De-ai noștri! – Teodor G. Baciu – O viață aleasă (3)

DRUMEȚIA ÎN JUDEȚUL R.-SĂRAT

CAP. V
EXCURSIONIST

Vorbeam mai sus că boierului Menelaș Chircu îi plăcea natura sub toate aspectele ei. Prefera însă tuturora muntele. De aceea, nu i-a rămas potecă necunoscută în munții județului nostru, precum și cele mai frumoase și pitorești locuri din alte regiuni ale țării. Când făcea o excursie, povestea lucruri așa de frumoase și cu atâta dar de a înfățișa priveliștile ce i le oferea natura, că nu ți se ura să-l asculți.
Numai cine a făcut o excursie cu boierul Menelaș Chircu își poate da seama de felul cum se organizează și cum se pornește la drum. Era un desăvârșit organizator. Prevedea totul. Nu-i lipsea nimic la drum și conducea prietenii prin locurile cele mai frumoase. Excursiile în munții Râmnicului, Buzăului și Vrancei le făcea însoțit de 15-20 prieteni. Tot ce avea și putea, punea la dispoziția tuturor.
Din Râmnic plecau călări pe cai mici de munte purtând fiecare călăreț câte ceva pe calul său. Unul alimente, altul câteva sticle cu vin, altul fructe și așa mai departe, încât, când ajungeai în plin munte, nu-ți lipsea nimic.
Toți caii ce-i folosea erau proprietate.
Dacă se întâmpla ca numărul participanților să fie mai mare, mergeau până la Buda cu alte mijloace de transport și acolo perceptorul Gh. Mânzală – care locuiește în casa boierului din 1919 – căuta atâția cai cu chirie câți călăreți mai erau. O excursie în munți se împărțea în 3 etape.
Râmnic-Buda. Aci era prima haltă de ajustare. Aci se poposea o noapte. A doua zi în răsăritul soarelui, în cântecul privighetorilor. în murmurul apei râului Râmnic, se făcea echiparea.

Frumoasă era o echipare! Unul cerea să i se dea cutare cal, o doamnă că o strâng cismele, altul nu știe să încalece și câte de felul acestora. Fană nu era toată lumea gata, boierul Menelaș nu se suia călare.
La semnalul ,,gata pentru plecare?”, toți răspundeau ,,da”.

Horă la Valea Sălciei. Conacul D-nei Eliza Petrescu

Încăleca și boierul. În fruntea tuturor pleca spre Jitia, fie prin Dumitrești. fie prin Cătăuț, Chiojdeni-Lunci, Jitia.
Aci era al doilea mare popas. Aci se mai făceau aprovizionări. Se vizitau întâi împrejurimile Schitul Poiana Mărului, Neculele cu Pietrele Fetei. Montele Stejicu, Piatra Neculele, Vintileasca și înapoi. După o zi de repaus, se făceau preparativele plecării spre Muntele luni de unde izvorăște râul Râmnic, se trecea hotarul în munții Buzăului spre Penteleu. O noapte la ducere și alta la întoarcere se petrecea sub cerul liber. Altă dată tot din Jitia, unde era socotit ,,Marele Cartier” se pornea spre Schitu Găvanu din Jud. Buzău sau în munții Vrancei.

La sfat cu fruntașii satului Jitia

După ce termina cu munții din fundul județului nostru și cei vecini Buzău și Vrancea – se îndrepta spre Râmnic pe alt drum decât cel pe care se dusese. De cele mai multe ori la înapoiere venea prin Dumitrești pentru dragostea ce-o avea față de D-l Alexandru Zamfirescu. Aci se lua de obicei masa de prânz, în casa ospitalieră a Cucoanei Eugeniei și a D-lui Alexandru.
După o jumătate de zi se îndrepta spre Buda unde o zi si o noapte toți se odihneau ca apoi să pornească, spre Valea Sălciei, la D-na Eliza Petrescu de unde nu se putea pleca decât cu mare greutate după 2-3 zile de ședere. Cine n-a fost la Valea Sălciei? Cine a încercat să treacă pe valea Câlnăului, să nu se oprească pe la conacul Cucoanei Eliza Petrescu, unde să fie ospătat și bine primit?
Care prefect, care pretor, care medic, care revizor școlar, care ofițer de jandarmi în inspecțiile ce aveau să facă în partea locului n’au fost oaspeții acestei curți?

