Spații culturale nr. 73 (11)
Valentin POPA
Virgil Andronescu, Semne și cuie
Printre direcțiile marcante ale lirismului românesc s-a remarcat cea a poeziei triste, sumbre, melancolice. Având pe Eminescu port-drapel, și pe Bacovia „vârf de lance” această tendință a fost urmată de generații întregi de poeți, unii mai melancolici decât alții. Poezia optimistă, cultivată de poeții vitaliști, este o floare rară în literatura noastră. Poate Blaga cu acel „Dați-mi un trup, voi munților” să fie una dintre excepții. Sau Topârceanu cu nestăvilitul său har ludic, urmat masiv și convingător de Arghezi, cel ce făcea un soi de „prestidigitație” cu vorbele și, mai nou, „Generația ’80”, a textualiștilor dedați desfrâului ludic și excesiv de ironic.
Virgil Andronescu, cioranian până în vârful unghiilor, urmează prima direcție. El nu știe să se bucure. Toate volumele de până acum au ca sursă de inspirație, tristețea, deprimarea chiar. La sfârșitul câtorva dintre ele ni se dau detalii biografice cutremurătoare, de natură medicală, ce ar putea fi sursele de inspirație. Sentimentul că este hăcuit de bisturie nu și-ar putea avea justificarea decât în aceste detalii. La fel, sentimentul de revoltă contra celui ce a decis ca el să treacă prin aceste chinuri. Dumnezeu este atotprezent în lirica sa. Două dintre volume îl poartă chiar în titlu: După Dumnezeu, potopul (2011) și Cronica potopului de după Dumnezeu. Iar ipostazele în care este prezentat nu sunt deloc onorabile. Iată, bunăoară, în volumul pe care îl avem sub lupă aici (Semne și cuie, Editura Infoest, 2019, 68 de pagini, volum ilustrat cu desene aparținând pictorului Hugo Mărăcineanu, ilustrația copertei Walter Mărăcineanu), poetul ne spune: „Dumnezeu s-a împiedicat / De credința mea / Și s-a prăbușit în mine. // Și-a julit genunchii / A sângerat mai mult de o eternitate / Murdărindu-mi plasturele bucuriei… / De aici a început prăbușirea mea / În Apocalipsă” („Prăbușirea în apocalipsă”, p. 17). Poetul nu dovedește prea multă sfială când vorbește despre Dumnezeu, abia dacă folosește majuscula când îi pomenește numele. În schimb când se referă la filozof, și-l are în vedere, desigur pe Emil Cioran, ca și în precedentul volum, cel de aforisme (Nuclee aforistice, 2009) îl plasează cumva deasupra lui Dumnezeu și-i adresează toate reverențele ce se pot exprima prin majusculă. „Acolo unde L-am întâlnit… / Pentru prima dată pe filozof, / Care tocmai își trăia ultimele culmi.” (Idem) Tot în acest poem, ni se mai spune că un prieten l-a „înjurat frumos de Cioran”, asta, poate, ca să nu avem nici un dubiu în legătură cu filozoful pe care îl are în vedere.
