Literadura nr. 18 (9)
Marius RÂPEANU
La abator!
– Cocoană, unde este boierul, întreba cam
răstit tov. Ion Dragomir, secretarul
Comitetului Comunal de Partid, mai marele
comunei P.
Înalt, cam slab, cu o voce autoritară, tovarășul
Dragomir se adresă cocoanei, soția lui Ghiță
Șerbănescu, de curând trecut la chiaburi.
– A plecat să facă rost de niște unt și brânză,
ca să mai achităm din dările pe care le avem
de dat la colectare, a răspuns cu un glas de
femeie educată, soția boierului.
Discuția, se purta într-o fostă bucătărie
din fundul curții, căci casa cea mare îi fusese
luată de mai multă vreme. În ea se mutat
sediul G.A.P.-ului. Pe Fântâna cu apa cea
rece, din mijlocul curții, Gh. Buruiană,
proaspăt venit din prizonierat, cu Brigada
Tudor Vladimirescu, pusese WC-ul. De unde
au băut apă boierii să ne pișăm noi acum,
spunea râzând, cu gura până la urechi
Președintele Cooperativei de Consum din
localitate.
-Și spui, că boierul nu-i acasă, mai întrebă
încă o data, tovarășul Dragomir. Asta ca să
ajungă la ideea pentru care intrase în curtea
boierului. Auzi cucoană, spuse cu ochii
plecați Ionică, băiatul slăbuț, de altădată, cel
care primea de la aceasta, în dar, o felie de
cozonac, de cel bun, cu miez de nucă la
mijloc, să tai un curcan că vin ăia de la raion
la masă. Rotind încă o dată privirea, tov.
Dragomir, descoperi ieșind de sub pat, o
pereche de opinci. Ridică cuvertura care
acoperea patul și-l descoperi pe boier.
-De ce te-ai ascuns acolo, măi hoțule? Mai
mult târându-se și ștergându-și praful de pe
pulover, boierul răspunse:
-De frica ta, măi boule!
Nu aveam nici 6 ani, când tata a
îndrăznit să-l jignească pe tov. Dragomir. În
perioada anilor 1950-1960, asemenea ieșire se
pedepsea cu privarea de libertate. Așa s-a și
întâmplat. A doua zi de dimineață, pe la șase,
un GAZ a oprit la poartă și a claxonat. Tata a
ieșit și dus a fost. După trei ani, când s-a
întors, tata a devenit alt om. Era totdeauna cu
nervii întinși la maximum. El, care-și dădea și
sufletul pentru fala familiei, armăsarul pursânge,
Țiganu, (numele i-l dăduse după
culoarea părului, negru ca smoala) ajunsese să
fie aspru pedepsit. Îl cumpărase de când era
mânz de la prietenul său Felix Țopescu,
directorul Hergheliei Cislău, tatăl viitorului
mare comentator sportive, Cristian Țopescu.
Acum, din cauza tainului împuținat,
acesta slăbise, motiv pentru care, pe pielea din
zona gâtului apăruse pete de pecingine,
provocându-i mâncărimi pentru care bietul cal
se scărpina cu furie. Cum singura camera in
care locuiam era vecină cu grajdul, și cum la
cele mai nepotrivite ore din noapte Țiganu își
face numărul, tata furios se ducea in grajd și-l
lovea pe unde apuca. Fiecare scârț, scârț, venit
din camera unde era Tiganu, era imediat
urmat de sculatul tatei din pat, și apoi de
corecția dureroasă aplicată bietului animal, iar
eu, îmi băgam capul în așternut și ziceam: „iar
îl bate tata pe Tiganu’!”.
Odată, și m-am bucurat, Țiganu s-a răzbunat.
Întocmai ca un trăsnet, din grajd, s-a auzit un
țipăt de groază, iar pe ușă a apărut tata
ținându-se cu mâna de nasul din care țâșnea
sânge. Se făcuse dreptate.
Datorită situației sociale și politice a
părinților, pentru a intra la Școala Medie, a
trebuit să fiu înfiat de o rudă a mamei de la
Buzău. După un an, în prima vacanță de
primăvară, m-am întors la ai mei. Acum,
bucuria revederii părinților era dublată și de
aceea a revederii satului și a vecinilor.
Venisem cu trenul de noapte. Dimineața, am
deschis poarta curții și priveam șoseaua în
toată lungimea ei. Mă vedeam și mă
revedeam, în tot, și peste tot locul.
