Literadura nr. 18 (7)
Mihaela Roxana BOBOC
Lampioane din vată de zahăr
„pe cerul ca un carusel
pe cerul ca o Golgotă
dăm drumul cuvintelor”
Îngânam versurile, fără să-mi dau seama.
Alex mă privea cu expresia aceea pe care o
cunoșteam atât de bine. Nici aprobare, nici
dezaprobare. O ironie subtil mascată sub
platoșa curiozității.
– Așadar, azi ești poetă? m-a întrebat cu
un glas ușor grav. Să știu cum să-ți vorbesc.
– Ce relevanță are? îi întorc imediat
întrebarea. Sunt cine sunt. Ieri, azi, mâine – tot
atâtea secvențe posibile ale aceluiași stăpân.
– Aha, carevasăzică, recunoști că te
stăpânește. În sfârșit, aruncă el spre mine un
zâmbet triumfător.
– Te naști poet. Poezia nu este o
devenire. Este ceea ce este. De nediscutat, de
neargumentat. În plus, este un stăpân
credincios, îi întorc eu zâmbetul și mă
îndepărtez de fereastră.
Mă enervau și mă amuzau, deopotrivă,
aceste discuții, cu jumătate de gură. Nu lăsam
să se vadă, nu voiam să îi ofer vreo satisfacție.
Dar el știa. Știa mereu pe ce butoane să apese.
Trecuseră trei ani de când aflasem că îl
iubesc. De altfel, era cel mai nesuferit bărbat
întâlnit în cei treizeci și opt de ani, de când
alunecam în lumea aceasta. Nimic nu ar fi
anunțat pasiunea care îmi stăpânea cele mai
intime simțiri. Nimic. Îmi semăna, pe cât de
mult nu-mi doream să recunosc. O fire
dificilă, schimbătoare și atipică.
A fost prea târziu să dau înapoi în fața
evidenței. El și-a dat seama înaintea mea ce
simt. Aș fi vrut să-i urlu că nu e adevărat. Că
se înșală, că îmi induce o idee complet falsă și
fără fundament. Am rămas, în schimb, pe
gânduri și am început să mă bâlbâi. Am pus
vina pe poezie și pe starea mea artistică.
Cum că îl proiectasem greșit într-un loc
doar al meu, la care nimeni nu mai avusese
acces până atunci. Și aveam să-l scot, fie și cu
cleștele de acolo. El a râs, oh, cum a râs, cu
vocea aceea puternică, a râs și mi-a urat
succes.
Am ajuns aproape împleticindu-mă
acasă în seara aceea. Inima îmi bubuia în
piept, fusesem descoperită și nu știam cum să
reacționez.
El n-a făcut ulterior nimic. Niciun pas în
vreo direcție, erau acele discuții despre
poezie, presărate pe alocuri cu umor. Și atât.
Știam că simte la fel. Pur și simplu știam.
În seara aceasta este festival de muzică
la Brașov. În Centrul Vechi, în frumoasa Piață
a Sfatului, scaunele albe stau distanțate
conform măsurilor anti-Covid 19. Om și
mască, laolaltă, om și albul din spatele retinei.
Sunt cazată la o pensiune rustică,
camera spațioasă dar intimă îmi aduce aminte
de acasă. De două zile pictez neîntrerupt și
din când în când, scriu.
Azi Alex ajunge în oraș. Am vorbit să
ieșim împreună, să ne bucurăm de festival și
de weekend. Să ne enervăm reciproc, așa cum
numai noi suntem în stare. Când el va vorbi
despre inutilitatea măștii și eu îi voi spune
despre statisticile seci, iar el se va enerva că
sunt făcături, și adevărul este altul. Va face
cuta aceea orizontală între ochi și va scăpăra
furie, eu voi reacționa, ca întotdeauna,
numindu-l conspiraționist. El se va ridica,
nervos, și mă va lăsa vorbind, iar eu voi mări
pasul să-l ajung, schimbând subiectul. Pentru
că totuși, e început de toamnă. E cântec și în
pântec se simte viața. El se va opri, la un
moment dat și va spune o glumă, care să
șteargă discuția anterioară. Este același
nesuferit pe care îl iubesc și pe care îl strâng
vizual în brațe, chiar dacă rareori îl ating. Și
atunci, ca prin întâmplare.