Moartea fratelui, probabil născut sănătos, s-a dovedit imposibil de eliminat din memorie. Episodul este prezent în, probabil, toate cărțile pe care le-a tipărit după acest trist eveniment. În noul volum motivul apare în „Blestematele iubiri”: „mai întâi fratele a plecat / să-mi pregătească deschiderea Porții / Numai eu rămas-am cu hoitul/ să cerșesc la închisele Porți ale vieții” (p. 18). Surprinde aici folosirea majusculei la cuvântul „poartă”, ceea ce înseamnă că transmite ideea de valoare supremă pentru poet. E vorba, probabil, de Poarta Vieții și a Morții. În poezia „Drogul iubirii”, poetul chiar se îndoiește de existența lui Dumnezeu, când strecoară între paranteze particula „ne” înaintea cuvântului existență. În poemul „Cu P mare”, orgoliul Poetului începe să de-a pe-afară. „Sunt poetul / cu P mare” ne comunică el, identificându-se cu Ființa supremă. „Eu sunt Cel ce sunt / aici pe pământ!” mai adaugă, spre cititor, poetul, ca spre un nou Moise. (p. 21) Alteori, poetul e dispus să amestece mitologiile: pe cea creștină cu cele păgâne, ca în „Amor cu Bachus” (p. 35): „Subjugat sunt / De crucea ce mi-a fost dăruită: / Încifrată… / În cuie și semne! Oooo, Bachus! / Oooo, Isuse Christoase…!) // Amin:
Motivul fratelui este reluat în „Pământul din trupul fratelui meu” (p. 30) și „Așteptându-l pe fratele” (p. 31), acest din urmă poem încheindu-se cu o urare ce ar putea fi așezată pe un monument funerar: „bătătorită fie-i calea cu lumini / aprinse fie-i luminile culese de prin stele / trăit-a neînvins / nu-i stins definitiv / călătorește între vise / rătăcitor prin ele!”
Atitudinea față de femeie nu diferă prea mult de cea exprimată în volumul de aforisme sau în cele de poezie. În Semne și cuie, se simte o oarecare teamă în prezența misterului feminin. În „Lepădarea de sine” poetul îi jură femeii că nu se va îndrăgosti de ea și că n-o va iubi niciodată. Acest blestem îl are din copilărie, de pe vremea când petrecea ore în șir, în cimitir, privind o cruce a unei femei cândva frumoase. Episodul acesta a cristalizat în sufletul viitorului poet imaginea femeii („atunci s-a zidit în mine femeia”, p. 11), dar a unei femei moarte, ce nu poate fi iubită. Transformarea acestei imagini în prototip pentru tot ce înseamnă feminitate îl face neputincios în relația cu orice are legătură cu Eva. În alt poem, „Jocul cu viața”, femeia este asociată cu diavolul. Poemul „Omul care bătea luna cu lopata” (p. 33) vizează relația cu o parteneră ciudată, care merge pe jos fără picioare (să fie șarpele biblic?), dar care îl ferește de toate pericolele: „alteori îmi spunea să feresc capul / să nu mă strivească frunza desprinsă și anii / din copacul vieții cu fructul oprit” (p. 33)
Tudor CICU
Un roman rural al durerilor înăbușite
După trei volume de proză scurtă, Petre Rotaru-Colți (un povestitor „de seară” la marginea celor trăite și văzute pe spirala vieții), se prezintă cititorilor săi cu un roman rural al durerilor înăbușite a unor oameni trăitori în vâlvătaia himerelor și a viselor, undeva într-un sat de munte (Muscelu-Cărămănești), scris cu credința că îi va scoate din matca unei „nepăsătoare uitări”. Romanul lui Petre Rotaru-Colți, Greața (apărut la ed. Ștefi Iași, 2020), își cucerește cititorul atât prin nararea propriilor isprăvi din anii copilăriei (prin gura personajului Toader), cât și prin evocarea atmosferei misterioase și pitorești a celor ce se întâmplă în acel colț de lume. „De ce titlul Greața? Pentru că sentimentul înstrăinării este rezultatul ei, adică pleci pentru că ți-e scârbă de traiul greu și fără orizont.”, ne mărturisește autorul romanului în „notele” sale. Pentru a înțelege ce înseamnă demonul scrisului și a intui cu adevărat travaliul sisific al scriitorului participant la desfășurarea vieții satului de dinainte și după „focul pustiitor” al colectivizării, autorul își începe romanul introducându-l pe cititor într-o atmosferă de basm a satului de munte, mai exact în familia unor țărani nevoiași (a angrosistului de animale Ilie Moise zis „Siminoc” și a femeii lui, Aneta), o familie cu patru copii, taman pe vremea venirii pe lume a încă unei fete, Sofia. Tot cam pe atunci, în casa lui Sterie Țambră și a Filiței vine pe lume și copilul (povestitor a întâmplărilor desfășurate în roman), Toader. Neputând trasa o graniță acțiunii din viața eroilor săi, adică până unde autorul lucrează cu desfășurarea evenimentelor, ori anecdota sau comentariile cu tâlc asupra vieții personajelor narate (care își cer dreptul la ascultare cât și la o judecată dreaptă), romanul are arhitectura unor povestiri asamblate unele într-altele și configurează prin pluralitatea punctelor de vedere a personajelor intrate în scenă, circularitatea criptică a celor rămase în memoria eroului narator. O carte de suflet, greu de povestit, însă, menită să capteze cititorul prin tristețea și morala destinelor, a oamenilor simpli, născuți și trăitori într-un anumit loc conturat de spațiu și timp arhaic, peste care ochii lui Dumnezeu pare a nu fi poposit după colectivizarea forțată din anii 1962.
