Literadura nr. 18 (8)
Liliana RUS
(Mes souvenirs d’enfance)
Gura Ocniţei. O carte magică, aproape
imposibil de înţeles. Amprenta
primilor mei ani de viaţă. O istorie
personală surprinzătoare, cu strălucirea şi
asprimea unei copilării aproape fictive.
Gura Ocniţei. Încântătoare şi tristă. Cu
porţile verzi de la intrarea în sanatoriu, după
un drum lung cu maşina Salvării, impregnat
de plictis, gol în stomac şi o stare de
melancolie pe care doar în după-amiezile de
duminică o simţeam. Spaimă şi neîncredere în
dimineaţa care urma.
Trei vile cu desenul lor perfect, cu
trandafiri şi flori înalte, înşirate în dreapta
aleii de la intrare. Cu perdele diferite. La
primul cot, ieşea la iveală clădirea
impunătoare a pavilionului central, cu
acoperişul de ţiglă inundat de lumină, cu
gratii verzi la geamuri, acoperindu-le pe trei
sferturi. O senzaţie scurtă de spaimă, până
când maşina salvării intra pe aleea circulară
înconjurată de tuia înaltă, până când mirosul
de răşină dulce se lăsa în fundul plămânilor
mei. Eram moale şi parcă umplută cu cârpe.
Cineva mă lua în braţe şi mă trecea cu grabă
prin valul de căldură ce ieşea din asfalt,
amestecat cu mirosul iute al acelor de brad
izbite de soarele de iunie.
Tunsoarea mea scurtă, cu breton,
pantalonii pêcheur şi bluziţa brodată de mama
deveneau amintire din acel moment. Hainele
erau puse pe umeraş, introduse cu grijă într-un
sac de pânză, închis în partea de sus cu
nişte sforicele. Şi numele meu pe o etichetă de
hârtie. O renunţare completă, fără luptă. Eu,
cea adevărată, rămâneam acolo, în sacul de
pânză. Era singura dovadă că exist. Abisul
dintre clipa aceea de abandon şi strădania
neîncetată de a ajunge cu chiu cu vai la linia
de sosire, la capătul sejurului balnear, mă
umple şi acum.
Treceam o vamă. Baia de curăţenie,
săpunul Cheia, tunsoarea mai scurtă, haine
străine şi aspre, mirosuri noi, spaţii largi şi
necunoscute, lumină prea multă. Şi o senzaţie
stranie: respingere şi adoraţie. În câteva ore
nu mai însemnam nimic. Afară, dincolo de
porţile verzi, totul se desfăşura la fel ca
înainte.
O cheie era întoarsă cu putere în uşa
de la glasvandul care despărţea coridorul de
casa scărilor. Urma o linişte adâncă, la care
se adăuga, spre seară, cina luată împreună cu
câţiva copii într-o sală mică, lângă oficiu. Prin
ferestrele larg deschise, suflarea răcoroasă
care venea de afară era pătrunzătoare. Ca
după un lung leşin, simţeam o înviorare, o
luminiţă sclipea în dreptul pieptului meu.
Prindeam curaj şi mă apropiam de pervaz.
Dincolo de perdeaua alunecoasă, se întindea o
grădină uriaşă, pierdută în zare, împânzită cu
alei albe, spaliere grele de trandafiri, garduri
vii tăiate fără cusur, brazi tineri şi tei înfloriţi.
Oare cum trecusem printre toate aceste
coloane verzi şi înmiresmate fără să le văd în
drumul meu spre pavilionul de fete?
O grădină desăvârşită. Printre brazi şi
arbuşti, o pată albastră. Un bazin uriaş,
îngrădit cu plase delicate de sârmă. Trepte
albastre, spaţii cu apă de mică adâncime
pentru copiii mărunţi, alte spaţii pentru cei
mari, cu infirmităţi mai uşoare. Şuvoiul
tuturor contrastelor mă rănea şi mă copleşea
în egală măsură. Limpezime şi inaccesibilitate.
Toate se fixau în liniştea salonului în
care, într-o oglindă suspendată deasupra
chiuvetei, sclipea o nuanţă verzuie, aerul
părea mai uşor, iar gândul la uşa glaswandului
închisă cu cheia făcea să crească în mine, în
copilul mărunt şi pierdut în sălile uriaşe ale
sanatoriului, o dorinţă timidă de libertate.
Pe fondul tăcerii şi al uimirilor mele,
de-acum atenţia mi se ascuţea peste măsură.