Excursie în munții Râmnicului. De vorbă cu moș Nicolae Săvușor

Fața de masă pe care au semnat aproape toți musafirii care au trecut pe acolo — semnături care apoi s’au cusut — vorbește mult.
Acolo vezi cum sute de musafiri s’au perindat prin casa Cucoanei Eliza.
Cum să nu te duci și cum să ocolești asemenea casă? De aci se lăsa la vale pe Câlnău spre conacul Cucoanei Marița Popescu în Com. Pardoși, Cătunul Valea lui Lalu. Cucoana Marița Popescu este dintr’o veche și distinsă familie din orașul nostru. E sora fostului primar al Râmnicului, cel cântat și preamărit în revista ,,Bravos Râmnic”, Vasile Cristoforeanu. De la Cucoana Marița unde erau tot așa de bine și călduros primiți peste dealuri înapoi la Buda.

În excursie pe Penteleu

Ultima etapă, era refacerea de 2-3 zile în Buda, după care se pornea în legănatul cailor și joaca mânjilor, spre Râmnic.
Boierul Menelaș Chircu făcea asemenea excursii aproape regulat de 2 ori pe an.
Una prin Mai când se încheia codrul și rămâneai absorbit de frumusețile ce ți le oferea pădurea în care erai asurzit de cântecul tuturor păsărilor, iar a doua prin August înainte de coasa fânului, când natura era alta. Uneori când nu putea merge în August se ducea spre sfârșitul lui Septembrie când pădurea era colorată în galben ruginiu.
Așa știa Menelaș Chircu să-și petreacă timpul liber în mijlocul naturii.

Dau rând participanților la asemenea excursii să vorbească.

În excursie prin munții Râmnicului și Buzăului

Iată ce ne spune d-na prof. Elena Degan:

ÎN EXCURSIE CU NAȘU
Mergi mâine la munte fină? Cu entuzsiasm, nasule! Și’ntr-adevăr aceste excursii făcute cu Menelaș Chircu la Jitia, Monteoru, Bisoca, nu le pot uita niciodată căci o excursie cu el, însemna nu numai o încântare pentru ochi, o recreație pentru zilele trudite din timpul anului, dar și o încântare a sufletului. Alături de el învățai să iubești natura, să iubești țăranul care-și duce din greu viața acolo în fundul muntelui, învățai să iubești cântecul, jocul și minunatul nostru costum mocănesc. Te impresiona bunătatea lui față de toți acești oameni simpli, care într-un ceas umpleau curtea primăriței de la Jitia, când aflau că a sosit acolo boierul. Plecam de obicei Vinerea după masă cu docarul, până la Buda. Băieții însoțiți de alți prieteni veneau călări și aduceau atâția cai câți participant erau la excursie. A doua zi de dimineață, încălecam cu toții și eu nașii în frunte, plecam spre Jitia. Nu eram niciodată prea mulți; zece, cincisprezece, toți veseli, toți uniți și strânși în jurul nașului, care ne lămurea fiecare potecuță, fiecare pârâiaș, fiecare colțișor, bătut de el de zeci de ori. Ajungeam la Jitia unde ne aștepta covorul de iarbă verde imaculată, din curtea Coanei Marița și odăile curate și parfumate cu miros de sulfină. Duminică de dimineață, plecam cu toții la Mănăstirea Poiana Mărului, ascunsă în fund de pădure, pe șoseaua ce merge din Jitia la Bisoca. Aci ascultam Sf. slujbă. Nașu urmat de ceilalți înscria într’un registru ceva danii pentru schit.
Ne întrețineam cu Maica stareță și celelalte călugărițe, pe fața cărora plutea bucurie că aveau musafiri. Și era în adevăr un moment plăcut. Către masă ne lăsam tot la Jitia.
Prin satele dimprejur se aflase că a sosit boierul în Jitia. Flăcăi și fete, mame și copii coborau pâlcuri, pâlcuri în costume naționale și se apropiau de casa și curtea Coanei Marița. Ce era aci? De ce veneau cu atâta punctualitate și așa de numeroși?
Boierul le oferea o distracție. Boierul le făcea horă și pica alături de ei. Deodată curtea era plină de costume naționale. Flăcăii în costume de Jitia și fetele asemenea cu flori în păr și la ureche, iar bătrânele cu năframe pe cap. Femeia, fata sau flăcăul care nu era în costum național nu venea.
Se-ncingea o horă ca-n povești și numai lăsarea nopții îi ducea pe fiecare la casele lor. Când curtea era plină, când era hora cea mai mare la care lua parte tot ce era costum mocănesc.