Pe firul memoriei celui care narează apare și momentul pețitului Sofiei. Radu Anton e sfătuit de baba Marița să meargă împreună cu Aglaia, în pețit, la Sofia de pe Lăcșor. Aglaia se învoiește cu condiția să meargă împreună și pentru Toader a lui Țambră la Maria lui Ciucă, pentru fata lor Ileana. Scena pețitului e deosebită. Presărate cu întâmplări nostalgice din viața satului, autorul dă un plus de farmec poveștii, intrând în detalii ale tradițiilor și obiceiurilor din acel colț lume. Viața oamenilor de la sat, cu bune și rele, se desfășoară sub ochii cititorului (netrăitor la munte), dar care poate fi încântat de fresca unei vieți fără griji și fără momente tensionate (descrisă prin ochii copilului Toader). Numai că viața nu e întotdeauna numai trai și veselie (cum i se arată copilului viața la țară), ci odată cu zorii colectivizării vine și vremea scadenței pentru mulți dintre eroii romanului. Și viața nu-l ocolește nici pe Radu, cel căsătorit cu Sofia. La început, fiind la muncă pe șantier, i se bagă în cap că în lipsa bărbatului de acasă, femeile lor își trăiesc viața cu alții; și mai întâi din gelozie, mai apoi ajuns și pe la Săpoca (din cauza viciului în jocul de cărți), Radu devine paranoic și de aici nu-i decât un pas până la despărțire.
Bun portretist, autorul dovedește o preocupare centrală pentru pasiunile și încercările omului, cu anumite excepții nesemnificative în ansamblul acestui roman. În mod evident, interesat de procedeele povestirii psihanalitice și caracterul personajelor („cărora știe să le citească întortocherile sufletelor și le trăiește dramele” – după criticul Titi Damian), autorul pare să-și concentreze proza în termeni uimitor de populari, iar sensul întâmplărilor provocate de acestea se finalizează sub formă anecdotică și cu ceva tentă umoristică. Iată cum se desfășoară o discuție între țărani despre colectivizarea care tocmai le bătea la ușă: „M-am săturat de comuniștii ăștia până în gât, sunt grețoși mă, ai dracului sunt toți niște sărăcituri, vor să trăiască pe pământul nostru!
-Și nu te treci?
-Am să mă trec că nu pot să mă piș împotriva vântului dar n-am să muncesc la ei, eu sunt lemnar și cu meseria asta mă descurc cu ăștia doi copii pe care-i am. Vrea muierea să se ,treacă, ea fiind bucătăreasă, munca ei e mai ușoară.”. Dar și câteva vorbe spuse la o „întâlnire” între un țăran mai „filozof” și popa din sat:
„-Bine! Ce facem cu greața?
-Care greață?
-Aceea care vine când te saturi de necazuri, ca de mere pădurețe! Atunci când ești satul de belele, îl chemi pe Dumnezeu, și el, nu mai vine să te scoată din mocirla în care te-au băgat alții!
