Spații culturale nr. 64 (3)

Povești de călătorie

Doina CERNICA

Pe Marea Galilee visând

Toți vrem să vedem piatra, masa de piatră a înmulțirii pâinilor și a peștilor. Unii cu vârful degetelor, alții cu aparate foto, camere de filmat. Eu fac parte din cei care o ating doar cu privirile, dar piatra comunică în primul rând cu ei: e ca și cum am fi ușor curentați. Suntem în micul oraș Tabgha, în zona de nord-vest a Mării Galileii. Biserica romano-catolică închinată acestei minuni a Mântuitorului nu are încă jumătate de veac de la sfințire, dar a fost ridicată pe vestigiile a două bisericuțe din secolele patru-cinci după Hristos, din vremea cărora păstrează această piatră și fragmente de mozaic. Urmat fără istov trei zile și trei nopți de mii de oameni plini de iubire și de credință, povestesc Evangheliile, Iisus a făcut ca cele cinci pâini și cei doi pești să ajungă tuturor, iar după ce s-au îndestulat, să mai rămână atâtea firimituri, încât să umple câteva coșuri.

Biserica Înmulțirii, unul din acele lăcașuri în stil bizantin care înfruntă tăcut măreția catedralelor din apusul Europei prin masivitate și sentimentul pe care ți-l insuflă, al puterii sale asupra timpului, face să pară arbuști palmierii care o străjuiesc, iar oamenii mărunți ca iarba. Însă în interior, între icoane, revin la statura obișnuită, chiar dacă țin capetele plecate în rugăciune. Sau poate tocmai de aceea. Cu ochii închiși stă și profesoara de biologie Octavia Pînzariu, așa că amân să o întreb despre făpturile acvatice care primenesc apa bazinului din curtea interioară, în prelungirea cercului de piatră care ocrotește un măslin milenar. Poate de o vârstă cu piatra înmulțirii hranei pentru cei umili, smeriți și fără îndoieli. Mai târziu, acasă, la Suceava, am găsit o imagine foto în interiorul bisericii, cu Octavia rugându-se. Tot ce se afla în fotografie colindasem atent cu privirea, mi se fixase în memorie. Și totuși, dacă ar fi fost la clipa surprinderii pe retina aparatului panglica aceea de mătase roș-galben-albastră care cobora poate de pe un ceaslov sau urca unduind, marginea imaginii neîngăduindu-mi să merg mai departe, aș fi putut să nu o observ, să nu o țin minte?
În schimb, nu am găsit nicăieri în imaginile din Țara Sfântă, descărcate pe computer, deși l-am căutat cu răbdare, chipul bărbatului brunet, cu barbă scurtă și cu privirile întoarse înlăuntrul său. Din atâția și atâția pelerini cu care am parcurs drumuri împreună sau cu care ni s-a încrucișat calea și asupra cărora mi-am ațintit ochii întâmplător, el mi-a rămas în memorie și pentru că a stat la aceeași masă cu noi, și pentru că a fost pe aceeași corabie cu noi, cu grupul nostru de români, dar mai ales pentru senzația de nimic motivată, și totuși atât de intensă, că este de un sânge și o limbă cu noi. Nu a intrat în vorbă cu nimeni, nu sunt sigură nici că era deplin conștient de prezența noastră. Tăcut, absent, când am coborât de pe ambarcațiunea evocând ca toate celelalte corabia ucenicilor Domnului, nu l-am mai zărit și mi-am închipuit o clipă că renunțase la înfățișarea sa omenească ca să redevină unul din somnii legendari, care visează pe fundul Mării Galileii întâmplări pe care noi le citim în Biblie și la care el asistase aievea.
Masa la care am prânzit era una din mesele lungi de la un capăt la celălalt al sălii și ea una din nu puținele săli ale popasurilor de pe țărmul Mării Galileii, Ghenizaret, cum scrie în paranteză pe hărțile vechi, Tiberiada, cum i se spune acum. Ca și Marea Moartă, și aceasta este un lac și amândouă sunt „cel mai”, oglinda apei amândurora aflându-se la cea mai joasă altitudine față de nivelul mării, Marea Moartă fiind cel mai jos lac de pe pământ, lac cu apă sărată, iar Marea Galilee fiind al doilea cel mai jos lac de pe pământ și primul cu apă dulce. Este de altminteri cea mai importantă rezervă de apă dulce a Israelului, apa care îi asigură viața. Situată în nord-estul podișului Golan, Marea Galilee, din care izvorăște Iordanul, dă viață și freamătă de viață: peste 20 de specii de pește trăiesc în undele sale și oferă hrană pescarilor din satele din jur și valului permanent de pelerini și turiști. Ca și ei, și noi am cerut Peștele Sfântului Petru și am primit câte un pește prăjit, cu o creastă țepoasă, cu oase puține și carne dulce. Acest fel delicios de mâncare perpetuează amintirea întâmplării povestite în Evanghelia după Matei: „Venind ei în Capernaum, s-au apropiat de Petru cei ce strâng darea (pentru templu) și i-au zis: Învățătorul vostru nu plătește darea? Ba da! – a zis el. Dar intrând în casă, Iisus i-a luat înainte zicând: Ce ți se pare, Simone? Regii pământului de la cine iau dări sau bir? De la fiii lor sau de la străini? El i-a zis: De la străini. Iisus i-a zis: Așadar, fiii sunt scutiți. Ci ca să nu-i smintim pe ei, mergând la mare, aruncă undița și peștele care va ieși întâi ia-l, și deschizându-i gura, vei găsi un statir (un ban de argint). Ia-l și dă-l lor pentru Mine și pentru tine.” (Matei: 17, 24-27). Peștele a fost descoperit supraviețuitor de naturalistul Henry Baker Tristram, expert în fauna și flora Bibliei, și schelet în pământul pietrificat de timp de arheologii care au cercetat zona bisericii ortodoxe din Capernaum.

