Literadura nr. 7 (1)

Mioara VERGU-IORDACHE

„Profesia” de femeie

Ca să nu se prăbuşească lumea, la
fiecare dintre miliardele de margini ale
ei, se află un paznic. Paznicul nu este
neapărat puternic fizic, dar este straşnic
motivat. Pentru că nu întâmplător i-a dat
Dumnezeu putere de Îndumnezeire, adică de a
aduce/da viaţă. A avut/are încredere că Omul
învestit fi-va demn de Îndumnezeire! Aţi
recunoscut Omul. E Femeia din vieţile
noastre. E paznicul lumii, fiind paznicul
fiecărei lumi din jurul existenţei ei.
Nu trebuie să ne străduim să descriem,
să definim Femeia Ideală. Ea este lângă noi,
cu noi, în noi. Indiferent că locuieşte într-un
bordei sau într-un palat, că se acoperă cu
zdrenţe sau că se îmbracă de la mari case de
modă, că mănâncă produse cu E-uri sau
produse bio, că a frecventat şcoli înalte sau
abia ştie să se semneze, că…
Puterea de Îndumnezeire îi dă
unicitate, o face ideală. Dar de cele mai multe
ori este nemulţumită. Mereu în luptă cu
femeia care şi-ar dori să fie. Şi cum şi-ar dori
să fie?
Mai bună, mai puternică, mai generoasă, mai
frumoasă, mai rapidă, mai eficientă, mai
sănătoasă… Un preaplin. Dar nu pentru ea. Nu
numai pentru ea. În cea mai mare parte pentru
ceilalţi. Pentru că aproape permanent femeile
se află la poalele unui munte pe culmile căruia
vor – şi de cele mai multe ori reuşesc – să
ajungă. Cu sacrificii, cu renunţări. Cu ochii
şterşi de lacrimi şi cu „arborarea” zâmbetului
– uniformă. Fără să aştepte recunoştinţă.
Paznicul lumii are contract de muncă
cu eternitatea. Semnele, rezultatele muncii se
văd, se perpetuează peste decenii, peste
secole. Pentru că este temeinică îndeletnicirea
ei. Uneori, pare că nu mai poate, alteori chiar
nu mai poate. Nimeni şi nimic nu o ajută în
afara iubirii, combustibilul cu care funcţionează
acest „mecanism”. Nu cere plată. Ar
vrea, uneori, să primească mai multe zâmbete,
mai multe vorbe frumoase, mai multe
sentimente, îmbrăţişări. Şi nu ştiu cum face,
dar le redirecţionează înzecite, însutite… către
expeditor. De fapt, asta este forţa ei uriaşă.
Asta o face un paznic al lumii vigilent şi
eficient. Vă imaginaţi că orice zid este o
glumă în faţa tuturor femeilor lumii, că orice
agresor este un grăunte în faţa imensităţii
iubirii femeilor!
Dacă există un Nomenclator al
profesiilor universale, cred că profesia de
Femeie este cea dintâi. Şi dacă nu există, să-l
întocmim noi şi să aşezăm pe primul loc, al
demnităţii, al respectului, al iubirii, „profesia”
de femeie: mamă, bunică, soţie, iubită, fiică…,
specialistă, profesionistă, în orice meserie îşi
alege, elegantă, distinsă, politicoasă, frumoasă,
empatică, generoasă…
Oricâte defecte ar avea o femeie,
Îndumnezeirea, pe care o poartă, şi statutul de
paznic al marginilor lumii, îi conferă aureolă.
Fiecare dintre noi are o icoană cu chip de
femeie. Fiecare a traversat măcar o dată un
tărâm imaginar condus de una dintre femeile
icoană. Fiecare are în minte un glas care
linişteşte, care mângâie, care apără,
protejează.
Dragostea femeii ni se pare că ni se
cuvine. Posibil. Sigur, femeii i se cuvine
dragostea noastră. Întreagă. Fără ea, lumea ar
aluneca dincolo de miliardele de margini ale
ei şi am fi lipsiţi de Îndumnezeire.

Prof. Dr. Mihaela N. BURLACU

Cum citesc bărbații femeile?