-Îți accepți soarta și te rogi în continuare, rugăciunea calmează, te scoate din starea proastă în care te afli, uitând pe moment de necazuri!”. Nararea curge fluent, ca și cum secvențele de viață se petrec sub ochii cititorului, fie întâmplări relevând credința omului de la țară, fie corespondența între vise și tot felul de întâmplări din viața omului și care, cred oamenii, stau sub semnul ursitelor rele, de se poate spune că nu-i de glumă ce i se întâmplă omului otrăvit cu tot felul de clevetiri și gânduri negre, venite la grămadă, odată cu „vremurile noi” ce cad peste sat și care vin și cu schimbări în tradiția satului: „A venit Colectiva și femeile de pe Răzoare, nu se mai adunau în șezători, ne mai având ce lucra, totul se mutase la Colectivă. Tineretul era cuprins în activități culturale, la sediu, cor, brigadă artistică, femeile n-aveau ce lucra. O perioadă au crescut viermi de mătase.” Odată cu colectivizarea apar schimbări de opinii și mentalități și în viața oamenilor: „Pe măsură ce avansezi în vârstă ți se face greață de hoitul în care îți cari sufletul, aproape că ți-ai dori să se termine odată calvarul, pentru ce ar mai dori să trăiască un om cu sufletul într-o scorbură?” (e notat undeva), și în cele din urmă deznădejdea intră în oameni: „…Ar fi cum ar fi, dar mi-e scârbă de timpurile în care trăim! (îi zice un enoriaș, părintelui de la biserică). „-Hmm! Ai nimerit-o cu asta, la toți le este greață, de politică, de muncă, de biserică, de toate în general!” (e de părere și popa).
Dar, și pare evident, în toate aceste întâmplări, ale personajelor, stau îngropate înfrângerile unor destine dintr-un colț de lume părăsită uneori de Dumnezeu, alteori, chiar sub privirea Celui-de-Sus, și cam ceea ce se petrece pe pământ. Între oamenii satului de munte, atunci când mai au ceva răgaz și se întâlnesc prin sat, stă tot felul de provocări, multe sub semnul unor glume. Ele sunt șarje ironice pe care oamenii simpli și le fac între ei din dorința de a uita de grijile și nevoile apăsătoare ale realității în care trăiesc. Iată ce spune un alt consătean despre „greață”: „Mi-am adus aminte că mama îmi spunea, dacă ai greață să bei oțet, și dacă ești otrăvit oțetul e mai bun ca laptele, laptele împrăștie, oțetul, strânge și nu-i mai simți efectul!” Iar cum viața merge înainte, cine să mai asculte de necazul lui Anton al lui Siminoc?: „- Domnule doctor, când văd polițai mă ia cu tremurat, mi se pune un nod în gât și nu mai pot vorbi. Polițaiul care m-a adus mi-a promis că mă ajută și așa am scăpat de nodul din gât. Am făcut pușcărie nevinovat, acum ajuns acasă fără nicio ocupație, mi-e greață de tot. De justiția din țară asta, de poliția din țara asta, de viața nenorocită pe care am avut-o și o am, de un tată nebun. Din greața asta tare mi-e frică să nu înnebunesc.”
Narațiunea romanului lui Petre Rotaru-Colți are acea adresare directă unui cititor virtual, precisă și firească pentru un orator care începe să depene o istorisire mai veche și demnă de atenție și la viața de după revoluție a țăranului de la munte, când s-au și returnat proprietățile: „A fost o perioadă de patru-cinci ani în care totul era de-a valma: fiecare făcea ce îl tăia capul. Era democrație. O democrație prost înțeleasă, bazată pe japcă.”- și cam asta era atmosfera satului. Iar la vremuri noi, când vin alegerile în democrația nouă de după revoluție, strânși la poarta unuia dintre ei (ca în poiana lui Iocan), să auzim ce cred țăranii: „-Măi Sterie, tu crezi că se schimbă ceva? Îți imaginezi că vor veni alții la putere și le va plăti cu vârf și îndesat ăstora de acum? zice Nicu Iliescu.
