazu — abia-l mai țin!
Însă:
Fierbe musiu-n zăcătoare,
Cantă n cor culegătoare,
Iar e frunza pe răzoare
Aduceți în cupe vin…!
Fraților paharul sus
Căci la domnul Chircu n vie
‘S cântece și veselie
Bate hora cu tărie
Toate grijile s’au dus.
Deie domnul peste-un an
Rod de zece ori pe-atâta,
Să’nvârtim atunci bătuta
Și să-mi joace și urâta
Muză-mi… ca un bolovan.
Stelian N. Cucu
7. XI. 933.

Se complăcea cum se vede îndeosebi în societatea scriitorilor. Așa nu era toamnă să nu poftească la cules pe hazliul Ranetti. Dăm mai jos din notările lui Ranetti făcute în albumul viei de la Zăplazi.
Când nu putea veni, Ranetti scria plin de haz si amărăciune. Iată două din acele scrisori:

Iubite Domnule Chircu,
Probabil, așteptându-mă, ți-ai adus aminte de versurile lui Eminescu:
… S’așterne bruma peste vii,
De ce nu vii? De ce nu vii?
Și n’am venit. Nu mă întreba pentru ce. La prima invitare m-am scuzat cu certificat medical. La a doua ar fi cam greu să-ți explic cauzele ce sunt mai complicate și de ordine mai intimă. Crede-mă, însă, că din toate supărările ce am, cea mai mare e că nu am putut veni.
Al D-tale cu dragoste.
Ranetti

Altă dală se vede că boierul Menelaș Chircu invitându-l i-a scris că se tăvălesc câinii și cântă cocoșul în prag — semn de musafiri — și ca atare îl așteaptă.
Ranetti îi răspunde:

Iubite Domnule Chircu,
Să nu se mai tăvălească în bătătură câinele, să nu mai cânte cocoșul în prag. E zadarnic. Nefericiții musafiri nu vor veni. Și știi de ce? Din cauza unei mizerabile și îndărătnice femei!… Ca să nu-ți închipui cine știe ce drăcii, mă grăbesc să adaog că e vorba de ,,Femeea îndărătnică”, piesa lui Shakespeare, în care d. Sârbu care trebuia să fie tovarășul meu, joacă aproape în toate serile. Regret amarnic coșulețul cu struguri aurii, damigenuța cu bătrână tămâioasei și mai ales plăcerea de-a petrece câteva ore în ospitaliera D-tale casă. Inconsolabilul D-tale amic
Ranetti

Și cu D-l prof. universitar și fost Ministru Nichifor Crainic era în bune relațiuni de prietenie boierul Menelaș Chircu.
Și D-sa a gustat din plăcerile ce le oferea culesul viei.
Iată ce scrie în albumul viei:

DOUĂ VERSURI PENTRu BOIER CHIRCU

Amfitrioane podgorean
Cu datini din străvechii! boier.
Nespus de ospitalier
Ne chemi în fiecare an.
Și-i vinul bun și rodul plin
În struguri inima ți-o gust
Și sufletul în vin și-n must
Trăiască sufletul din vin!
Boierule, — am să mai vin.
Nichifor Crainic
8 Oct. 928. Zăplazi.

Mult Stimată Doamnă și Iubite Domnule Chircu,
Vă trimitem, cu prilejul sf. sărbători cele mai calde urări de pace, de sănătate și noroc.
Binecuvânteze. Dumnezeu casa Dvs., bogată in suflet, bogată în delicată ospitalitate și bogată în dragoste de tradițiile poporu¬lui nostru. Ne este inima plină de amintirile ei vesele, cum era astă toamnă via plină de cântece, vița plină de struguri și vorbit Dvs. plină de îmbiere. N’am uitat acele ceasuri bune, colorate de frunza toamnei, de cerul albastru, de cântecul lăutarilor și par¬fumate de miros de gutui, de finețea D-nei Chircu și de gluma D-lui Menelaș. Iar fetița noastră tot se mai gândește, râzătoare, la ticălosul acela de măgăruș în spinarea căruia s-a concentrat, pentru mintea ei, toate mulțumirile din podgorie….
Și sperăm in iarnă, dacă n’o fi prea înviforată, să vă vedem la o chindie.

25 Dec. 1925
București
Polonă 58