Cămăşuţa de pijama, străină, făcea falduri în
jurul corpului meu costeliv, părea că se
desprinde cum se desprind petalele unui
trandafir rupt de câteva zile. Trebuia să
desluşesc şi să-mi apropii pereţii albi şi goi,
înalţi cât două etaje, lămpile cu tije lungi
agăţate de tavan (aveau să fie cunoscute pe de
rost în orele interminabile de odihnă
obligatorie), paturile şi noptierele de fier
vopsite în alb, cearşafurile aspre, uscate de
maşinăriile din anexele aşezământului
balnear, masa micuţă, unde scriam pe rând
câte o vedere pentru acasă, uşa înaltă,
deschisă la răstimpuri de câte o infirmieră cu
scufie angelică, apretată la fel ca restul
uniformei care foşnea precum frunzele căzute
toamna. Linişte şi ordine. Cuvinte cheie,
rostite dimineaţa şi seara, uneori şi peste zi.
Cuvinte care mi s-au lipit de inimă şi mi-au
devenit familiare, al căror rost şi rezistenţă mă
reînnoiesc şi în ziua de azi.
Patul îngust, cu cearşaful mereu întins
– una dintre primele mele izbânzi de copil.
Da, un cearşaf întins ca un balon gata să
crape. Cu pătura împachetată la capăt, cu
perna aşezată deasupra, cu prosopul pus la
mijloc pe bara de la capătul patului, niciun
centimetru la stânga sau la dreapta. Cu
papucii unul lângă altul. Cu o singură carte de
poveşti, cu Arici Pogonici sau cărţi Păcălici
în noptieră. Nimic lăsat la întâmplare. Doar
Clubul permitea o uşoară dezordine în timpul
liber.
Îndrăzneam, după acomodare, în
prima zi de plimbare prin parc, să aduc un
trandafir în salon, însoţit de una din
crenguţele tufei din care fusese desprins. O
cană ciobită de ceai, adusă de o bucătăreasă
blândă, era transformată în vază. Semn că
spaimele mele luau o pauză. Atunci lăsam să
plutească alături de mine miresmele
trandafirului, madlena copilăriei mele,
impregnată puternic de ardoarea mea de a
rezista într-un spaţiu fabulos, dar străin.
În fiecare seară, dor de mama şi de
inima ei caldă.
La mulţi ani!
Noiembrie
2-Ilie Mândricel
3-Gheorghe Sava-Popa
6-Mihai Gabriel Voinea
10-Nicolae Tudor
12-Ion P. Iacob
12-Stelian Grigore
12-Constantin Feraru
15-Mitică Ion
19-Stan Brebenel
21-Nicolae Cabel
22-Rodica Șerbănescu
23-Ștefan Dima
27-V.B. Țânțăreanu
28-Virgil Diaconu
Decembrie
1-Călin Bostan
9-Oana Calen
19-Paul Androne
20-Magda Ursache
25-Lucille Ionà
28-Oana Camelia Șerban
Ianuarie
1-Ștefania Oproescu
2-Mihai Sălcuțan
4-Mircea Tănase
8- Mioara Neagu
16-Alexandru Gaiță
17-Marcela Chiriță
18-Ion Gătej
19-Gabriel Peneș
Florentina Loredana DALIAN
Scrisori netrimise (3)
Fiatul alerga în noapte cu o sută
şaptezeci kilometri la oră pe
interminabila autostradă A nu-ştiu-care
a Italiei. Nae schimba cu repeziciune
benzile, Ligia schimba cu lentoare picior
peste picior, iar eu îmi schimbasem de-a
dreptul meseria. Devenisem adică oftalmolog,
studiind cu atenţie ochii lui Nae din clipa în
care observasem cum, pentru câteva clipe, sau
închis. Nu-mi pusesem până atunci
problema cum ar trebui să reacţionez de pe
locul „mortului” dacă observ că şoferul a
aţipit la volan. Din momentul acela însă am
făcut o pasiune pentru asta. Îmi construiam în
minte variante ale planului pentru situaţii de
urgenţă: să-l strig pe nume (dar dacă tresare şi
bruschează direcţia?), să-l mişc uşor (dar dacă
mişcă şi el, instinctiv, mâna? la asemenea
viteză, nu era nevoie de prea mult), sau pur şi
simplu să ţin de volan (până când?) şi să-l
trezesc cu un cântecel. „Un marinar avea o
barcă”. Sau cam aşa ceva. În timp ce îmi
construiam strategia, am auzit un sforăit din
spate, semn că Ligia nu dădea doi bani pe
planurile mele, cum nu dădea o ceapă
degerată nici pe viaţa ei. Rămasă singură cu
Nae, semiadormit, am început să-l ţin de
vorbă, doar-doar i-o pieri somnul. Îl întrebam
despre el, despre familie, despre prieteni şi
despre toţi Sfinţii din calendar, şi îi ceream
cât mai multe amănunte, zgândărindu-l cu
întrebarea „şi?”. Îmi răspundea monosilabic,
rupt de somn, iar pe mine mă apucase
disperarea, neştiind ce subiecte să mai atac.