După ce am dat bănuțul nostru hangiilor, lăudând Peștele Sfântului Petru și mulțumindu-le pentru ospitalitate, am plecat mai departe de-a lungul țărmului când pietros, când acoperit de peria vegetală a unui verde rezistent, când bucurându-ne de priveliștea unui copac înflorit, bugainvilia, iasomie, în căutarea punctului de îmbarcare pe unul din acele „The Ancient Galilee Boat”, anunțate de câte o reclamă vioi colorată sub formă de pânză metalică pe catargul asemenea, puternic înfipt în sol. Eram așteptați, în Țara Sfântă ai mereu această senzație, de „Matthew”, și suntem primiți cu urale de echipaj, care, desprinzându-se de țărm, arborează, lângă drapelul Israelului, Tricolorul României, în muzica Imnului, ridicându-ne în picioare și aburindu-ne ochii. La provă, prof. Viorica Scăunașu și ec. Elena Olărean îi însoțesc ritmul cu o eșarfă de asemenea în tonuri tricolore. Apoi preotul care ne însoțește ne explică ceea ce ne arată călătoria pe Marea Galilee, geografie și credință: „Cum merg eu pe scândurică, spune privind spre dușumeaua ambarcațiunii, El mergea pe apă!”. Încerc, mulți încercăm să-l urmărim, eu mă aplec ușor și peste bord căutând priveliștea descrisă de Tristram în urmă cu o sută de ani și mai bine: „Cine nu a văzut niciodată bancurile de pești din Marea Galilee cu greu și-ar putea imagina cât de dense sunt. Deseori, bancurile de pești se întind pe o suprafață de o jumătate de hectar sau chiar mai mult, iar peștii, care se deplasează încet în masă, înoată atât de aproape unul de altul, cu aripioarele dorsale ieșind din apă, încât de la o anumită distanță ai impresia că suprafața apei e lovită de o ploaie torențială”. Deodată corabia noastră pare singurul punct în mișcare pe apă, păsările în aer și valurile împietrind deodată, înaintează ducând cu ea o tensiune aproape insuportabilă, într-o tăcere desăvârșită, pe care tot atât de neașteptat o sparge un glas: „Să jucăm brașoveanca! Muzica!” De ce „brașoveanca”, nu știu, poate jocul său preferat, dar iată, toată lumea îl cunoaște, aproape toată lumea se prinde perechi în coloană, în vreme ce disc-jokey-ul echipajului a și găsit melodia, semn, ca și Tricolorul cu care este înzestrat, că românii se numără printre călătorii obișnuiți pe „Matthew”. Poate și preferați, pentru că până la sfârșit s-a instalat o atmosferă amicală, de achiziții de suveniruri și conversație colectivă într-un esperanto ad-hoc.
Dansul a dezlegat mișcarea apei, a peștilor, a pescărușilor, a unui curent blând și a evocării: cu Mântuitorul trimițându-și ucenicii cu o corabie pe țărmul celălalt al Mării Galileii și El suind „în munte ca să se roage singur”. Iar când „corabia era acum la multe stadii departe de pământ, fiind învăluită de valuri, căci vântul era împotrivă”, „a venit la ei Iisus umblând pe mare” și Petru a spus „Doamne, dacă ești Tu, poruncește să vin la Tine pe apă.” Și Iisus poruncind, Petru a mers pe apă către Mântuitor, dar când a simțit vântul, „s-a temut și, începând să se scufunde, a strigat (…): Doamne, scapă-mă! (…) Iisus, întinzând îndată mâna, l-a apucat și a zis”, cred, cu voce blând-visătoare, „Puțin, credinciosule, pentru ce te-ai îndoit?” Aproape instantaneu, vocea preotului sună ecou ca un tunet, aruncându-ne în gânduri.