Menelaș Chircu intra în mijlocul horei, privea toate costumele și pre-mia pe cele mai frumoase, încurajând astfel portul românesc.
De la Jitia unde ne stabileam cartierul general, plecăm apoi spre Necule și Vintileasca. făcând hora – când era sărbătoare – fie minunatul platou ce se’ntinde în fața Vintileascăi. Alte ori ne suiam pe Monteoru sau mergeam la Schitul Găvanul.
Străbăteam ,,Purcelu” cu iarba până la burta calului, poposeam la ,,Pietrele fetei” sau la vreun puț cu apă rece și limpede ca lacrima, unde tratația cu rahat era nelipsită. Ce bine știa Nașu să organizeze o excursie! Nu-ți lipsea niciodată absolut nimic. Prevedea totul, până în cele mai mici amănunte și fie vârful muntelui nu ne lipseau nici prăjiturile făcute de Nașa, nici pepenii și nici chiar un vin parfumat de Zăplazi.
La înapoiere veneam pe alt drum și seara întorși la Jitia, oricât de obosiți am fi fost, era destul să-l auzim pe Mișu lăutarul scârțâind din scripcă, ca să ne pornim la o bătută și un Slănic de parcă toată ziua am fi stat pe saltea. Dar totul în lumea asta are un sfârșit! Trebuia să plecăm spre casă. Mă uitam în urmă la iarba din curte bătătorită și prăpădită, iar fina Marița îmi spunea să n-am grijă, că până la a doua noastră excursie se face la loc.
Și așa era! Încălecam pe Ispita, iapa mea favorită și cu ochii tot înapoi, părăseam Jitia cu o unică și mare dorință: de a mă întoarce cât de curând.
La înapoiere treceam pe la Dumitru Cucu, Moșul cel sfătos de pe Lunci unde făceam un mic popas, ascultând câte o poveste a lui Moș Dumitru.
Nu trecea prea mult – căci Nașa mergea de 2-3 pe an la munte – și-l auzeam spunând.-mi iar: ,,- Gata fină? Mergem?” – Gata Nașule! și iar mi se umplea inima de bucurie pentru câteva zile gândindu-mă că iar o să colind pădurile pe poteci înguste înconjurate de prăpăstii, iar o să văd pădurile seculare in care – dacă n’ai fi cu nașii – te-ai rătăci. Iar o să mâncăm smeură adusă de copii pentru, boier, cărora le dădea bani pentru osteneala lor.
Acum s-a terminat cu aceste frumoase și minunate excursii. S-a dus Nașii, s-a dus fina Marița care punea casa cea curată la dispoziția Nașului!
Nu voi uita niciodată excursiile făcute cu Nașu.
Elena Degan