Ca din senin, am fost oprit din acea călătorie
imaginară de un zgomot deosebit, dublat de o
imagine care începuse să prindă contur. Era
un grup numeros de cai, mânați de un individ
în vârstă. În frunte, un cal arătos, pășea cu
măreția și eleganța unui animal de rasă. Avea
culoarea neagră. L-am recunoscut, era Țiganu.
Cu noduri în gât, care îmi înăbușeau vorbele,
am avut totuși puterea să întreb:
Unde îi duceți?
Cu o voce ce parcă venea din altă lume, mi
s-a răspuns: La abator!
Daniel LUCA
Terapie șoc
Volens-nolens”, situația pandemică a
fost de o asemenea natură încât nea
împins în propriile noastre colivii
de sticlă, de unde să privim și să fim priviți
(fie și doar la nivel imaginar), apropierea fiind
posibilă doar în acest mod, chiar dacă
distanțarea părea un obstacol de netrecut.
Mihaela Meravei, în volumul de
versuri Colivia de sticlă (Editura Ex Ponto,
Constanța, 2020), surprinde exact această
stare de lucruri, nemaiîncercată până acum,
dar care a avut drept efect testarea propriilor
noastre limite.
Nu este vorba despre altceva
decât despre o călătorie inițiatică a
omului spre sine însuși („Și am
plecat în călătoria mea inițiatică,/
așa, cu numele scris pe tălpi,/ surdă
la prăbușirea/ spicelor prin lanurile
conștiinței” – Mi-am scris numele
pe tălpi).
Ne aflăm în prezența unei
răsturnări a valorilor, egoismul fiind
ridicat la rang de virtute, totul din
cauza fricii („Undeva, sub mine, o
haită de lupi albi/ dădea rotocol visurilor,/
deasupra, o haită de tigri la fel de albi/ mă
aștepta ca pradă./ Nicăieri un buton să pot
opri frica” – Frica).
Bucuria de a fi viu se destramă încetul
cu încetul, pe fondul disipării sentimentelor
(„Trece viața pe lângă noi ca o adulteră,/ fără
rușine, merge înainte cu pas versat,/ în timp
ce nouă ni s-a cocârjat coloana de tăcere și
neiubire” ), chiar și moartea ajungând să pară
ceva extrem de îndepărtat, fără nicio legătură
cu ființa („Trece viața prin noi ca o fantomă,/
ne întoarce cu susul în jos/ și la sfârșit…,/
când credeam că nu mai avem multe capitole
de trăit/ realizăm că nici măcar de moarte nu
mai avem chef” – Pe lângă noi).
Este absolută nevoie de o terapie de șoc
pentru revenirea la viață, și aceasta este coma
autoindusă, practic o resetare interioară,
sufletească („Pentru a supraviețui, mi-am dat
voie să mor,/ dar nu de tot,/ numai atât cât
pentru zilele fără/ soare, și păsări, și copii
chiuind” – Mi-am scris numele pe tălpi).
Poezia este cea care suferă pentru noi, iar
rănile sale însănătoșesc spiritul („și cu o
poezie picurată dintr-o coroană de spini,/
înfiptă vremelnic pe fruntea celorlalte vieți” –
Mi-am scris numele pe tălpi).
Poezia se hrănește din iubire pentru a o putea
întreține mai apoi, între cele două creându-se
un raport indestructibil de interdependență
(„rând pe rând tăiam/ cele șapte capete ale
balaurului care-mi furase lumina,/ în timp ce
inimii îi făceam scut din amintirile unei
poezii” – Din amintirile unei poezii).
Forța interioară este întărită și prin credință
(„Doar Fiul Domnului a rămas același prunc
fără prihană,/ reinventându-se în
fiecare dintre noi,/ indiferent cât am
tapetat anotimp-urile,/ cu aceeași
binecuvântare/ a darului ceresc” –
Oameni de nisip), Dumnezeu
nelăsându-și niciodată creația la
greu. Fericirea reîncepe să-și facă
simțită prezența, la început timid,
apoi din ce în ce mai îndrăzneț, iar
oamenii își recapătă frumusețea, atât
cea interioară, cât și cea exterioară
(„ah, oamenii…/ mi se păreau atât
de frumoși cum se opinteau/ la
fiecare sută de metri de urcuș sisific,
sorbind fericirea strop cu strop/ din cocoașele
lor de dromaderi îndumnezeiți,/ încât mi-au
făcut poftă de viață!” – Oamenii mi se păreau
atât de frumoși).
Speranța, reînviată, este amplificată și de unii
semeni, gata de orice sacrificiu spre a păstra
nealterată pofta de viață a celorlalți – medicii
(„Doar ei au rămas aici, printre noi,/ și-n
fiecare noapte răsucesc cu disperare/ cheia
dintre porțile Raiului/ și Planeta Albastră” –
Poem pentru cei care nu mai au nopți).
Ajuns în acest moment, omul conștientizează
eternitatea iubirii, care nu va pieri vreodată,
pășind dincolo de moarte („A iubi nu
înseamnă să mori în fiecare secundă,/
înseamnă să accepți fiecare secundă ca fiind/
viața de dincolo de moarte” – A iubi nu
însemnă să mori în fiecare secundă).
Într-o vreme în care nesiguranța este la ea
acasă, Mihaela Meravei vine în fața cititorilor
cu o poezie optimistă, menită a le reda
bucuria de a trăi, atât de năpăstuită.
Mihai VINTILĂ
Ordinea de zi.
Istoria ca subiect
Eric Vouillard este un scriitor francez
care, prin volumele sale, stă aproape
de evenimentele importante ale
istoriei. Prin romanul Conquistadors din
2009, Bătălia Occidentului și Congo din
2012, 14 iulie din 2014 și acum prin acest
volum Ordinea de zi. A primit mai multe
premii literare importante din Franța dar
recompensa cea mai importantă a fost
câștigarea premiului Goncourt în 2017.
După ce citești Ordinea de zi nu știi ce
să crezi. Volumul nu este un roman cum poate
ar crede mulți dar în același timp nu este
relatare istorică. Este un amalgam care
creează în primul rând senzația de
autentic. Autorul povestește
evenimente istorice semnificative din
cel de al doilea război mondial. Este
un studiu al minciunii, propagandei și
amăgirii. Este o privire rece și tăioasă
care aduce aminte de ceea ce nimeni
nu mai dorește a-și aduce aminte.
Avem o reuniune secretă ca
prim capitol. Suntem introduși în
atmosfera rarefiată a afacerilor la
mare nivel, unde urmărim pregătirea
întâlnirii dintre cei mai importanți
douăzeci și patru de industriași
germani cu Adolf Hitler prin care aceștia vor
finanța nazismul în schimbul comenzilor de
stat, în schimbul îmbogățirii prin război.
Povestirea este aproape filmografică. Parcă
uneori cadrul insistă pe detalii
nesemnificative care creează o tensiune
internă evenimentului cum ar fi organizarea
pălăriilor de fetru sau luciul sinistru al unui
cadru metalic. Autorul nu dorește decât a
arăta cu degetul asupra vinovaților care nu au
plătit niciodată pentru susținerea lor, pentru
finanțarea lor, pentru alegerile lor războinice.
Însă întreprinderile nu mor precum oamenii.
Sunt entități mistice care nu pier niciodată.
În capitolul următor intitulat Măștile
se detaliază această întâlnire dintre diavol și
ucenicii săi. Hitler era surâzător, degajat,
deloc așa cum și l-ar fi închipuit, afabil da,
poate chiar simpatic, cu mult mai simpatic
decât ar fi crezut ei. Avu pentru fiecare un
cuvânt de mulțumire și o strângere de mână.
Toată mascarada fu rezumată de expresia Și
acum, domnilor, la caserie! Întâlnirea din 20
februarie 1933 era pentru acești oameni
normalul, încă o afacere bine încheiată. Iar ei
stau acolo, impasibili, ca douăzeci și patru de
mașini de calcul, la porțile iadului.
Prin O vizită de curtoazie este
prezentat momentul vizitei lordului Halifax în
Germania și minciuna politicii de împăciuire.
Capitolele intitulate Intimidări,
Întrevederea de la Berghof, Cum să nu decizi
și O încercare disperată arată agonia Austriei
înainte de înghițirea ei de marele reich
german.
Nu este uitată nici Franța iar prin
capitolul O zi la telefon, este
arătată o zi pierdută efectiv de
președintele francez Albert
Lebrun cu lucruri minore cum
ar fi semnarea de decrete
absolut aiuritoare precum cele
de acordare de denumiri de
origine controlată unor vinuri!
Asta în timp de Seyss-Inquart
este impus de germani drept
cancelar al noii Austrii filonaziste
iar invazia acestei țări
este gata de a fi desfășurată.
Cinismul este conturat
în Prânzul de adio în Downing Street unde
este descrisă cina la care von Ribbentrop,
ambasadorul Germaniei în regat, ține în loc
cabinetul englez și pe primul ministru
Chamberlain printr-un expozeu de o
banalitate crasă împiedicând astfel, la ordinul
lui Hitler, un răspuns imediat al Marii
Britanii.
Nu lipsește ironia. În Blitzkrieg este
ironizată invazia în Viena unde ajung inițial
doar trei soldați, cu un tren de călători, pentru
că marea armată germană era împotmolită
într-un gigantic ambuteiaj la Linz! Pentru a
contura mai bine imaginea aceasta a
harababurii invaziei autorul o accentuează în
capitolul Un ambuteiaj de Panzere. Prezintă
informațiile legate de transportul panzerelor
cu trenul de la Linz la Viena pentru a fi apoi
folosite în scena invaziei și defilării prin
capitala valsului.
Un capitol foarte interesant este cel
intitulat Magazinul cu recuzită unde se
descrie o vizită la un magazin de butaforie din
Hollywood. Acolo uniformele naziste deja
erau istorie și își găseau locul lângă alte
butaforii ale istoriei. Cu alte cuvinte totul este
trecător inclusiv nazismul.
Ultimul capitol Dar cine sunt toți
acești oameni revine la scena inițială a
finanțării mașinii de război. Autorul se
concentrează pe Gustav Krupp și pe urmașul
acestuia Alfried care va deveni oricum unul
dintre cei mai puternici oameni din Piața
Comună, regele cărbunelui și al oțelului,
stâlpul păcii europene. Cu alte cuvinte, banul
merge înainte!
Construit din povești reale, din
întâmplări bine documentate ale istoriei,
volumul Ordinea de zi este o incursiune în
viața trecută a Europei. O istorie pe care nu
trebuie să o uităm. Titlul mi se pare absolut
fabulos. Pentru fiecare ordinea de zi este cu
totul alta. Pentru naziști era cucerirea, spațiul
vital, pentru industriași îmbogățirea, pentru
englezi păstrarea iluziei păcii, pentru austrieci
o posibilă integrare istorică cu Germania. În
fond pentru toți ordinea de zi era în fapt
războiul despre care nimeni nu suflă o vorbă
dar pe care toți îl conștientizau.
Cartea lui Eric Vuillard este o
radiografie a realității, a ordinilor de zi. O
recomand cu multă căldură ca fiind o
adevărată lecție de istorie dar și de literatură.
(Eric Vuillard, Ordinea de zi, București,
editura Litera, 2020, 160 pagini.)
Premiile Revistei Literadura
Anul 2020 bântuit de pandemie nu a
împiedicat lumea literară să se manifeste, mai
ales în mediul on line.
Redacția revistei a lansat în primăvară un
concurs de volume publicate pe două secțiuni:
1.Volum debut cu premiul „Marin Ifrim”.
2.Volum scriitori consacrați cu premiul „Ion
Caraion”.
Concursul este doar pentru poezie și cu
volume publicate, trimise pentru concurs în
format pdf apărute pe anul în curs. Având
ISBN și numele editurii.
Prima ediție a concursului a luat sfârșit.
Premiului „Ion Caraion”, în valoare de 500 de
lei, a fost câștigat de scriitorul Alexandru
Sfârlea cu volumul „Obiecte și voci”, editura
„Școala Ardeleană”, Cluj Napoca, 2020 și a
fost oferit dat de Asociația Culturală
„Renașterea buzoiană” prin președintele
Ovidiu Petrescu.
Premiul „Marin Ifrim” pentru debut, în
valoare de 500 de lei, a fost câștigat de Iuliana
Pașca cu volumul „Reflectările unei
molecule”, editura eCreator, Baia Mare, 2020,
a fost acordat de Emil Ifrim.
Felicitări concurenților!
Felicitări câștigătorilor!
Numărul concurenților a fost redus.
Condițiile actuale de securitate sanitare nu au
permis un eveniment literar așa cum ne-am
dorit. Premiile au fost trimise prin poștă.