Acest articol reprezintă o încercare de a
prezenta câteva idei despre literatura
feminină și receptarea ei. Nu mi-am
propus o dialectică a raporturilor dintre poet/
poezie, senzualitate/erudiție livrescă, nicio
analiză a eului liric, nici clasificarea unor
stări, elemente, tehnici, teme folosite în
literatura feminină actuală. Nu am o asemenea
ambiție exhaustivă! Îmi doresc să înaintez, în
câteva cuvinte, un mic elogiu scriitoarelor. În
România, nimeni nu-și câștigă existența
exclusiv din scris. Scrisul este pură pasiune,
formă de exprimare desprinsă din universul
imaginar infinit, vârful unei piramide la baza
căreia stă erudiția, profesia, familia, credința
și tot ceea ce facem zi de zi. În spatele
imaginii de scriitoare se află fiica, sora,
mama, prietena, soția, sluga credincioasă
familiei, servitoarea carierei, femeia
independentă și puternică. Un bărbat e
considerat erou când reușește să le împace,
femeia se presupune că le are scrise în ADN.
De-a lungul timpului, femeile nu au
configurat în mod esențial literatura și nici nu
au marcat suficient de mult cultura românească.
Feminismul și mișcările sociale de
după îndepărtarea regimurilor totalitare din
Europa au înlesnit accesul femeilor la creație.
În ultimii 30 de ani a apărut un număr
impresionant de poete ce au integrat formele
noi de discurs postmodern în operele lor. În
acest moment se cere o clarificare: literatura
feminină nu reprezintă literatura cu tematică
feminină, ci literatura scrisă de femeie, în care
sunt expuse tematici feminine, viziunea
femeilor asupra lumii. Problematica literaturii
feminine este relativ falsă, deoarece creația nu
servește genul. La nivel tematic însă,
literatura feminină se asociază cu patetismul
exagerat, cu mărturii sentimentale, cu
introspecții asupra senzațiilor trupești, cu
analize despre independență și putere, cu
asumarea condiției. În literatura modernă,
femeile nu sunt doar personaje create de
bărbați, ci apar prin ele însele și scriu despre
ele, despre propria viață. Lirica feminină a
devenit la rândul ei poetică experimentală și
poietică (în termenii Irinei Mavrodin).
Contribuțiile la experimentul de limbaj
dovedesc sensibilitate și conștiință artistică,
pluralism și dialog cultural. După revoluția
din 1989, scriitoarele s-au emancipat, au
refuzat comanda realismului socialist și s-au
interiorizat redescoperind tragismul existenței
umane. Structura imaginarului liric din reprezentările
feminine contemporane întregește
curentul ascendent al literaturii românești.
Autenticitatea constă în descoperirea vremelniciei
condiției umane, a fragilității
omului, valorificând teorii ale existențialismului.
Lucian Blaga crede că „După ce
descoperim că viața nu are nici un înțeles, nu
ne rămâne altceva de făcut decât să-i dăm un
înțeles”. (Lucian Blaga, Pietre pentru templul
meu, Editura Cartea Românească, București,
1920, p.6).
Drumul spre reușită al poetelor din secolul
trecut a fost foarte dificil, datorită numărului
mic de încercări, și acestea fragile, datorită
misoginismului criticilor și caracterului patriarhal
al culturii. Eugen Lovinescu, de pildă, a
decretat că „literatura nu e în genere o vocație
feminină”. Lumea a fost și este controlată de
bărbați și chiar dacă nu se poate altfel, femeile
au început să fie mai bine reprezentate.
Scepticismul, persiflarea și misoginismul au
fost înfrânte, dar statutul de femeie –
creatoare e privit cu neîncredere. Bărbații
evaluează cărțile scrise de femei cu un anumit
grad de părtinire tradiționalistă vinovată de
preconcepții. G. Călinescu a fixat femeii un
perimetru previzibil și de nedepășit, cu un
inventar de atitudini limitat, literatura ei fiind
condamnată din start la banal, dedicată
fiziologicului și simțurilor. „Ea (femeia) e
stăpânită mereu de problema raporturilor cu
bărbatul și a procreației. Gândirea ei este total