La ultimul meu „şi” mi-a replicat: „Şi-am
încălecat pe-o şa, şi v-am spus povestea-aşa”.
Vezi mai bine să nu încaleci jeep-ul din faţă!
În scurtă vreme, însă, a tras pe dreapta într-o
parcare, a oprit motorul, şi-a dus mâna stângă
la buzunarul cu bani şi a adormit instantaneu.
Oprirea maşinii a avut efect invers asupra
Ligiei, care – de unde se lungise pe bancheta
din spate – s-a trezit şi s-a ridicat în capul
oaselor. Cu chef de vorbă. În ciuda chefului
meu de a dormi un pic, pătrunsă de
importanţa cumulului de funcţii: copilot şi
oftalmolog totodată.
– Ştiţi, eu n-am vrut să mă fac prostituată.
Am eu faţă de popă? Totuşi mi-am înghiţit
replica şi am intrat în conversaţie fără să
vreau, cuprinsă brusc de curiozitate:
– Dar ce?
– Am vrut să mă fac doamnă.
Hait! Şi ce te-a împiedicat?
– Meseria de doamnă nu există în COR.
– Păi nu vroiam neapărat coristă.
Doamne!
– COR-ul este Clasificarea Ocupaţiilor
din România. Şi ca să ajungi o doamnă, ar fi
trebuit mai întâi să ai o educaţie, apoi o
profesie respectabilă, fac pe deşteapta. Ce ţi-ar
fi plăcut să faci?
– Păi, nu cred că mi-ar fi plăcut nimic.
– Dar voiai să ajungi doamnă.
– Da.
– Atunci de ce nu te-ai măritat? Cu unul
care să nu te pună să munceşti, să îşi permită
să te ţină acasă, fără să faci nimic.
– Nu l-am găsit.
– Şi unde speri să-l găseşti? Pe autostradă?
Sau poate în maşina lui Nae…
– Era să-l găsesc odată. M-am îndrăgostit
de un dezgustător de vin, a fost mai mult o
dragoste plutonică între noi.
Aha! Care va să zică, era şi ceva plutoniu în
atmosferă, pe lângă oxigen şi azot. Sau poate
plutonică vine de la pluton, şi atunci
dragostea aia se transformă de-a dreptu-n
orgie.
– Şi?
Începusem iar cu „şi”-urile, chit că pe Ligia
n-aveam vreun interes s-o ţin trează.
– Şi a plecat într-o zi în delegaţie şi n-a mai
venit. Mama a zis că „Ăsta-i bun să-l trimiţi
după moarte, că uită să mai vină”. Dar eu l-am
tot aşteptat, am suferit mult, mă simţeam
devizată-n două. Ştiţi, prezenţa lui mă făcea
să mă simt măgulitoare.
Cum spui tu, fată dragă.
– O dată am vrut şi să mă angajez. Aveau
nevoie la o fabrică de textile. Dar ăla de la
„Resurse Umanitare” mi-a făcut avansuri, şi
am fugit de-acolo fără să-mi mai depun
Curriculu Vitei.
– Păi nu mai înţeleg. Nu te deranjează s-o
faci cu oricine pe bani, dar te-a deranjat că ăla
de la „Resurse Umane” ţi-a făcut avansuri.
M-a deranjat, că eu, acolo, mă dusesem cu
altă treabă.
Aha! Asta-i bună de ţinut minte. Va să zică,
dacă-ţi face unul avansuri nedorite, îi spui că
te afli acolo cu altă treabă. Când o fi să vii şi
cu chestiunea în cauză, n-are decât să te
„avanseze”.
– Câte clase ai, Ligia?
– Opt. Atât m-a lăsat mama. Că, după aia,
mi-a zis că trebuie să-mi câştig singură
existenţialitatea.
– Şi ţi-ai câștigat-o?
– Asta încerc să fac. Dar e greu, tare greu…
cu italienii ăştia mofturoşi..
– Cum adică?
– Adică perverşi. Îţi cer să faci tot felul de
chestii.
– Şi le faci?
– Păi… am de ales? Dar când vine vorba de
plată, atâta se ţigănesc! Ei zic despre noi că
suntem ţigani. Nu-i adevărat, ei sunt! Odată,
am fost la o familie să fac menajul (mai fac şi
d-astea când n-am clienţi, dar tot „la negru”).