Mâinile noastre nu cunosc alinare,
gurile noastre nu cunosc sărutul, trupurile
noastre nu cunosc astâmpăr.
Așa a fost să fie. Să ne fi întâlnit, deja
cunoscându-ne, fără a mai fi nevoie de
etichete. Al meu, a lui, a cuiva. Am fi ars, ca o
văpaie, am fi mistuit și ultimul dor. Am fi fost
împreună un trup de care te dezbraci și pe
care îl dai uitării și te scuturi. Așa suntem
două suflete, absolut îndrăgostite unul de
celălalt, care vom trece prin viață separat.
Pentru a nu ne răni prezența, preferăm
absența.
Ce este absența? Când sufletul vine
înaintea trupului și își ia partea sa de adevăr,
dar ce este adevărul? Cine este Adevărul?
Meditez de ceva timp, în timp ce mă
pregătesc pentru plecarea spre festival.
Retușez machiajul, aplic ceva ruj și zâmbesc
oglinzii cu generozitate. Mașina lui este în
fața pensiunii. Un claxon scurt, după care mă
grăbesc, să nu mă aștepte.
Zâmbesc în continuare în timp ce ne
salutăm și începem discuția despre orice.
Ajungem în Piața Sfatului, plină ochi.
Om și mască. Nu, n-am început acea discuție,
dar va urma. Îi simt deja neastâmpărul și
nemulțumirea. Din modul în care se uită de
jur-împrejur, și oftează.
Nu spune nimic totuși, ne ocupăm un
loc pe scaunele albe și curând, muzica începe
să pătrundă liniștea. Două ore de răgaz și
neliniște, de zâmbete furate și chicoteli, între
melodii.
Vreau de ceva timp să-i spun că nu-l
mai aștept. Că în lumea mea nu mai este loc
de îndoială. De lucruri spuse și făcute pe
jumătate. Ceva mă oprește, însă. Nu poate fi
vorba despre teamă. Am ajuns deja cu gândul
dincolo de această stare atât de familiară.
Zilele care se succed monoton, ritmul lor
cadențat, apoi hăul care se cască și înghite
totul în jur. Casele, copiii, părinții, amintirile.
De undeva, dintr-o cutie neagră, plânge
copilul cu traumă de abandon. Cel pe care l-ai
lăsat singur și ai plecat la sticla ta cu vodcă,
negare și rușine. Copilul nemângâiat, copilul
visător, copilul fără copilărie.
Mă uit la el cum se bucură. Văd copilul
din el, pe care l-aș ocroti, până la epuizare.
Văd libertatea și spiritul pus pe șotii, mă văd
și nu știu cum să îi dau drumul.
Așa că nu spun nimic, merg doar de-a
lungul Străzii După Ziduri, după încheierea
concertului. Este început de toamnă și de-a
lungul râului, pașii noștri răsună pe asfalt. Se
oprește deodată și scoate, de nicăieri, un
lampion. Vom face precum în poemul tău.
Cum era? Lampioane din vată de zahăr… Pe
cerul ca un carusel/ pe cerul ca o Golgotă/
dăm drumul cuvintelor, adaug eu, cu emoție
în glas. El ignoră privirea mea, se
concentrează pe aprinderea lampionului și îi
reușește. Lumina alb-gălbuie chiar seamănă
cu o vată de zahăr, concluzionez eu, urmărind
zarea care devine, pentru o clipă, poezie. El
mă privește, în sfârșit, și mă trage în brațe,
spre sărutul care ne unește gurile, în miez de
septembrie.
Ia ce știe că e al lui, ia din mine și nu
pune nimic în loc, mă gândesc mai târziu. Eu
voi pune totul la loc, ca și când n-ar fi fost.
Poem după poem. Acuarelă după acuarelă.
Tu, ia promisiunile care nu se țin, ia iubirea
care nu se dăruiește, ci doar este!
– Așadar, azi ești poetă? aud din nou
vocea care mă răscolește.
