Fărădelegea lui Călin – Lodul civil
Atâtea mijloace ca să învinuiești în fond un copil.
,,Cu toate acestea”. O astfel de expresie, prepusă la capul de pod ,,În afara altor cazuri de lege”, debutul Art. 43, creează excepția excepției. N-are 14 ani, este interzis judecătoresc, încheie în numele lor cei în drept acte juridice. Pentru ce o altă derogare, pentru ce semnături valabile pe ,,… actele de dispoziție de mică valoare, cu caracter curent…”? Și limitarea executării acestor operațiuni la ,,… momentul încheierii lor.”? Parcă alte hârtii au altă soartă, altădată? Cam evazive și mult prea generale toate. Al. 4 mă readuce cu picioarele pe pământ și mințile acolo unde gândesc în consens cu întregul: inutile-s multe. În baza rațiunii n-ar fi trecut nimeni bariera normalității. I-ai dat cu lingurița și supraveghere lui minus paisprezece ani capacitate de exercițiu, automat cel de-l are îngrijă și reprezentare poate face aceleași lucruri. Cu siguranță mai bine, mai înțelept și mai… legal. Nu vă citez finalul, că-s prea de tot scribii cu studii juridice și pretenții de legislatori, fraza dă impresia că puștiul ar avea întâietate în fața celui mai mare, mai bun, mai… cu cap. Și mai cu vârsta necesară deciziilor.
Împachetez cele două articole, 44 și 45 într-un singur ambalaj. Problematica atacată: ,,Actele făcute de persoana lipsită de capacitate de exercițiu sau cu capacitate… restrânsă”. La caz de ,,restriște” și cele ,,… făcute de tutore…” fără știrea instanței de tutelă. (Pentru un consum minim de cuvinte.) Considerate relativ nule. Nu știu ce înseamnă și nici nu vreau să-mi închipui. Un tip obișnuit, ca oricare dintre noi, cetățenii, poate interpreta evaziv și greșit limitările acestei ,,inexistențe” ,,c-o fi, că n-o fi”. La celălalt articol nulitatea se trece pe numele celui ce a încheiat actul, trecându-i-se pe seamă înlăturarea ei prin simpla negare sau anulare. Miza este una singură: sancționarea celui în cauză, dacă se dovedește reaua-credință. În felul acesta contractul, cât de ilegal ar fi, devine bun de atârnat inițiatorul în ștreang. Cu acordul indusului în eroare. Îmi închipui că un text de lege are nevoie de o oarecare prestanță, de un costum lexical de gală, însă l-aș păstra numai la proces. Și nici acolo întotdeauna. Uzul ,,manoperei dolosive”, la care n-am asistat ca lector până la acest moment, mă trimite la Caragiale: aceeași ,,… grosolană, ca să intimideze câțiva…” nepricepuți în ,,tainele” judiciare.
Tratamentul…. Diferit și discriminatoriu. În ciuda acceptării oricui ca ființă vie încă de la concepere. Persoana devine la Al. 1, Art. 46, ,,Cel lipsit de de…” Inconsecvență inacceptabilă. Se bate moneda pe anularea actului, înșelătorul având posibilitatea de a-și spăla păcatul prin invocarea minorității sau punerea sub interdicție judecătorească. Nu și oponentul, care nu poate vina pe ,,micimea” puștanului. Impresiile rămân unitare. Măsurile de lucru etalonate inic. Dar, dacă s-a ajuns la lege, se respectă minimele proceduri: anularea se exercită în instanță, cu sau fără sesizarea procurorului. Depinde de situație.
Ar părea cumva nedrept, ar părea corect pe de altă parte. Când din contractul ilicit există foloase. Când se cere doar beneficiul obținut în urma punerii în operă. Și numai pentru că ,,persoana” cu capacități reduse de exercițiu are o zonă restrânsă de responsabilități. (Art. 47)
N-am spus până la momentul de față că românul este codoș. Iată actul încuviințării și formării lui: Art. 48. În fraza a doua, ,,După descărcarea tutorelui…” – îl și văd răsturnat în cine știe ce groapă -, fostul minor, devenit major, poate ,,… să confirme actul făcut de… fără respectarea tuturor formalităților cerute pentru încheierea lui valabilă.” Adică să-l dea în gât, pe românește.
