De-ai noștri! – Teodor G. Baciu – O viață aleasă (1)

PREFAȚĂ

,,O viață aleasă”, iată titlul cărții de față. Pe acest om ales și eu am avut prilejul să-l cunosc în felurite împrejurări.
Prima dată, pe căile bejeniei din timpul marelui nostru război de întregire națională. Își purta resemnat povara pribegiei în Moldova și la Odesa, între blânda lui soție și cei 3 copii. După război, cu prilejul centenarului de apoteoză a lui Tudor Vladimirescu la serbarea de la Teatrul Național din București, când ,,bătrânul”, mai verde ca toți tinerii, uimea lumea și familia Regală cu jocurile naționale executate de societatea ,,Chindia”, înființată de el și dusă la faima pe care i-o știm.
A treia oară, cu prilejul unei conferințe ce am ținut-o la Râmnicu-Sărat despre ,,Sufletul nostru românesc”. Seara, la șezătoarea ,,Chindiei” din saloanele Prefecturii, ,,bătrânul”, tot așa de tânăr fermeca ochii tuturor prin sprinteneala și frumusețea jocului său.
Și-apoi, l-am regăsit mai târziu pe jilțul suferinței, așteptând pe curând, suprema odihnă după o viață de muncă, zbucium și jertfelnică dăruire celor mulți și neamului său. Căci, boierul Menelaș Chircu, dăruit cu numele ilustrului său naș Menelas Ghermani, fost de mai multe ori ministru de finanțe sub Regele Carol I, era în micul său voievodat al Râmnicului Sărat un Domn!
Iscusitul și devotatul biograf al vieții lui. D-l Teodor Baciu, lămurește documentat larga viață plină de fapte și marele prestigiu de care s-a bucurat acest ciudat boier între boieri și autentic țăran între țărani!
Dacă în casa lui de om avut și cu mare popularitate, intrau oameni politici ca un Petre Carp, Alex. Marghiloman, Menelas Ghermani, ș.a., tot așa îl cercetau și oameni de litere sau mari artiști, ca un Alex. Vlahuță, Delavrancea, pictorul Grigorescu, George Ranetti, Nichifor Crainic și mulți alții care se cinsteau să stea de vorbă cu boierul acesta, mare iubitor de literatură, dar mai ales să ia parte la un cules de vie în podgoriile lui, unde găseau din plin cea mai caldă și românească ospitalitate, înflorită de splendorile tradiționale și recreatoare ale străvechiului cult al podgoriei pe pământul nostru dacic din vremea lui Boirebista și Deceneu!… Ce must! ce oameni de gust! și ce pitorești înfățișări de jocuri naționale cu cântece și porturi strămoșești.
Din strânsul contact cu pământul și oamenii brazdei sau podgoriilor românești, boierul Chircu, fericit Anteu modern, a căpătat uimitoarea lui vigoare trupească și sufletească.
Iubind până la fanatism tot ce era românesc, el a fost printre cei dintâi redeșteptători ai obiceiurilor noastre strămoșești, portul, cântecul și jocul național, un Tudor Vladimirescu al însușirilor artistice de etnicitate națională. El a cutreierat țara întreagă ca să descopere și să culeagă, la obârșie, adevăratele porturi, cântece și jocuri românești. Nu numai Bucureștii și R. Sărat cunoșteau pe boier Chircit și oastea lui de Feți-Frumoși și Ilene Cosânzene, din elita R. Sărat și a altor orașe muntene, dar întreg cuprinsul României Mari l-a putut admira, când în fruntea ,,Chindiei” poposea undeva și fermeca sufletele cu șezătorile, porturile, cântecele și jocurile naționale ca din povești.
Cum ,,Prețioasele”… noastre în loc să dispară, se înmulțiseră și mai rău după războiul cel mare, disprețuind — portul, limba și jocurile naționale pentru modele apusului jargonul internațional și tam-tamul sălbaticilor de peste ocean, boierul Chircit fire simțitoare cu rădăcinile sufletului adânc înfipte în brazda gliei și podgoriei românești a sunat buciumul redeșteptării.
El n-a ținut conferințe și n-a scris cărți despre naționalismul teoretic, ci a dat pilde și a pornit la fapte!
El simțea adânc că fapta, exemplul viu prețuiesc mai mult decât vorbăria.
Boier fără ifose, gospodar neîntrecut, îmbogățit prin muncă harnică și stăruitoare, om evlavios și darnic, filantrop fără pa¬radă, soț ideal, părinte model, prieten de nădejde și român până în toate fibrele lui, a prilejuit tânărului său biograf, D-l Teodor Baciu, concetățean și prieten, bucuria și cinstea de a întocmi această carte închinată cu adevărat unui ,,om ales”.
Paginile acestei cărți sistematic alcătuit, documentate, ilustrate și limpede scrisă, se citesc cu interes căci sporesc avuția națională a spiritualității românești!