– Sunt, dragul meu, sunt.
Savu POPA
Niculiță de la ciocane
Niculiţă Stonea, căruia lumea din
Ocna îi spunea Moraru’ sau
Morărelu, a avut un vis straniu. Ca
în fiecare seară, omul ajunsese acasă destul de
târziu. Pielea, îmbrăcămintea îi erau pline de
făină, sclipeau palid în lumina lămpilor.
Mâncă un blid de supă, bău un pahar de vin,
apoi, mulţumit se puse în pat. Ştia de mic, nu
era bine să te culci mânios, amărât, nici măcar
pus pe gânduri. Avea un somn lin, curat, aşa
cum era făina care, zilnic, îi trecea prin palme,
dându-le aspectul pietrelor de râu.
Printre puţinii basarabeni care s-au stabilit în
Ocna, copil fiind, Niculiţă Toma venise în
această localitate, din Basarabia, după două
nopţi şi-o zi, într-un tren de marfă, în condiţii
foarte grele. Familia lui fugise de acolo, din
cauza foametei aspre, imediat, la un an după
război. La 12 ani, Niculiţă simţea din plin
gustul amar al pribegiei, gust amestecat cu cel
de fier, mucegai şi sudoare, din vagonul
închis.
Tot timpul cât stătuseră închişi în vagon,
ţinuse strâns mâna mamei, iar, împreună cu
mirosul greu, îl copleşea şi senzaţia că sunt
într-o cuşcă de fier, biete animale duse de un
circ te miri pe unde, aşa cum a văzut el venind
un circ cu animale exotice, în satul lor liniştit
de lângă Bălţi, într-o primăvară târzie.
Animalele exotice, fioroase în alte condiţii, în
timp ce erau date jos din tren, păreau
înțepenite sau amorțite, privind neliniştite,
satul prea tăcut, oamenii palizi şi dealurile
roşii.
Intrând în ţara noastră, Niculiţă îşi aminteşte
că a văzut printre zăbrelele de fier, un peisaj
murdar, incolor, în care cădea o lapoviţă de
început de primăvară, tristă. Feţele oamenilor
păreau pământii, precum râpele mari de lângă
sat, unde se juca el.
Trenul îi lăsase chiar în gară la Ocna. Familia
lui urma să se stabilească aici. Absolvise
şcoala cu clasele elementare, din localitate,
apoi şcoala de maiştri strungari la Sibiu. Se
căsătorise cu o unguroaică, tanti Mogdi şi
locuiau în casa lui părintească, pe ulița Mihai
Viteazu. Deşi, nu uitase vreodată acea
călătorie făcută în condiţii vitrege, Niculiţă
rămăsese un om pontos, muncitor și foarte,
foarte superstițios!
Nu lucrase însă ca strungar. Se angajase
imediat, cum a terminat şcoala de meserii, la
Moara cu ciocane. Lucra ziua întreagă, iar
după mulţi ani, rămăsese unicul morar. Mai
avea vreo două, trei ajutoare, dar greul îl
ducea el. Moara, o clădire micuţă, pe vremuri
depozit agricol, avea un dispozitiv ce conţinea
anumite cuţite sau ciocane din lemn pentru
mărunţirea furajelor, a cocenilor sau a
lucernei. Zgomotul făcut de ciocane, era unul
melodios, liniștitor. Cei care stăteau în jurul
morii, îl puteau auzi clar la răstimpuri, când
nu trecea vreun tren sau vreo căruţă spre
câmp.
Visul din noaptea aceea fusese următorul: se
făcea că moara a explodat. Zgomotul nu
speriase pe nimeni, se auzise destul de
înfundat. Peste toată Ocna, în acea zi toridă de
iulie, căzuse o ninsoare sub formă de făină.
Totul fusese acoperit, sclipind pe alocuri în
lumina furioasă a soarelui. Dealurile, casele,
străzile păreau copleşite de povara albă, pe
alocuri, sinilie. Aproape că totul luase
aspectul unor dâmburi neregulate, care
sclipeau puternic în soarele şi el, de zăpadă.
Se făcuse rece. Doar pământul ardea puternic.