Nelipsiți la aceste excursii în munții Râmnicului, Buzăului și Vrancei erau d-na și d-l Coman Negoescu.
Cucoana Lizica (cum îi spunea Menelaș Chircu d-nei Negoescu) purta cu dânsa aparatul de fotografiat. Cele mai frumoase priveliști erau luate imediat.
Majoritatea clișeelor de aci le datoresc Cucoanei Lizica. D-sa – deși amatoare – făcea cele mai reușite fotografii pe care în termen de o lună, două, după excursie le trimitea din București lui ,,Bădia” la R. Sărat.
Prietenia cu Cucoana Lizica și Mănel (așa le zicea Menelaș Chircu) era din domeniul poveștilor. Pentru Bădia (Menelas Chircu) era sărbătoare când îl vizitau. Nu era Crăciun. Paște, vacanță de vară să nu vină pe la Bădia.
Eh!… Cucoană Lizico și domnule Mănel, frumoase erau zilele acelea, frumoase clipe ați trăit în jurul lui Bădia.
Cu sfârșitul lui s’au dus toate.
S’au dus excursiile pe Penteleu, Monteoru. Furii. Zboina. Ceahlău. Vâlcov, Valea Cernei, etc.
Trăim cu amintirile cele mai frumoase pe care ni le-a prilejuit în viața lui, Bădia.

PRIETEN AL MARELUI PICTOR GRIGORESCU
ȘI AL. VLAHUȚĂ

Și pentru că Menelaș Chircu era un om ales, știa să-și aleagă și prietenii. În tovărășia lui Vlahuță a cunoscut și s a împrietenii cu marele pictor al neamului nostru N. Grigorescu.
Ca prieten al piciorului și alături de el și-a desăvârșit gustul lucrărilor alese. Și pe drept cuvânt, căci picturile Iui Grigorescu au fost, sunt și vor fi în fruntea tuturor.
Apreciat mult de Grigorescu și pentru prietenia ce-i lega, i-a dat câteva pânze pe care nu mulți din țara noastră le au. Salonul casei lui Menelaș Chircu – care apare și ca un muzeu – este împodobit cu nouă pânze de Grigorescu, de Luchian, Ștefan Popescu, Stoica, Băeșu și alți pictori care-și au locul bine meritat. Din Grigorescu are cele mai alese pânze cu: Bisoceanca, Carul cu boi, Ciobanul, Corturile, În zăvoi, Capul de expresie etc. Ori de câte ori pictorul Grigorescu pregătea o expoziție în București îi reținea de la început un tablou, două, după gustul maestrului pictor sau al lui Vlahuță.
În schimbul unor tablouri Menelaș Chircu a dăruit pictorului o vacă cu vițel pe care i-a trimis-o la Câmpina.
Iată o scrisoare de la Grigorescu către Menelaș Chircu.
Câmpina 27 Noiembrie 906
Iubite și bun prieten.
Socotesc că pânzele alese de mine și fratele Alecu (e vorba de Vlahuță) ți-au fost pe plac. Ți-am cunoscut gustul și de aceea ne-am oprit asupra lor. În curând voi avea ceva tot pe placul D-tale. Te anunț din vreme ca să poți vizita și expoziția. Îți mulțumesc din suflet pentru văcuța și vițelușul care au sosit in bună stare. Al D-tale cu toată dragostea,
N. Grigorescu

Câmpina, 25 Oct. 907
Distins Prieten,
Știu cât de mult iubești costumul național.
Știu, și din cât te cunosc eu, dar mai ales din felul cum mi-a înfățișat aceasta fratele Alecu, cu care adesea ai străbătut plaiurile Râmnicului. Pentru acest motiv ți-am reținut ,,Bisoceanca”.
Este o inspirație a D-tale. Este tot așa de frumoasă și naturală cum am cunoscut-o eu și mai mult D-ta. Am imortalizat prin asta costumul județului D-tale și un tip de munteancă.
Cred că-ți va fi pe plac.
Al D-tale cu tot dragul,