La Salonul „Alma Mater Librorum” al Universității „Ștefan cel Mare” Suceava, cu ramuri înflorite din parc atingând delicat ferestrele, m-am uitat cu atâta sete, setea niciodată îndeajuns potolită a iubitorului de carte, la „Tetraevanghelul 24” de la Mănăstirea Sucevița, tipăritură de excepție a faimosului manuscris, apărută la Centenarul Marii Uniri, încât universitara Olimpia Mitric, unul din marii specialiști români în cartea veche slavonă, care o ținea în brațe, mi-a așezat-o pe o măsuță, sub ochi. Am deschis-o cu infinită grijă acolo unde a vrut să se deschidă, la f. 294 r., la miniatura cu Iisus întinzând mâna salvator spre Sf. Petru gata să se scufunde, sub privirile smerite ale celor patru ucenici din barca străjuită de cinci pești, în registrul de sus. În registrul de jos, în barca însoțită de patru pești se afla un singur ucenic, cu un pește în mână, văzut fără să fie privit de bărbatul tăcut pe care îl întâlnisem în Țara Sfântă. „Cine este?” am întrebat-o pe Olimpia Mitric. „Poate miniaturistul”, mi-a răspuns aproape în șoaptă. Ceilalți patru pești nu mai erau în apă, zburau ca un stol de păsări printre euforbii, cactușii cu brațe înălțate de la sol pe care în preajma Învierii apar flori ca niște picături de sânge, către palmierii cu ramurile și frunzele ridicate spre văzduh de o gravitație celestă pe care numai bărbatul cu ochii altundeva putea să o perceapă.
Și-abia atunci am recunoscut în el un frate străvechi, cu harul picturii ca și surioara care nu mai este, din rasa celor care cred și în minunile lui Iisus Hristos, și în minunile Poveștii.

Virgil DIACONU

Eminescu

Deşi nu este un munte de om,
el îşi pune muntele în tot ce face.

El îşi astupă uşa casei cu un cântec, ca să nu
intre frigul. Poate că de aceea, căutându-l de mai
multe ori, nu mi-a răspuns nimeni.
De pe pământ – nimeni. Din subpământ –
nimeni!
Îmi spuneţi voi unde este?

Fără-ndoială, singurul loc în care poate fi găsit
Eminescu este Poezia. Altă casă nu are.

Numai cine este în Poezie îl întâlneşte pe Eminescu.
Stau faţă în faţă în aceeaşi întunecată faţă,
pahare cu cenuşă ciocnesc.

Nu bea cu ei! Ei beau întunecime…

Visătorul

Poţi împărţi totul cu prietenii tăi.
Numai visul nu poţi să-l împarţi.
Numai lebăda care şi-a făcut cuib în umărul tău.

Eu nu pot să iau pe nimeni cu mine în vis.
Dacă aş lua piatra, ar fi ca şi cum aş lua
lespedea. Or, visul meu trece de lespede.
Pe cine să iau, când visul abia pe mine mă ia?

Te-aş lua pe tine, prietene, însă şi tu ai un vis.
Un vis de 30 de arginţi. Trupul meu va trece-n
curând într-o îmbrăţişare de sânge.

De aceea, las glas visătorului, celui cu visul
mai mare decât lumea: nu îţi părăsi visul şi nu
coborî printre prieteni! Ca nu cumva să intri în visul
lor cu arginți.

Valentina BECART

Mi-aș fi dorit…

mi-aș fi dorit o pălărie
de paie,
o cămașă de in
și-o inimă ce nu se teme,
nu tresaltă
la soare.

și, iată, o am…

păsările vin, uneori,
se apropie lin,
niciodată mai mult
de-o rotire în cerc, de-o
mirare…

în timp ce tu rătăceai prin livezi
ca un crai,
eu îți păzeam și ziua
și noaptea;
în zori, îmi legam pălăria
de pai sub bărbie,
să nu mă destram
în unda arzătoare, să nu lăcrimez…

mi-aș fi dorit o seară
de vară,
cu păsări colibri în evantai
și soarele ascuns în privire;
tu să-mi vorbești mereu
despre iubire
și eu, o paiață, să oftez pe ascuns…

…sub cămașa de in,
un anotimp
a țesut o poveste…

Să-mi descânți de deochi

Când clopote răsună în noapte,
acoperă-mi sufletul cu mirare
și flori;
e ora când stihiile dorm și-o altă
lacrimă se ascunde într-un freamăt
străin.

Ierburi de leac să-mi aduci,
și să-mi descânți de deochi,
de boală grea:
vreo 7 zile și vreo 7 nopți;
doamne,
de ce viața își caută adăpost
într-un cuvânt naiv, tremurat?

La un capăt de gând,
e un semn de întrebare, – ca o rană deschisă –
Cineva strigă, altcineva și-a pus în cosițe
o floare
și nimeni n-aude cum răsună un clopot
de seară,
și cum se-adună la cină, grăbitele stihii.

Salvează-mă de praguri

Mereu un prag ce urcă
și altul, încet, coboară;
nicăieri o scară,
doar ceasul ce-a trecut.

și vremea mea, mereu
pe ducă;
mă leg de tine, amintire,
în jur, aceeași risipire,
nimic din aurul durut.

Mereu un prag, o treaptă,
două;
una ce urcă spre zenit
și alta, nevăzută,
lin, coboară;
nicăieri o scară,
doar cer… și-atâta infinit –

Aproape să fiu

Un ochi se prelingea pe asfalt
în timp ce mâinile își căutau
trupul
câtă nepăsare în sânul unei duminici
auguste
când totul devenea mult prea înalt

Sufletul se avânta către soare
în vreme ce
picioarele deveneau aripi de fluturi

și ei, doar ei… continuau să umble
printre lucruri
într-o zi aruncată în cale

numai eu, vai, nu mai știam
cine sunt, dacă am fost…
când celălalt ochi se ascundea
dincolo de orice îndoială

câtă risipă de lumină, și nerost…,
într-o duminică a nimănui

Vorbește-mi de dragoste

Vorbește-mi de dragoste,
risipitorule,
nu te mai ascunde în adâncul tăcerilor
vinovate.
Sparge toate oglinzile care te mint… atunci
când strigi:
,,n-am fost decât o apă ce-a curs neîncetat
într-un vaier,
într-un timp al nimănui”.

Întoarceți privirea spre mine, ca-ntr-un rit…
și lasă-mă să te-aduc la liman,
acolo unde diminețile întreabă de tine
și toate poveștile de iubire se răsfață
în fiecare oază și gând însorit.

Vorbește-mi de dragoste,
risipitorule,
nu mai alerga prin ploile uitate de soare.
Dansează cu zânele ierbii prin luminișuri
și lunci
și poate atunci vei putea înțelege
de ce iubirea nu moare
și doar tu te ascuzi (timorat)
atunci când ora argintată te curtează.

Vino, risipitorule,
în praguri ce se-aprind… când înserează.

Rotunjind cu privirea

La un capăt al orei
eram eu,
cutezând împlinirea.

La un capăt al orei
erai tu,
rotunjind cu privirea
visul meu.

La un capăt al vieții
eram eu,
refuzând oglindirea.

La un capăt al nopții
erai tu,
adunând de pe boltă
urma unui zeu…

De ce taci…

De ce taci cu jumătatea
Ta de gură?
Aprinde mugurii – în liniștea
luminii -,
și vino să înverzim
în tainițele firii.

să răsturnăm clepsidre,
să smulgem câte un ochi din
rădăcină,
și s-ascultăm cum ne dezmiardă
sonul din cătușa zilei.

De ce plângi cu jumătatea
Ta de suflet?
Deschide – cu un strigăt,
izvoarele trăirii,
și vino să-nflorim
în umbra lunii.

Să ne jucăm, și s-aruncăm
cu flăcări;
să-mbobocim într-o
sclipire
și, fără teamă,
să căutăm iubirea
în zvonul unei ploi…

Să frângi o simetrie

Ingrat e gestul
de-a frânge-o simetrie,
în vastitatea unui timp
amorf.
În jurul întâmplării,
stă de veghe: focul,
piatra, aroganța
și vânătorul absolut.

Nedreaptă
e măsura
de-a guverna o stare,
în haosul sordid.
Încrezători în stele,
rostim
într-una:
eu sunt, eu vreau –
sfidând o simetrie
în orizont ocult…

Irina Sofia CABEL

Flori de jale și de bucurie

Am flori în stomac.
Te sărut și mai plantezi o sămânță.
Acum plâng, zâmbesc…
Știu că e doar seva care cândva a curs prin tine.
Când mă ții de mână simt spini cum îți ies prin piele
Și sângerez o săptămână.
Dar nu mă doare, nu sufăr,
Știu că tu m-ai ales ghiveci pentru plantele tale.

Tu ai prea multe…
În grădina din mintea ta, ți-e frică să nu omoare iedera tot ce ai sădit
Așa că cele mai frumoase flori sunt ale mele.

Când te-ai uitat la mine prima oară
Mi-ai spus că îți e frică să mă atingi,
Să nu mă rupi, să nu mă ofilesc.
Nu te-am înțeles!
Când ai atâtea flori în tine, tu, să încerci să mă îngrijești pe mine.
Și-ai râs de inocența mea,
Încă râzi când mă ofilesc de ciudă.
Îmi spui că o să cresc, o să-mi prindă bujorii în obraji,
O să am ochi de liliac,
Și mâini cu spini, ca tine,
Am fost amândoi culeși din aceeași grădină.

Zâmbesc,
În inima ta sunt rădăcini tăiate,
Iar tu, nu stai pe loc nicicând.
Te plimbi din grădină în grădină,
Dar ridici numai flori care-ți surâd.
Acolo unde simți că este ploaie,
Îți pui semințele cele mai bune.

Te-am întrebat în repetate seri,
De ce-ți sunt rădăcinile tăiate?
Și cu un zâmbet melancolic mi-ai zis:
„Când vezi ceva frumos și îți place
Te agăți de el și prinzi rădăcini.
Am plecat atât de greu de fiecare dată
Smulgându-mi rădăcinile cu grijă.
Am fost și îndrăgostit,
Era o floare de câmpie,
O sălbatică, știi ce spun?
Dar eram prins și nu puteam fugi,
Acolo era soare, era ploaie cât îmi trebuia,
Până într-o seară furtunoasă, când ploaia mă îneca,
Așa că sălbatica mi-a tăiat rădăcinile,
Ea crescuse cu furtunile, ceva de genul ăsta,
Nu aveau să o omoare, mie mi-a zis să fug departe.
De atunci… au încetat să mai crească,
Dar să știi! Acum nu mai sunt ținut pe loc,
Acum eu aleg al cui să fiu”

N-ai schițat nimic, știai că mă întristează poveștile de dragoste.
M-ai lăsat să plâng în liniște.
Te-ai ridicat,
M-ai tras pe mine lângă tine, te-ai uitat întrebător la mine.
Știai că mă ofilesc când plâng
Culorile îmi devin sterpe,
Formele-mi sunt goale.

Atunci am simțit pentru prima oară
Am flori în stomac
Când sunt cu tine.

Eram o minune

S-a mai dus o minune de pe lume.
Te-ai dus și tu, cu noi, cu ei… cu lumea
S-a stins și lumea noastră
M-am stins și eu când ai plecat
S-a stins și Steaua fără nume în povestea noastră
Și îmi pare rău.
Eram noi și o lume colorată în spirale,
Buline și steluțe.
Poate am uitat când te-am văzut de ce fug de tine
Sau poate tu știai de ce mă urmărești
Poate am tăcut incorect
Sau mai rău, am zis ce nu era corect
Și-așa s-a dus minunea noastră!
Nu știam ce ești.
S-a stins și ultima fărâmă de credință,
Nu, nu știam cât mă iubești.