RADU COSMIN

O SCRISOARE

Iată ce scrie domnul D. Mazilu, fost profesor și avocat, care a trăit în apropierea lui Menelaș Chircu peste 30 ani. M-am adresat D-sale ca unul care a cunoscut îndeaproape pe bunul sau prieten.

Iubite Domnule Baciu,
Nu știu cum te-aș putea felicita mai călduros pentru gândul frumos de a cinsti cum se cuvine memoria dragului nostru Menelaș Chircu. Îți mulțumesc că te-ai gândit și la mine. Dragostea ce știi că ne-a legat timp de mai bine de trei decenii de acest bărbat, îți va fi fost desigur un îndemn să te adresezi și mie.
Sunt numai adânc mâhnit că vitregiile sfâșietoare prin care trecem nu-mi dau acum răgazul sufletesc să spun nici atâta cât și nici așa cum sta mai de mult în gândurile mele să spun cândva despre Menelaș Chircu.
★
Despre Chircu pot spune că… îl știam pe când nu-l cunoscusem încă.
Printre răzeșii mei de pe Calea Milcovului numele lui se auzea foarte des în copilăria mea. Un unchi care își făcuse odată cu Chircu serviciul militar în escadronul de Călărași din Râmnic ne povestea adesea, cu un haz nespus, isprăvi de ale vredniciilor lor tinerești din acele vremuri curat patriarhale. Iar mai în urmă, părintele meu, junimist încă de pe băncile seminarului din Iași și cititor zilnic al ,,Epocei” lui Nicu Filipescu. încă de la apariția ei, obișnuia adesea să spună:
— La Râmnic, doi oameni acătării: D-rul Blazianu și Chircu.
Exact cuvintele pe care – semnificativă coincidență – era să le aud mai târziu în pragul maturității din gura lui Nicu Filipescu, la cercul de studii de la Clubul Conservator din Capitală. Terminându-mi studiile universitare, îi comunicasem lui Filipescu că mă voi stabili la Râmnic:
– Avem doi oameni acolo: pe D-rul Blazianu și pe Chircu… Ai să te înțelegi cu ei…
Îți poți deci lesne închipui graba și plăcerea cu care am căutat să-l cunosc pe Chircu, odată sosit Ia Râmnic în 1909.
De atunci familia Chircu a fost a doua familie a mea. Și nimic nu-mi încălzește azi mai mult sufletul decât amintirea anilor când rosturile vieții îmi îngăduiau frecventarea aproape zilnică a acestei familii de adevărată aristocrație rurală românească.
La Râmnic ori la Zăplazi, la Buda ori la Jitia, la Dragosloveni ori la Vâlcele, în excursii prin munți – de la Penteleu până-n Ceahlău -, la petreceri familiare ori serbări câmpenești; în vizitarea expozițiilor de pictură ori a curselor de cai, – pe care, toate, ani de zile le-am bătut în tovărășia lui Chircu, sufletul acesta de elită, mi-a dezvăluit zi cu zi întruchiparea vie a unui desăvârșit și ultim exemplar a cea ce am putea numi ,,l’ancienne noblesse” a vieții neamului nostru.
Spirit cumpănit, dar larg cuprinzător, ceea ce impresiona la Chircu, cunoscut de aproape, era o admirabilă armonizare naturală a tuturor însușirilor de căpetenie ale unui adevărat om de ispravă, în cea mai nobilă accepțiune a cuvântului. Bun și îndatoritor cu toată lumea, neprețuit ca prieten, dotat cu o surprinzătoare receptivitate instinctivă pentru toate nuanțele frumosului, sub orice formă, sufletul lui delicat de adevărat artist al vieții punea atâta aristocratică discrețiune în toate manifestările lui, încât cu greu putea fi prețuit la adevărata lui valoare, de către cei ce nu-l cunoșteau de aproape.
Spunea cineva, în momentul când o groapă proaspăt deschisă primea, pe o vreme cumplită, rămășițele pământești ale lui Menelaș Chircu:
– S-a dus și ultimul boier al Râmnicului!
Da, cu adevărat. Acela pe care tot plaiul Râmnicului nu l-a numit niciodată altfel decât: ,,boierul” ne părăsea pentru totdeauna. Amintirea lui va trebui să rămână mereu ca o pildă vie pentru urmași. Și sper că nu va întârzia prea mult vremea când răgazul necesar îmi va îngădui – cum gândesc de mult – să cristalizez într-o formă mai durabilă pentru generațiile mai noi înfățișarea completă a acestui cu adevărat ,,ultim boier al Râmnicului”.
Până atunci primește…