După ce muncisem toată ziua, mi-au propus şi
o partidă de sex în trei. Am acceptat, că nu
mai aveam nicio centessimă. Le cerusem cinci
sute de euro. Nu mi-au dat nimic. Şi m-au
ameninţat că, dacă nu plec pe loc, cheamă
carabinieri. Ce era să fac? N-am acte, n-am
permesso di soggiorno… te bagă ăia la răcoare
fără să te-ntrebe cum te cheamă. Toţi românii
care lucrează ilegal sunt în situaţia asta. Unii
au păţit-o mai rău: au lucrat o lună, sau chiar
două; un euro n-au văzut. Când au început să
facă scandal, au fost ameninţaţi cu denunţul.
Poate-om intra şi noi o dată-n Uniune şi s-o
schimba ceva…
Pierdusem firul, nu mai înţelegeam ce spune
Ligia. Îi auzeam vocea ca pe un bâzâit, dar
cuvintele ei nu mai ajungeau la mine. Am
adormit cu un cuvânt în minte – nedreptate –
nu mai ştiu dacă fusese al Ligiei, adică rostit
de ea, sau doar de gândul meu. Adeseori,
cuvântul acesta îl asociez cu doctorul Rotea.
Poate pentru că mi-a făcut una dintre primele
nedreptăţi care m-au afectat şi m-au urmărit
ani de zile. Nu-i de mirare că l-am visat.
Eram în clasa a opta, extrem de pasionată de
anatomie. Erau la modă concursurile
„Sanitarii pricepuţi”. Împreună cu alte patru
colege, cu care formam echipa din clasa mea,
ne pregătiserăm minuţios, atât la teorie, cât şi
la practică. În ziua concursului de la faza
locală, totul fusese aranjat – de la bonetele
scrobite şi călcate la dungă, până la părul –
altfel rebel – cu toate firele adunate sub ea.
Eram mândre foc, ce mai. Aveam şi de ce.
Contracandidatele noastre, chipurile, singurele
care ar fi putut să ne concureze, erau
smotocite, la propriu şi la figurat, lente în
mişcări, în răspunsuri, destul de stângace şi
împiedicate. Şi totuşi am ajuns la baraj. M-am
cam mirat, dar n-aveam timp să mă gândesc la
asta atunci. La proba de baraj, echipa noastră
primise subiectul „Primul ajutor în caz de
electrocutare”. Eu făceam pe „salvatorul”
principal, ajutată de colege. Am executat totul
ca la carte, vorbind în timp ce efectuam
operaţiunile, explicând nu doar cum se face,
ci şi de ce. Inclusiv modul de deconectare de
la reţea, ce trebuie făcut şi ce nu, astfel ca
viaţa salvatorului şi a victimei să nu fie în
pericol. Şi totuşi… am pierdut. Sub pretextul
că, la momentul respiraţiei artificială gură-la-gură,
nu pusesem „victimei” un obiect între
dinţi, care să-l împiedice să-şi ţină gura
încleştată, în cazul în care ar fi avut această
tendinţă. Am fost şocată şi revoltată –
bineînţeles că-l pusesem. La protestele mele,
doctorul Rotea mi-a spus că el n-a văzut asta.
Nu puteam crede. „De ce nu l-am întreba
atunci pe el?”, am plusat, convinsă că nimeni
n-ar putea să depună mărturie mincinoasă în
nicio situaţie. Judecam oamenii după mine;
întotdeauna mi-am pus conştiinţa, condusă de
simţul dreptăţii, mai presus de orice interese
personale. Din păcate, „el” era fratele mai mic
al uneia dintre componentele echipei adverse.
Se oferise voluntar pentru postura de
electrocutat. Când a fost întrebat, se pare că-şi
intrase prea bine în rol, rămânând sub
impulsul şocului electric, care îi provocase şi
lacune de memorie. De fapt, s-a uitat către
soră-sa care se încrunta la el să-l mănânce, şi
a rostit neadevărul: „Nu, nu mi s-a pus nimic
între dinţi”. A doua zi, am avut grijă să i se
pună un junghi între coaste, l-am bătut măr,
dar asta n-a schimbat rezultatul concursului.
L-am reîntâlnit pe Rotea după vreo
treisprezece ani. M-a întrebat de ce nu m-am
făcut doctoriţă, că „erai tare pasionată şi te
pricepeai”. Dintotdeauna, am aşteptat
momentul cel mai prielnic pentru a răspunde
unei poliţe neplătite, chiar de ar fi fost să
dureze o viaţă. Doctorul Rotea scurtase
momentul la treisprezece ani, servindu-mi pe
tavă ocazia, ridicând, fără să-şi dea seama,
mingea la fileu. Am tras: „Poate pentru că
cineva m-a scârbit definitiv de meseria asta”.