Sfinţii din biserici arătau ca nişte brazi
copleşiţi de atâta promoroacă argintie, bărbile
lor albite, păreau mai lungi, mai stufoase, sub
forma unor vrejuri care puteau continua la
nesfârşit, în interiorul pământului. Se mai
putea zări pe feţele lor, un aer de înţelepciune
arhaică. Ochii larg deschişi rămăseseră vii,
arzători, ca două ispite, ca doi şerpi încolăciţi
care se unduiau în mişcări lente înaintea
prăzii.
Oamenii înaintau în interiorul unui timp
format dintr-un imens, nesfârşit culoar plin de
troiene. Pe cerul ca un lapte fierbând sub
presiune, totul era încremenit. Păsările, nori,
soarele, luna ca o prescură, păreau să nu se
mai mişte din loc. Erau înşirate haotic. Păreau
sfărâmate. Iar, în scurt timp, cerul fusese
acoperit de o ceaţă roşiatică, fremătătoare.
Sunetul straniu, al zecilor de ciocănaşe
mergând, începu să se audă din nou. De unde
ar putea veni el, acum când moara nu mai
exista? Brusc, cineva îşi dădu seama că acel
zgomot vine dinspre cimitir, aşa că au luat-o
cu toţii în direcţia lui, suind un deal abrupt.
Sunetul se auzea din interiorul mormintelor,
când mai lent, când mai repede. Dureros de
strident. De asemenea, sunetul parcă venea,
când de la o toacă bătută pe lemne putrede,
când de la un topor izbind un copac masiv.
Și atunci, toți cei de-acolo își deteră seama că-n
fiecare mormânt exista o moară prin care
oasele morţilor erau măcinate rând pe rând. Pe
fiecare cruce, omul avea un zâmbet calm,
împăcat. La un moment dat, şi cu asta se
încheie visul, un om hâtru, bondoc, care
răsărise în spatele lui Niculiţă, spusese din
senin că din făina acelor oase se vor face
prescuri pentru Dumnezeu şi ceilalţi sfinţi, iar
firimiturile din bărbile lor vor cădea din cer
peste noi, sub forma unor bolovani și ne vor
strivi cât ai zice peşte. Apoi izbucni într-un
râs clocotitor, care provocă brusc, un
cutremur puternic, în care toată făina
încremenită, ce acoperise totul în jur ca o
pojghiţă imensă, începu să crape, să curgă
râuri-râuri, în pământ.
După acest episod, Niculiţă se trezise în toiul
nopţii agitat și destul de bulversat. Îşi spusese
imediat, după, că acest vis a fost cât pentru o
sută de nopţi. Nu mai voia să treacă prin acea
noapte, cât va trăi!
Când se întâlnea cu ceilalţi oameni, pe la
sărbători, aniversări, în mijlocul unei discuţii,
devenea serios şi le povestea visul. Vorbea în
şoaptă, se încrunta. Ceilalţi îl lăsau să spună
fiecare detaliu, apoi izbucneau în râs. Era
veselie mare. Oamenii îl numiseră ‘Criitorul
nost sau omul cu zvoane.
Soţia lui, unguroiaca, o femeie vulcanică,
vorbăreaţă, dar mereu pusă pe treabă, îi dădea
adesea senzaţia că nu făcea îndeajuns pentru
gospodărie, nu muncea destul ziua, cât era el
dus. Niculiţă o tot tachina spunându-i:
,,Femeie, doară iar nu sunt lemne pentru foc,
mămăliga iar îi rece, dar ia spune, ai plătit
dările la sfat?” Mogdi făcea ca o locomotivă
cu aburi ţinută pe loc şi le spunea celorlalţi cu
accentul ei: ,,Omu meu, spus la mine că
niciodată femeia mea nu largă destul, nici
ziua, nici noaptea nu largă.” Când auzeau
aceste vorbe, râdeau prietenii lor de se
cutremurau pereţii caselor. Apoi, Niculiţă, cu
lacrimi în ochi, cu un aer de înţelept veritabil,
explica tachinând-o în continuare: ,,No bine,
femeia mea chiar nu aleargă destul, dar ce să
îi faci, e tot a mea.”