DUMITRU P. MAZILU
Periș-Ilfov
15.III.1941

MENELAȘ T. CHIRCU
DATE BIOGRAFICE

CAP. I

,,Faptele mari nu dispar odată cu oamenii. Ele rămân de-a pururea în sufletele altora. Cinstea este haina care trebuie s-o îmbrace omul când se naște și cu ea trebuie să moară.”
Menelaș T. Chircu

Așa-mi spunea deseori în convorbirile cu el boierul Menelaș Chircu.
Multe lucruri frumoase am învățat de la acest boier, nu numai eu, ci toți care l-au cunoscut.
Pentru alesele calități cu care a fost înzestrat și pentru că viața lui a fost un exemplu demn de urmat, o înfățișez tuturor în paginile următoare.
Menelaș Chircu s-a născut în orașul R. Sărat la 8 Sept. 1864. Părinții săi se numeau Maria și Toma Chircu. După mamă, se trăgea dintr-o veche familie din R. Sărat ce se numeau Ierculești, adică mama sa fusese născută Iarca. Tatăl său s-a născut în Albania și din fragedă copilărie a venit în România. Prin muncă cinstită, a ajuns să-și facă o frumoasă avere și s-a căsătorit cu Maria Iarca. Fructul acestei căsnicii a fost unicul copil de la 1864, căruia boierul Menelaș Ghermani, i-a dat numele său.
Toma Chircu, deși venit aci în orașul R. Sărat, pentru felul său de a fi, s-a afirmat ca un vrednic cetățean, ajungând astfel printre oamenii de seamă din oraș. A fost ales Senator și apoi Primar în R. Sărat.
Toată grija lui era să dea o cât se poate de frumoasă creștere fiului său Menelaș.
Din primii ani i-a insuflat dragostea de Patrie și Neam. Frageda copilărie și-a petrecut-o (Menelaș Chircu) în orașul său natal.
Școala primară și o parte din studiile secundare le-a făcut tot la R. Sărat, continuând apoi la București. De la vârsta de 17 ani, Menelaș Chircu, din dorința vie de a cunoaște lumea și centrele mari de cultură apuseană, din al căror pahar vrea să se împărtășească, a plecat la Paris, Roma, Milano, Viena, întregindu-și astfel până la majorat, o frumoasă și trainică educație, asupra căreia relele moravuri n-au mai putut influența. Vârsta de 21 ani îl aduce în țară, pentru serviciul militar. După îndeplinirea acestuia – pe care l-a făcut ca ,,schimbaș” -, Menelas Chircu se dedică agriculturii raționale, alături de tatăl său, în casa căruia a trăit până la vârsta de 36 ani, când în urma morții mamei sale se căsătorește. Deși se ocupa îndeaproape de agricultură și cu creșterea vitelor alese, totuși, nu neglijează să continue a fi la curent cu viața artistică, literară și politică din acea vreme.
Toate acestea s-au petrecut până în anul 1899. Pentru calitățile alese, Dumnezeu i-a orânduit să-și petreacă viața alături de o soție devotată, de o soție care nu i-a făcut decât cinste, de o soție cu cele mai alese însușiri ce pot exista. D-na Elena Chircu, născută Negulescu, fiica lui Istrate Negulescu, o distinsă figură a orașului Ploiești.
Deseori îmi spunea: ,,căsnicia ideală știe s-o facă femeia. Să dea Dumnezeu copiilor mei și tuturor prietenilor mei o soție ca a mea”.
Prin căsătorie face ultimul pas spre a ajunge la locul de unde putea deveni de folos societății, dar mai ales Țării. Acest act are loc în anul 1899.
De acum începem să vorbim despre personalitatea lui Menelaș Chircu și rolul ce l-a îndeplinit în societate.
În persoana lui se poate studia omul de înaltă cinste, omul muncitor, omul modest, omul chibzuit, omul prevăzător, omul cu suflet nobil, artistul, intelectualul, prietenul cel mai bun și bunul Român.
În toată viața sa este călăuzit de cea mai înaltă virtute, de ceea ce lipsește multora, de ceea ce stă la baza oricărei acțiuni, ce duce omul pe căile adevărului, de ceea ce îi trebuie fiecărui bun Român, pentru ca Țara și Neamul nostru să meargă pe făgașele către care Dumnezeu a hărăzit-o, de tot ceea ce te înalță: de Cinste. Aceasta a fost prima haină ce-a îmbrăcat-o Menelaș Chircu, transmisă și moștenită de la părinții săi.
Într-un album în care semnau toți musafirii ce-i avea, un distins magistrat, după ce i-a cunoscut viața, gospodăria și felul de viață, a scris:
,,Cucoane Menelaș, dacă ar fi existat multe exemplare ca D-ta în această Țară, legea conversiunii n-ar fi mai avut loc.”
Deviza sa era munca, munca cinstită.
A respectat întotdeauna pe omul muncitor l-a dat exemplu altora, a respectat munca și avutul altuia.
De o modestie rară și de un spirit de prevedere cum nu se poate mai clar, a fost singurul dintre marii proprietari din orașul și județul R. Sărat care nu și-a înstrăinat nimic din avere și care nu și-a grevat-o cu un leu.
Niciodată în viața lui n-a depășit limitele bugetare. Aplica în totul proverbul: Întinde-te cât ți-e plapuma. Nu-i plăcea nimic exagerat. În toate avea o măsură. Iubea pe aproapele, animalele, iubea păsările cerului, iubea natura. Iubea glia strămoșească, iubea pe țărani – fără să fie demagog -, în special pe cei de la munte, pentru care făcea – neprecupețit – tot ce-i sta în putință.
Mocanii din satele Jitia și Neculele în el găseau sprijinul la nevoie. Lui Menelaș Chircu îi datorează existența lor pe la gospodăriile ce le au. În cuprinsul cărții vom vedea tot ce a făcut pentru muntenii din satele de mai sus, de care l-a legat toată viața lui.
Iubitor al trecutului, datinilor și al artei specific românești, a știut să-și facă o viață care poate fi luată ca model de viață românească.