La această scrisoare Menelaș Chircu răspunde următoarele:
R. Sărat. 6 Dec. 907
Iubite și drag prieten,
Dacă mi-ai fi făcut cel mai scump și frumos dar, nu-mi um¬plea mai mult sufletul de bucurie ca ,,Bisoceanca” D-tale. Dacă acum pentru unii n-ar reprezenta ceva, pentru viitor va fi opera cea mare, cu care contribui la ridicarea noastră. Asta-i munteanca noastră, văzută, cunoscută și apreciată de mine. Și pe pânză este tot așa plină de viață, tot așa de mândră pentru costumul ce-l
poartă, cum ai văzut-o d-ta alături de fratele Alecu și de mine. O pun la locul de cinste și te asigur că va rămâne moștenire din tată în fiu. Când și unde te văd?
Dacă poți, vino la mine să mai facem câteva plimbări prin locuri necunoscute D-tale, dar pline de frumuseți. Cred că ai mai găsi ceva subiecte pentru pensula D-tale.
Îmbrățișări și toată dragostea,
Menelaș

Repet că picturile frumoase – ce erau menite să rămână clasice – îi plăceau îndeosebi boierului Menelaș Chircu. Când nu se putea duce la București să viziteze marile expoziții, se adresa prietenilor Vlahuță și Grigorescu să-i aleagă o pânză, două din cele ce credeau marii artiști.
Așa bunăoară în anul 1900 Februarie, Maestrul Vlahuță s’a dus la o expoziție din București și a ales un tablou pentru prietenul său bun – ,,Fratele Menelaș” (așa cum îi spunea adesea Vlahuță boierului Chircu).
Într’una din zile, Vlahuță s-a întâlnit cu marele pictor Grigorescu și l-a rugat să meargă la expoziție să vadă ce tablou a ales prietenului Menelaș.

Iată o scrisoare de la ,,Măestrașul” către Menelaș Chircu:
Iubite Domnule Chircu,
Ieri D-l Grigorescu a dejunat la mine, — după dejun ne-am dus împreună la expoziție, ș’acolo uitându-se la tabloul D-tale mi-a spus că nu e mulțumit de ce ți-am ales. ,,Dă-mi voie s’aleg eu ceva drăguț pentru prietenul D-tale și al meu, căci ,,les amis de nos amis sont nos amis”. Și după o jumătate de ceas de căutare a poruncit să se puie vândut pe un car cu boi ,,În luminiș” și pe un cap drăgălaș de fetiță ,,Profil pierdut”. Așa că ai acum două tablouri alese de însuși maestrul. Să le stăpânești sănătos și fericit”.
La revedere,
Al. Vlahuță
23 Fevruar 1900
București

Nu târziu după aceea, o altă expoziție în Capitală îl determină pe ,,măestrașul” să trimită următoarea scrisoare boierului Menelaș. Iat-o:
Frate Chircule,
E pomană! Ți-am luat trei bucăți superbe.
Să n-ai nici o grijă de bani, am eu destui.
Să nu-mi trimiți că mă supăr. Dar vino de vezi expoziția, că n-o să mai vedem cât om trăi așa frumusețe. Veniți.
Sărut mâna D-n-ei.
Dor și frăție,

Mii de mulțumiri pentru uriașii curcani.

Scrisoarea nu poartă dată. Din informațiile luate de la D-na Chircu este de prin anul 1907 iar tablourile de care vorbește sunt: Carul cu boi, Bisoceanca, În zăvoi.

O altă expoziție (probabil tot a marelui Grigorescu) face pe
boierul Menelaș Chircu să scrie ,,Măestrașului” să-i mai cumpere
ceva. Probabil, Vlahuță luase un tablou fără să-l anunțe pe
boierul Menelaș. Așa reiese din următoarea scrisoare:
Frate Chircule,
Venim Duminică (10 Fevruar) la dejun.
Când am primit scrisoarea D-tale, expoziția era închisă.
Aducem corturile. De ce nu renunți la ele? D-ta n’ai țigani?
La revedere
Vlahuță
Sâmbătă.

De la Vlahuță boierul Menelaș Chircu avea foarte multe scrisori care tratau și alte chestiuni personale dintre ei.