I-am spus-o pe un ton sec, lipsit de ironie, fără
inflexiuni ale vocii, cu o nuanţă de
amărăciune în glas. Nu mă aşteptam să şi
înscriu, eram convinsă că nu-şi mai amintea.
Răspunsul lui m-a uimit: „Te rog, nu-mi
aduce aminte!”.
Aaa, care va să zică nici el nu uitase? L-am
întrebat cum e posibil. „Este. Dintre toate
nedreptăţile omenirii, cele mai criminale sunt
acelea săvârşite împotriva unor copii. Când un
adult nedreptăţeşte un copil, se cutremură
întreg universul”. „Atunci, de ce…?” „Încă nai
înţeles că adulţii au lumea lor, guvernată de
reguli mârşave, pe care le respectă uneori,
chiar şi atunci când asta-i determină să
ocolească oglinda?”
Am aflat că îi era dator directoarei şcolii, cea
care pregătise cealaltă echipă. Şi nu-i ceruse
nimic altceva decât să facă aşa încât echipa ei
să câştige. „Am urât-o. M-am urât şi pe mine.
Am avut coşmaruri… Speram să vină odată
ziua în care să-ţi pot cere iertare. Văzusem
clar cum i-ai înţepenit ăluia o bucată de lemn
între dinţi, chiar mă mirasem că nu ţi-a scăpat
nici măcar un lucru despre care nu se pune
problema frecvent; am sperat că, atunci când a
fost întrebat, să mărturisească. Poate aş fi
putut s-o dau cotită cumva, să-i dau ăleia
peste nas fără să pară că n-am făcut tot
posibilul să o ajut. Dar vezi, n-a fost să fie…
pesemne trebuia să aflu despre mine şi cât pot
fi de mârşav, în ciuda „tâmpeniilor” idealiste
pe care le târam după mine din studenţie.
Eram stagiar, iar directoarea fusese cea care
intervenise pentru mine pe lângă primar să-mi
ofere o locuinţă. Cineva spunea că dragostea
trece prin stomac. Pesemne dreptatea trece
prin acoperiş”.
„M-ai iertat?”
„Demult.”
„O să uiţi?”
„Aş vrea.”
„Şi eu.”
Când Nae a pornit din nou maşina, m-am
trezit. Îl visasem pe doctorul Rotea şi încă mai
aveam în minte rugămintea lui din vis: „Te
implor să-mi spui că nu eu am fost cel care tea
determinat să nu urmezi medicina!”. Nae cu
motorul lui nu mi-a mai dat timp să aflu ce i-am
răspuns. Dar am rămas cu întrebarea: oare
chiar el, doctorul, să fi fost cel care m-a
îndepărtat de medicină definitiv? Parcă cine
ştie? Pe Ligia cine o împiedicase să ajungă
doamnă? Poate chiar „dezgustătorul” ei care o
făcea să se simtă „măgulitoare”, sau chiar
propria mamă care o îndemnase să-şi câştige,
de la o vârstă atât de fragedă, existenţa.
– Nae, tu ce ai dorit să ajungi?
Mă priveşte năuc, nepricepând ce i s-a năzărit
cucoanei ăsteia să pună aşa o-ntrebare. Totuşi
îmi dă răspunsul:
– Ceea ce mi-am dorit, am şi ajuns.
– Adică?
– Un om cu bani.
Mda. De grija cărora nu poţi dormi noaptea
într-o parcare amărâtă prin care nu umblă
nimeni.
– De ce întrebaţi?
– Aşa… Voiam să ştiu dacă există şi oameni
care-şi împlinesc visurile.
– Există.
– Mă bucur să aflu. Nae, cum e când îţi
împlineşti un vis?
– Ca dracu! Vreau să spun… e aiurea rău de
tot. Când ţi-l împlineşti, înseamnă că nu-l mai
ai. Şi fiindcă nu-l mai ai, îţi lipseşte. Dacă-ţi
lipseşte… trebuie să pui altul în loc. De
exemplu, eu visez acuma să fiu un om cu
bani, dar care să nu şi-i mai câştige bătând
şoselele şi dormind prin parcări.
Deschide geamul şi scuipă. Pesemne cea mai
sănătoasă atitudine în calea spre împlinirea
unui vis – să scuipi mai întâi pe el. Să-i
demonstrezi că nu dai doi bani pe el, că nu el
te joacă pe tine.
Aveam şi eu un vis. Dar nu mi-a venit să-l
scuip. Şi rău am făcut.