ACTIVITATEA ECONOMICĂ
ȘI SOCIALĂ

CAP. II

ACTIVITATEA ECONOMICĂ ȘI SOCIALĂ

Ca distins cetățean al orașului și jud. R. Sărat, Menelaș Chircu a condus cu multă pricepere și deosebit tact următoarele instituții:
1) A fost vicepreședinte al Băncii ,,Creditul Râmnicean” din 1919 până în 1922, când după moartea fostului președinte al băncii – Alecu Tătăranu – a fost ales președinte al Consiliului de administrație al aceleiași bănci. Menelaș Chircu a condus această instituție economică până în 1935, când din cauza bolii s-a retras.
S-a ocupat îndeaproape de bancă, consacrând o bună parte din timpul liber acestor preocupări. În timpul său banca își mărise în mod considerabil capitalul și a făcut împrumuturi lesnicioase multor țărani care numai așa au putut să-și cumpere loturi întregi de pământ, case, vite de tracțiune, iar unii proprietari moșii. Astfel, sub directa sa conducere, Banca ,,Creditul Râmnicean” a ajuns la o stare înfloritoare până la legea conversiunii.
2) Menelaș Chircu a fost președinte al Comitetului școlar județean după D-l Georges Plainos de la 1925-1932, ocupându-se îndeaproape de bunul mers al școlii. Această muncă o făcea onorific.
3) A fost membru la ,,Casa de împrumut pe gaj a agricultorilor” de la înființare 1916 și până în 1932. În această calitate a activat intens.
4) A fost președinte al ,,Sindicatului agricol și viticol” care funcționa în localul băncii Creditul Râmnicean. A adus pe această cale multe îmbunătățiri plugăriei și podgoriei râmnicene.
5) În repetate rânduri a fost delegatul contribuabililor în Comisia de judecarea apelurilor de pe lângă Administrația Financiară, cu care ocaziune a apărat pe mulți cetățeni de excesivele impuneri fiscale, căutând astfel ca dările să fie făcute cât mai echitabil.
6) A fost delegatul proprietarilor în comisia județeană de expropriere, de la înființare, 1919, până în 1934, când printr-o lege au fost desființate aceste comisii, dându-se judecarea proceselor în competința Tribunalelor. În această calitate, deși reprezentant al marilor proprietari, deși pierdea prin expropriere moșia, totdeauna lua apărarea țăranilor când erau amenințați a fi nedreptățiți.
De multe ori a avut discuții tari cu președintele comisiei, care prin interpretarea legilor agrare, năpăstuia pe țăranii din regiunile de munte ale județului nostru. Menelaș Chircu, care trăise mulți ani în mijlocul mocanilor cunoștea cel mai bine starea mizeră a acestor munteni și mijloacele reduse ce le aveau pentru a-și face un trai lesnicios.
Așa în timp ce țăranilor de la câmp li se dădea un lot tip de 10 pogoane pământ de fiecare, celor de la munte pe lângă că nu-i împroprietărea, dar li se lua și puținul petec de pământ ce-1 moștenea din moși strămoși.
Așa urma să se întâmple cu toți muntenii embaticari, dacă n-aveau norocul să aibă în comisie pe ,,tatăl lor”, Menelaș Chircu.
Fac o mică digresiune căutând să explic ce însemnează embatic.
Iată cum îl definește dreptul civil:
Embaticul sau emfiteoza este un drept real de folosință asupra imobilului altuia, rezultând dintr-o locațiune perpetuă sau de lungă durată. Această creație juridică a existat în vechile noastre legiuiri: Codul Calimachi și Codul Caragea.
