Cotețul cu metafore – Vizita
Vizită…
O crudă și amară ironie a sorții
Ar fi să-i dai o țeapă de proporții Morții…
Să-i râzi cu poftă-n fața-i palidă și hâdă
Când vine să te ia ca o zăludă…
Să îți bați joc de coasa-i ciungă
Și de mantaua ei prea lungă,
De constituția ei slabă și nasoală
,,Hei, Moarte, mergi prea mult la sală!”
Hei, Moarte, pe cine căutați?
Nu vi se pare că mă deranjați?
N-am timp acum să merg cu tine,
Nici mai târziu nu cred că este bine…
Te rog, nu insista, că nu-ți stă bine!
În stilul ăsta n-o rezolvi cu mine!
Dar, dacă n-ai vreo treabă și eu nu te rețin,
Putem bea împreună vreo trei kile de vin…
Să ne cunoaștem, zic, să stăm la masă…
Și lasă la o parte pârdalnica de coasă!
Nu-s pregătit acuma și casa-i austeră
Dar lasă-ți mantia pe pat, fă-te lejeră!
Auuu… dar slabă ești, ori ești bolnavă?
Să te servesc c-un pui făcut la tavă?
Nu-mi place, zău, ești prea tăcută…
Să mor dacă știam că Moartea-i mută!
Ei, lasă că o să vorbesc doar eu
Deși acuma nu-s în elementul meu.
Tu dă din cap dacă-nțelegi ceva…
Dar, hai, mănâncă, nu te formaliza!
Fă, Moarte, eu ca să-ți spun drept,
N-am fost în viață frumos și deștept
Și de-aia mă gândesc așa, ca prostu’
Că, să mă iei acuma, nu văd rostu’.
Și nu știu zău, care ți-e planu’
Da’ tare-aș mai trăi și pân’ la anu’
Acuma, ce să zic, mâncăm și bem
Pe urmă poate mai negociem!
Acum un an de zile, aproape c-am murit…
Și după faza asta am fost dezamăgit.
Că n-am văzut nici iad, nici rai,
Nici îngerași pe nori, cântând la nai…
Doar întuneric, altceva nimica…
Că, să-ți spun drept, mă apucase frica.
Nu tu lumină albă sau ceva…
Nici nu plecam, nici nu veneam de undeva.
Și de-aia îți zic acum doar ție,
Că nu ești, dragă, nicio șmecherie!
Îți spun, mai mult îmi place-n viață,
Să-mi bată, galben, soarele în față!
Nu zici nimic acum, da’ io te înțeleg…
Ți-am zis că nu-s deștept da’ nici prea bleg!
Și te întreb așa…din curiozitate:
Unde băgați atâta lume, frate?
Ești singură?… Te mai ajută cineva?
Cum te descurci, de scapă careva?…
Mda, ai dreptate, că nici io n-am văzut,
Scăpat pe vreunul, să spună ce-a făcut!
Și totuși, umblă vorba, pe-aicea pe la noi,
Că ăia de mai scapă se numesc moroi.
Și cică ei nu sunt nici morți nici vii
O ard pe-aici aiurea și sperie copii!
Deci nici la tine treaba nu-i perfectă
Iar toată organizarea e puțin defectă,
Înseamnă că nu prea mai faci față…
Așa că, vezi, mai lasă-mă în viață!
Și ți-aș mai pune o-ntrebare eu:
Ai șef pe Dracul sau pe Dumnezeu?
Zic unii, de-aicea de la noi
Că, cică ai lucra pentru-amândoi!
Și vii mereu când omul n-are chef…
Acuma știu, depinde doar de… șef.
Nici bine nu ți-o fi de tine să se tragă…
Io nu știu cum de mai reziști, măi, dragă!
Nu ești sătulă de atâta umblet,
Mergând peste coclauri dup-un suflet?
Ești după toate astea, obosită,
Și pot să pun pariu că nici nu ești plătită!
Dar, las-o, frate, dracului de coasă!
De ce nu poți să stai la tine-acasă?
Că trebuie să ai și tu așa ceva…
Până și Moartea locuiește undeva!
De mii de ani tu ai mereu elan…
Te pomenești că ai de-ndeplinit vreun plan!
Și, apropo de plan, ia zi, când mori,
Îți cântă dimineața cocoșul de trei ori?
Ce faci, mă rog, acolo printre hăuri,
Cu sufletul ce iese prin diferite găuri?
De ce cosești cu râvnă, așa, la întâmplare,
Bătrâni, copii și tineri din lumea asta mare?
Lasă, nu-mi răspunde, văd că te-ai enervat
Nu știu de ce, că doar am întrebat!
Voiam să știu și eu la ce să mă aștept
Când oi pleca din lume, cu mâinile pe piept!
Și-acuma între noi, ia spune, dragă!
Ca să nu mor nu pot să-ți dau o șpagă?
Așa se face printre noi cât ești în viață,
Negociem de toate, ca la piață!…
Ia! Uite, mai ia o prăjitură!
Ups, acuma văd că tu n-ai gură!
