Spații culturale nr. 73 (14) – Râmnic, mon amour!
Nebunie completă, comic absurd, Urmuz ar fi mândru de noi. Pe străzi umblă doar măști, noua ordine a noii normalități aruncă de zor la coșul istoriei fețele luminate, îmbujorate, fardate indiferent de gen, fiindcă genul, domnilor și domnilor sau doamnelor și doamnelor, e ceva ce nu trebuie să existe sub curcubeul libertății de a face orice. Măștile se uită pieziș, când într-o dungă, când într-alta, ca și vântul, ca și lumina: câteodată dinspre răsărit, câteodată dinspre apus. De obicei, după cum spuneau alte măști, din alte realități și din alte manuale de istorie și literatură, lumina venea de la răsărit, dar, cum pe acolo se consumă cam mult poloniu și alte produse de curățare a posibililor candidați, împricinata mai sus numită a început să vină de unde vrea ea, din subterane, din supraterane, din bâlciul deșertăciunilor, lătrată doar de cățelul pământului, în nopțile lungi, când luna aruncă umbre contorsionate de magicieni și de vraci peste suferindele măști tescuite în somn.
Târgul doarme cu toate măștile lui de unică folosință pe față, carnavalul continuă fără veselie, hârtia și pânza îmbibă aerul cu miros leșios de Sanitol, până și ultimii cocori țipă anesteziați, gata să cadă din călătoria lor de sus în drumul măștilor de jos, pavat cu cele mai bune intenții. Pe ici, pe acolo, anemice semne de viață: se mai asfaltează câte o străduță, mai fac larmă ajutoarele sociale, cu imunitatea la purtător și singurele fără mască, se mai deschide câte un centru comercial de termometrizare, se mai închid cinematograful și piața, mai umblă niște câini cu covrigi în coadă pe lângă niște postere viu colorate, de fapt singurele colorate într-o lume cenușie, dezamăgită și debusolată.
Vin sărbătorile, vin alegerile, nu-i nimic, toate trec de parcă n-ar fi fost, nu lasă urme nici în praf, nici pe zăpadă. Măștile se feresc, se distanțează fizic și social, nu-și vorbesc, nu se ating, nu se recunosc, nu au nevoie unele de altele, pentru că suferința se poartă în singurătate, ca și crucea, tot mai grea pe umeri. Măștile populare ies pe străzi doar cu declarație pe proprie răspundere și înjură guvernul și măștile politice doar pe Facebook sau când trec pe lângă altă și altă biserică închisă. În online, unde se mută viața, e culoare gârlă, de la floricele, de la fluturi, câini, pisici, peisaje din călătorii străvechi, dar și de la sângele gros din care-și trag verva postacii anonimi ai tuturor măștilor politice. Fericiți cei ce n-au internet, căci ei vor moșteni împărăția somnului liniștit!
Și, tot ca într-o pagină din Urmuz (sau din Kafka?) metamorfoza măștilor nu e interzisă prin lege, așa c-o poți da, tu, chiar mască serioasă considerându-te, din roșu în albastru, din dreapta-n stânga, din șarpe în porumbel sau viceversa: e clar doar că trebuie să alegi țarcul mai bine cotat, să fii fermă când trebuie, dar flexibilă în opțiuni, demnă, curată și conform legislației care, între noi fie vorba, se schimbă de la o oră la alta.
Între timp, măștile bolnave se înmulțesc, lumea lor e una a statisticilor, departe de lumea reală, în care nimeni nu mai are încredere. Orice revoltă pare comică și inutilă, așa că, pe urmele unui personaj fictiv, ajung să-și spună, și ele, „Să ne vedem de viață ori să ne vedem de moarte” și se instituționalizează, adică încep să creadă că spațiul acesta concentraționar e cea mai bună și mai sigură opțiune. Vorba lui nenea Iancu [I.L. Caragiale]: „Bravos, națiune, halal să-ți fie!”.