Embaticul conferă embaticarului folosința completă a lucrului, putând face asupra fondului lucrări sau construcții, iar în schimbul folosinței sale, embaticarul trebuie să plătească, fie în natură, fie sub formă de prestații personale, fie în bani, o redevență fixată, numită canon sau besman.
Această redevență se plătea la termenele hotărâte sau la sfârșitul anului.
Embaticul nu se stinge prin moartea embaticarului dacă acesta are moștenitori legitimi, el transmițându-se lor. În situația aceasta se găseau majoritatea țăranilor din comunele Jitia, Necule, Bisoca și Andreiaș.
Legea agrară din 1921 a desființat embaticul dispunând că pământul folosit prin embatic se expropriază în folosul embaticarilor, dacă aceștia au făcut construcțiuni sau plantațiuni pe locurile folosite de ei.
Tocmai aici boierul Menelaș Chircu a apărut ca cel mai iubitor și binefăcător al mocanilor. A îndemnat pe toți embaticarii să facă acte de folosință, care nu se pot contesta, adică să facă plantațiuni de pomi și să-și îngrădească locurile stăpânite.
Menelaș Chircu era convins că se făcea un act de dreptate socială embaticarilor, care puteau să-și dovedească dreptul lor de folosință, fiindcă deveneau proprietarii locului stăpânit ca embatic. Acei care nu puteau să-și dovedească embaticul erau expulzați de pe locurile pe care le stăpâneau din moși-strămoși și nici nu-i împroprietăreau din lipsă de pământ în regiunile de munte. Așa puteau să rămână pe drumuri foarte mulți mocani, dacă n-aveau un sfătuitor, dacă n-aveau pe cel care le cunoștea necazurile și nevoile. Raționamentul boierului Menelaș Chircu era logic și uman.
A trebuit să se zbată mult pentru acești embaticari și tot a mai rămas ici, colo câte unul care n-a câștigat încă pământul, pe care s-au născut, au crescut și din folosința căruia trăiau. Astfel o parte din embaticarii de la Andreiaș au pierdut pământul la care aveau dreptul și au fost nevoiți să cumpere cu preț de speculă de la alții. Același lucru s-a întâmplat și cu o parte din bisoceni, care au fost siliți să cumpere pământ din moșia Lăscăruș Catargi.
Neculenii și jitienii în marea majoritate au câștigat pământurile spre marea mulțumire a boierului Chircu și a lor.
Sunt însă și aci câțiva care nici azi nu au aranjat situația pământului și umblă să cumpere de la stat așa numitele ,,bunuri mici” (Simion Precup și alții).
Așa a știut Menelaș Chircu să ajute pe mocani.
Ca agricultor și pasionat crescător de animale, boierul Menelaș Chircu a adus vite de rasă din toate părțile țării în special din Dobrogea și Moldova. Cu produșii proprii la expoziția din 1906 a obținut medalia de aur. După război iarăși vine la expoziția din 1923-1924 unde a obținut medalii pentru creșterea cailor și oilor. A vândut Camerei agricole câțiva armăsari de reproducție. Prin stăruința lui s-a obținut de la Prefectura județului nostru o porțiune de teren în comuna Jitia unde a fost construit grajdul comunal atât de necesare pentru adăpostirea armăsarilor de reproducție în timpul montei.
Tot prin stăruința boierului Menelaș Chircu care era pătruns de spiritul de religiozitate și credință în Acel Atotputernic, s-a reparat în anii 1926—1927 biserica de la Poiana Mărului care amenința să se dărâme.
Așadar, iată o serie de servicii puse în slujba intereselor obștești de către cel ce fost în adevăr boierul Menelaș Chircu.

Exemplar din crescătorie, Vâlcele

Distribuie: