Propoziții pretențioase – Asanai
Grija unui parcurs muzical impecabil. Aplecând urechea la tot. Reușind să mă distrag cu totul de la ceea ce-mi revenea.
Până mi-am dat seama, era prea târziu. Auzul fugea sigur, controlul mâinilor trăgea a imposibil. Să mai atașez și vocea….
Muzician, deh! Opt ani vioară, în particular clarinet, un țâr de chitară și altele, mă puneau în fața responsabilităților. Resimțite. Fiindcă nimeni nu mă ridicase în grad drept ,,ataman” peste ceata de cântăreți. Undeva în sine îmi asumai rolul ,,asului”, știutor neștiutor, curajos și retractil. După considerentele cunoștințelor momentane. Un soi de atlant cu greul totului pe umeri.
La fel ca la Intercoop. Numai că la propriu cu greutăți și nu din poziția vreunei închipuiri de șefie. La 20 de ani ești și rămâi ucenic cel puțin un cincinal. (Azi mă bucur că nu l-am apucat, altfel…) Rămăsesem cu gândurile blocate după depunerea jurământului, prinse subtil într-un punct din orele de liceu când fixam pe hârtie cote, filete și scări 2:1, 3… și nu de puține ori, la ieșirea de la ora 4, pe poarta întreprinderii, tot ,,desenam” un portret tehnic al viitorului. În naivitatea mea, credeam că asiata față, brună deseori, violetă la frig, va deschide ochii directorului și într-o doară îmi va propune, într-o bună zi, să devin desenator tehnic.
Un vis ivit ca manieră de supraviețuire. În fapt îmi rupeam cârca în fiecare zi, încercând să supraviețuiesc într-o bulă incertă, blazată, incendiată doar la ceas de liniște de furiile muzicale, de închipuirile de îndrăgostit. Cum să te concentrezi în infernalele zgomote de polizor, de bormașină, de ciocane administrate fierătaniilor, ce contemplare să se ivească în fuga de la o secție la alta, de la o operație la alta, de la un utilaj la altul? Opt ore infernale, atașul fiecărui muncitor sărit cu o categorie mai sus. Ba sus pe aticul cantinei, ba jos la șanțuri, ori la nivelul mediu al mașinii laborator metrologic, încărcând și descărcând etaloane cu miile de kile.
Munca – o aspidă, un șarpe veninos cuibărit la sânul artistului, unul care aspira adolescentin, încă, la melodia perfectă, supremă. Divină. Cu ce mâini? Cu ce cap? Cu a cui voie? Să-mi fi văzut degetele, palmele, încheieturile. Chircite de strânsoarea cozii ciocanului, pilelor, de apucătura greutăților de 20 de kilograme. Solouri, acorduri? Mostre de neputință. Pielea palmelor, ca de crocodil, se asprea cu fiecare săptămână adăugată pe cartea de muncă, cu fiecare minut de contact cu fierul la temperaturi scăzute. Poigné-ul înțepenit în poziția liniei perfecte radius-carpiene. Creierii îmbibați de neliniștea iubirii neînțelese. Pe de o parte. Bântuiți de fantoma eșecului intrării la facultate, neputința trecerii dincolo de dospeala învățăturii muzicii clasice. Zădărâți de la hotărârile proprii.
Nu v-am spus? Până și la ,,fete” voiau să mă ducă tot ei. În special tata. Sigur, după îndelungi discuții cu mama. Chestiune pe care am îngăduit-o în urma unui troc. Sperând să nu mai cicălească. Să mă fi văzut: eu, tata – care se oferise să-mi asigure ,,materialul” de consum – și fata lui nea Neagu mecanicul. La colțul parcului. ,,Hai, voi duceți-vă să beți un suc.” Rușinați amândoi de situație. Doi ucenici ai Intercoop-ului.