practică, prin urmare din câmpul sentimentului.
Femeia e o ființă socială și etică.
Niciodată nu s-a plâns de nerecunoașterea
contemporanilor și n-a așteptat reabilitarea
postumă. O femeie trăiește în societate, ea
însăși fiind producătoare de indivizi. De aceea
literatura feminină are două aspecte ce se pot
reduce ușor la unitate: sunt femei de tipul
moral, care cântă iubirea de copii, virtuțile
casnice și civice și dragostea ca o instituție,
mai rar însă patria, aceasta fiind o idealitate,
uneori primejdioasă pentru viața copiilor,
contra sentimentului egoist de mamă”
(G.Călinescu, Istoria literaturii române de la
origini până în prezent. Romancierii. 1920 –
1930, Editura Cartea Românească, București,
1998, p. 32).
Criticii literari din generația nouă evită
stereotipiile care jignesc și provoacă reacții,
dar literatura în sine nu se poate desprinde de
universul autorului. Și atunci se creează o
dihotomie în interpretarea simbolurilor care fie
sunt ocolite, fie sunt însoțite de explicații cu
iz de scuze. Nici așa nu e bine, deoarece
greșelile sunt tolerate, erudiția și rafinamentul
livresc se diminuează. Climatul criticii
provoacă la reexaminarea mijloacelor tradiționale
de interpretare a textelor feminine și a
școlilor literare pentru a apropia lirica
feminină de consumatorul de literatură. Alex.
Ștefănescu găsește că interpretul literar este
un cititor profesionist. „În timp ce toți ceilalți
cititori spun dacă o carte le place sau nu, el,
după ce spune dacă o carte îi place sau nu,
explică și de ce. Totodată, criticul literar este
un cititor de serviciu.[…] Criticul stă la masa
lui de lucru și citește tot ce apare. Iar apoi se
face de folos comunității, recomandând cărțile
care merită citite. Lucrurile sunt, în realitate,
mai complicate, dar în esență acesta este
serviciul făcut de critici literari semenilor lor
de alte profesii” (Alex. Ștefănescu, Mesaj
către tineri. Redescoperiți Literatura! Ediția
a II-a, Editura Curtea Veche, București, 2015,
p.53). Printre critici se numără și femei. Sunt
oare mai părtinitoare, mai înțelegătoare față
de colegele lor? Nu ne stă în caracter
cumințenia și tăgăduirea, refuzăm împăcarea
și resemnarea. Noica vede în femeie altceva și
pretinde că „după o jumătate de oră de
convorbire, orice femeie din societate scoate
din geantă pudriera ca să se refacă. Recunosc
esența feminității într-un gest ca acesta. Dar și
tot ce e absurd în esența feminității. Căci
femeia înțelege să se refacă așa cum a fost. Ea
nu-și dă seama că a trecut un anumit timp, în
care s-a întâmplat ceva; că a intrat și ea într-un
proces de devenire; că pe fața ei trebuie să
se citească urmele acestei deveniri. Ea nu
admite să treacă peste chipul ei umbra unei
idei care se va fi rostit, sau să se scrie undeva
cuta unui adevăr. Nu, ea vrea să revină la
chipul din fața oglinzii, la masca adoptată o
dată pentru totdeauna. Ce-i pasă că falsifică
astfel o întreagă devenire? Ea vrea să rămână
aceeași. Într-o lume în care totul devine, ea
crede că poate rămâne aceeași”. (Constantin
Noica, Jurnal Filozofic, Editura Humanitas,
București, 2008, pp. 41-42). Un punct de
vedere interesant are și Mircea Cărtărescu în
De ce iubim femeile: „Femeile minunate din
viața mea, toate cele pe care le-am iubit cu
adevărat și care-au răspuns cu dragoste
dragostei mele, au fost într-un fel necorporale,
au fost bucurie pură, nevroză pură, experiență
pură. Senzualitatea, uneori dusă până foarte
departe, nu a fost decât un ingredient într-o
aventură complexă și epuizantă a minții”.
(Editura Humanitas, București, 2007, p.112).
Noica și Cărtărescu expun două păreri opuse,
așa cum sunt toate părerile legate de acest
subiect inepuizabil. În cazul meu, e momentul
să închei, dar nu oricum, ci prin a vă
recomanda tuturor, asemenea Virginiei
Woolf, ca opera să vă fie „masculin de
feminină sau feminin de masculină”!

Victoria MILESCU

SCRIU CU BUCURIE

Scriu cu bucurie despre tristeţe
despre trecerea clipelor
cu şenilele lor nevăzute
prin carne, prin oase
timpul trece, petrece şi
îşi ia din mine ca dintr-o livadă:
inima ajunsă la maturitate
ochii numai buni de stors lacrimi dulci
el nu uită niciodată nimic
mai ales să dărâme
ce construisem din greu
scriu cu bucurie despre plecarea verii
în mijlocul petrecerii
pe care nu vreau s-o stric
prietenii râd, beau, dansează
nu ştiu ce ne leagă: vinul ori sângele
timpul mă îmbărbătează: ai încredere,
ai încredere
când mă împinge prin fereastra deschisă
convins că voi nimeri în piscină.

GRĂBIRE

Când pleci grăbit
să-ţi cumperi o pâine şi o sticlă de lapte
cu sângele în dezordine
şi creierii răvăşiţi de vântul verde
al primăverii venite iar prea devreme
brusc îţi iese în cale
iubirea vieţii tale
o recunoşti de departe, strigi
dar ea se uită în altă parte
grăbindu-se la rândul ei
spre cineva, spre ceva nevăzut
amestecându-se în mulţime, topindu-se
în forfota oraşului agitat, şi el
îmbrăcat la repezeală, cu străzile pe dos
cu turnurile desperecheate
sub un cer noros respirând sacadat
descheiat la toţi îngerii…
PE FIRUL ÎNCINS LA ROŞU
Tinerii dansează cu moartea
pe firul întins dintre soare şi lună
dansează rumba, cha-cha, tango
cei de jos privesc fascinaţi
Doamne, ce frumos dansează
tinerii cu moartea
pe firul încins la roşu
dintre inima mea şi a ta
un dans extrem la mare înălţime
fără plasă de siguranţă
doar magnolii albe şi roz
ce cutezători, ce nebuni tinerii aceia
chemându-ne să le fim alături…
ochii mi se umezesc
de jerbele de lumină ţâşnind
din trupurile încordate
odată cu sângele
curgând spre pământ ca un covor roşu
pe care păşeşte timpul carbonizat.

PLOAIA

Ploaia umblă pe străzi
în pielea goală
izbeşte cu pumnii de apă în ferestre, în porţi
îmbrăţişează la întâmplare
bărbaţi, femei
o dezmăţată, spun cei mai mulţi
printre copacii uzi până la măduvă
până la viermele neadormit
n-au ce să-i facă
nici oamenii de ordine ai universului
nici politicienii
nici poeţii, visătorii
încercând să o prindă în laţul
unui vers la fel ca ea
crud şi rebel
ploaia îmi intră în casă
se scufundă în lacrima mea multă
şi nu mai iese la suprafaţă.

CEI CE NU DORM

Poeţii nu dorm
vine îngerul şi le bate în tâmplă cu o metaforă
ei sar din aşternut, căutând ceva de scris
de săpat, de ucis
printre perne, cearceafuri, lacrimi
uneori dau de un şarpe
care li se încolăceşte pe gât
sau de un bolovan
care îi trage de picioare în adâncul somnului
o clipă de neatenţie din partea îngerului
şi poeţii ajung pe fundul neantului
aşa, fără aripi, fără Judecata de apoi

Poeţii nu dorm
vine îngerul şi le bate în tâmplă un piron
din stradă, fereastra luminată
spune că acolo cineva citeşte
sau scrie, sau cere ajutor
un om rătăcit trece pe drum
vede şi aude şi merge mai departe
ce rost au ăştia
de nu dorm, şi scriu, scriu
când toţi ne prăbuşim ca morţi în somn
pe străzile ce apar şi dispar
desigur, o scamatorie
a ăstora de nu dorm…

Elisabeta DRĂGHICI

Amintiri

Se leagănă amintirea
de cumpăna fântinii din curtea bunicilor,
și de corcodușul rotund
ce-și scutura frunctele coapte.
Florile de dumitriță
veghind grădinița casei
mă răsfață cu chipul bunicii.
Calul popii în zborul lui
deasupra oricărei ape
ce-mi iese în cale
mă poartă mereu
către irepetabile clipe
ale vacanțelor de vară.
Mi-e copilăria înrădăcinată
în ulițe colbuite,
poposind pe băncuța de lemn
ce-mi spune încă
poveștile țăranilor.

Memoria satului

Timpul a avut un scop
în încremenirea peisajului de țară.
De drumurile de pământ
cu iarbă în șanțuri și copii desculți
de oameni cu sapa pe câmp
să nu se-anine uitarea.
Miroase în aer a must și-a grâu copt.
În tremurul lor bâtrânii au rădăcini puternice.
Viitorul s-a îndepărtat în alte țări.
Timpul a avut un scop!

Mâinele lor

Se odihnesc mâinile bătrâne
în poalele fustelor uzate de trecerea timpului.
Câte riduri au strâns din pământul
frâmântat ca un aluat
pentru un snop de grâu!
Palmele își poartă resemnate
bătăturile întărite cu înverșunare
în zilnica muncă.
Îmi plac iernile când din odihna lor
se nasc pe pânza de sac
flori de câmp și râuri în puncte.
Măiestria femeilor,
lăsa mărturie pereților casei
trecerea timpului și a omului
în simpla lui viață la sat.