Păi de-aia ești așa de slabă,
Mai las-o dracului de treabă!
Ce? Gata? Pleci? De ce atâta grabă?
Bag seama eu că te-am ținut din treabă!
Ia uite!… Tu n-ai mâncat nimic!
Ești la dietă? Deh!… Eu nu stiu ce să zic!…
În rest, cum te-ai simțit la mine?
Așa sărac cum sunt, io zic că-i bine
Te-am ospătat, te-am omenit
Degeaba, pe la mine, n-ai venit!
Ei, lasă, nu tre’ să-mi mulțumești!
De n-ar fi nașpa, ți-aș spune… să trăiești!
O mică rugăminte am și eu la tine,
Ia vezi cum faci să uiți pe veci de mine!…
Fără vreo vorbă, ieși încet din casă,
În scârțâit de oase și clinchet surd de coasă.
Iar umbra-i neagră, șuie și alunecoasă,
Pieri încet în noapte intrând în ceața deasă
Rămas în pragul ușii priveam în gol afară,
Și nu-mi venea să cred! Ce vizită bizară!…
Voiam să cred că nu-i nimic adevărat
Și nu se poate să fiu tocmai de Moarte vizitat!
Și cum eram așa uimit, pietrificat
Mă fulgeră ideea să m-apuc de fumat
Am regretat atuncea că nu sunt fumător
Acuma viciul ăsta mi-era folositor…
Stăteam cu capu-n mâini, cu coatele pe masă
Și încă mai aveam în minte zăngănit de coasă
Iar inima-mi bătea în piept, parcă voia să sară
Când, ca prin vis, aud zgomot ciudat pe scară.
Apoi, în ușă aud bătăi timide, blânde, rare
M-am întrebat cu groază cin’ să mai fie, oare?
Să fie… aia ce tocmai a plecat prin ceață?
S-a răzgândit și vine să mă ia din viață?
Îmi fac curaj și tremurând, livid,
Mă duc la ușă cu gândul să deschid.
Îmi văd rapid tot ce-am făcut în viață
Și toate clipele trecând prin față…
-O, Doamne, nu se poate! Tu aici, la mine?
Tocmai mă pregăteam să mă gândesc la Tine..
De ce mi se întâmpă asta numai mie?
Deschis-am Morții, îți deschid și Ție…
Iar El, cu zâmbet de lumină intră în casă
În liniște și calm se așeză încet la masă.
-,,Hai fiule, ce-ai rămas așa, prostit?
Oi fi eu Dumnezeu, dar tare-am obosit!”
Mă lasă oleacă să mă odihnesc,
Apoi oi sta cu tine ca să povestesc..
Căci vreau să aud chiar de la tine,
De ce ți-e atât de greu să crezi în mine?”
-O, Doamne, și eu vreau să-mi revin,
Acuma sunt cam varză, așa că te previn!
Căci tocmai am scăpat de Moarte,
Nu m-așteptam de Tine să am parte!
O, nu, să nu-nțelegi cumva greșit!
Acum, că ești aici îți spun bine-ai venit!
Dar nu-nțeleg…din înălțimile cerești
Venit-ai chiar la mine să te odihnești?
Tocmai la mine, păcătosul, rătăcitul,
Să fie ăsta semn ca să-mi aștept sfârșitul?
Nu-i prea devreme, totuși? Zic și eu…
Căci n-aș pleca din lume, chiar de-i greu.
-,,Măi, fiule, îmi zise cu blândețe, Dumnezeu
Tu crezi că pentru asta bătut-am drumul eu?
Crezi că nu știu ce faci, ce crezi, ce simți?
Cum crezi că ai scăpat de-ai Morții coase zimți?
Ți-am spus și mai devreme, așa că nu uita,
Eu am venit să stăm de vorbă despre viața ta!
Ce gânduri ai, de-ți place ce pân-acuma ai trăit,
Dac-ai simțit cumva, vreodată, că ești ocrotit!
Și știu că n-ai cuvinte, așa că nu vorbi, ascultă!
Oi fi eu Dumnezeu, dar am și treabă multă!
Să nu-ți închipui c-am venit doar pentru tine,
Cu-atât mai mult cu cât tu te-ndoiești de mine…
Deci, fiule, îți spun acuma care-i treaba:
Cât ești în viața asta, nu trăi degeaba!
Să lași în urma ta măcar un semn
Fii împăcat cu tine, și viețuiește demn!
Fii bun și blând cu cei de lângă tine,
Căci, ca și tine, și ei se îndoiesc de Mine.
Mai lasă la o parte egoismul și trufia,
Găsește-n toate cele, echilibrul, armonia.
Fii optimist și vesel și nu-ți deschide gura
Să-njuri, să clevetești, strigându-ți ura
Nu te-arunca cu capul înainte-n viață!
Gândește-ntâi, privește și învață!
Iubește vântul, ploaia, un parfum de floare,
Și iarba, marea, un vârf de munte-n soare,
Te leapădă de tot ce e ispită orbitoare
De gândul de-a avea averi și faimă trecătoare!
Și poate-odată, pân’ la urmă, învățați cu toții
Că toate astea sunt nimic în fața Morții…
Căci, după cum și tu acum ai observat,
Ea nu te-a întrebat de ești sărac sau ești bogat!
Nici eu nu-mi pun asemenea-ntrebări
Când dau pedepse sau trimit iertări.
Iar pentru mine, toți sunteți la fel
Chiar de se mai crede câte unul ,,cel mai cel”…
Păi, câte rugi fierbinți spre mine-ați înălțat,
Pe toate să le împlinesc, ce-ar fi-nsemnat?
Când știu c-aveți păcate multe, cu duiumul
Iar pe cărarea vieții rătăcit-ați drumul…
Mulți mă rugați fierbinte numai s-aveți bani,
Să moară unii, alții…ce vă sunt dușmani
Apoi, îmi cereți să aveți și zece vieți
Că una nu v-ajunge! Ce egoiști sunteți!
Îmi luați mereu și numele-n deșert
Și pentru asta, vreți ca să vă iert!
Ipocrizia asta-i mare, e ceva firesc,
Cu toate astea, îmi cereți să vă miluiesc!
Vă-ntoarceți fața către mine când sunteți la necaz,
În rest, la lucrurile sfinte rânjiți și faceți haz…
Mi-aduceți osanale în bisericile mele colorate,
Ca mai apoi să râdeți de credință pe-nfundate.
De v-am dat semne, voi le-ați tot omis
Chiar când pe fiul meu la voi eu l-am trimis!
Credeam că asta vă va schimba pe veci,
Dar voi l-ați răstignit și-mpuns cu suliți reci!
Și totuși el, fiind pe moarte, așa crucificat,
Cu sângele șiroaie, de mine s-a rugat
Să nu vă iau în seamă această blasfemie
Și să vă iert, din nou, cu-a mea mărinimie!
Iar tu? Să știi, nu ești deloc altfel!
Nici cel mai breaz, nici…cel mai cel!
Ai sufletul de îndoială chinuit, șovăitor
Ca toți ceilalți, prin marea de iluzii călător!
Dar n-am venit aici la tine să te cert,
Să-ți sterg păcatele și să te iert…
Mai sper ca totuși ochii să-ți deschizi
Și tu și-ntreaga asta lume de perfizi!
Și să vedeți că, foarte important e-n viață,
Să faci și altceva, decât în păr mătreață…
Cu sufletul deschis să treci peste-ncercări
Cu-ncredere să mergi pe dreptele cărări!…
Acuma, ce-am avut de zis, am terminat!
Văd că de la-nceput într-una te-ai holbat!
Știu, ți se pare că încă tot visezi,
Iar ce ți se întâmplă nu-ți vine ca să crezi.
Închide gura aia! Răcești la epiglotă!
Și zi și tu ceva, ai înțeles vreo iotă?
Că, totuși, vreau să știu, cu tine cum stă treaba
Și nu m-am ostenit să mă cobor aici degeaba!
-O, Doamne, acum ce-aș mai putea să zic?
Din tot ce-am auzit n-am înțeles nimic!
Și nu că ai fi zis doar lucruri fără rost…
Ci poate pentru că sunt eu mai prost!
Cum aș putea fi altfel, sunt ca ceilalți, redus,
Nu pot cuprinde-n minte atâtea câte-ai spus!
Dar cine poate, Doamne, pe astea să le știe?
Să pună necuprinsul pe-o foaie de hârtie?
Acuma, eu nu zic că ceri prea mult…
Și cel puțin, încerc să te ascult!
Dar să nu ai prea mare așteptare
Că peste noapte se-ntâmplă vreo schimbare!
De parcă Tu n-ai ști cum e cu omenirea…
Trăim mărunt și ne-am uitat menirea!
Și dacă nici Tu nu poți să ne-nțelegi,
Atunci, ce-ai semănat, așa să ne culegi!
Atuncea, El, se uită către mine, scrutător
A Lui privire mă-mpungea sfredelitor
Pe dată am crezut că se va supăra…
Dar ochii-i erau blânzi, iar barba-i tremura…
Se ridică alene, cu mâna pe toiag
Făcu un pas spre mine, privindu-mă cu drag…
-,,Băiete-mi pare bine!… Cât încă te-ndoiești,
De tot, de tine însuți, înseamnă că trăiești!”
Prin faptul că te rogi, deși te îndoiești, tu crezi !
Aceasta e credința, cu rugăciunea, așa te-ncurajezi!
Nu-i umilință să nu poți crede pur și neșovăitor
Căci și ispita necredinței e parte din omul muritor!
O mare de lumină albă apoi m-a învăluit
Și ca dintr-un vis, deodată m-am trezit
Eram tot singur, cu coatele pe masă
Afară era ceață, perdeaua era trasă…
Nici zgomot surd de zăngănit de coasă,
Nici urmă de toiag la mine-n casă!
A fost aievea, vis sau fantezie?
Mi s-a întâmplat anume numai mie?…