-… Am spus să-ți imaginezi, pentru că nu se va întâmpla mai nimic, niciodată, corb la corb nu-și scoate ochii. Copiii noștri vor trăi cu blestemații pe cap, iar când se vor deștepta va fi prea târziu!” Și concluzia vine de la unul dintre țărani: „-Să vă spun drept, mi s-a făcut scârbă de felul asta de politică. Politică dâmbovițeană, unde toți sunt cumetri și neamuri, spune Gheorghe Țambră. Toți blamează comunismul dar mai comunism e acum, e un fel de comunism de cumetrie!”
Alteori, greața poate avea și alte cauze. Iar „greața” Agripinei, fata lui Ilisei Răzoreanu, își are povestea ei. O poveste de viață și amor. Ca și pățania lui Anton, cel care făcuse pușcărie nevinovat și mai apoi ajuns pe la uși de spitale de nebuni. Dar mai toate, în exclusivitate aproape, sunt scrise pe seama emoției, fără ca autorul romanului să speculeze tipologia caracterelor, ori a se pierde în teorii. Atenția sa este îndreptată asupra argumentului estetic din rândurile scrise, literar vorbind, este pecetluită de o eleganță acaparantă asupra cititorului și doar morala e totdeauna una înaltă, superioară convenției sociale. Iar Petre Rotaru-Colți mânuiește, subtil, vâltoarea sufletelor încondeiate, trecute prin malaxoarele caznelor. Așa și cu satul de munte, după colectivizarea forțată și, în special, după revoluție: „Au plecat toți muscelenii buni de muncă în străinătate, de au rămas pământurile nelucrate, încet-încet s-a întins pârloaga până la ferestrele caselor. Venea ursul sau mistrețul până la geam. Moș Ion Damian spunea: – Nu mai este de trăit aici, măi nene, casele se dărâmă, animale domestice nu mai sunt, nici nu mai știm ce să facem!” Ca în final, să găsim și atmosfera lugubră a satului: „Baba Maria Greaca, merge la tămâiat „cu noaptea-n cap” la mormântul sorei sale Ileana. Copii Ilenei, fiind în țări străine. Ici și colo se aud ușile cotețelor de găini trântite de pereți, deschise de sătenii care mai sunt, restul sunt printre străini sau la cimitir în Coastă.”
Să mai amintim că multe dintre aceste povestiri (narate de eroul Toader) vin și din memoria colectivă a satului, o lume de oameni necăjiți și ei, cu greutăți de tot felul, dar o lume care a fost, cu mirajul ei, iar după asta, acum în zilele noastre, pentru cititorul care nu a trăit așa ceva pare că a aparținut de lumea poveștilor. Și conchide trist, autorul, într-un final al romanului care e apocaliptic: „Începe vânzoleala, lumea pleacă la muncă cu animalele târâș după ei câți mai sunt, pentru că boii au dispărut, mai e unul singur, ținut de Ion al lui Dache cu fratele lui Nae. Cu el, cei care au mai rămas, duc mortul la cimitir. Peste zi, se vede de la o poștă că moare satul, ici colo câte o vădană sau văduv, în rest liniște, suspect de multă liniște. În Țarnă se aud motocositorile. Copiii, care altădată umpleau Drumul ăl mare, au dispărut.”
Stilul direct al narării pune în continuă priză cititorul. Monologul interiorizat al autorului (în persoana eroului Toader), coparticipant la dramele eroilor săi, salvează cu adevărat sufletul acestor oameni rămași în durerile lor înăbușite, pe care numai o anume realitate a vieții, clamându-l încontinuu, îl uită de fapt.
Cristina ȘTEFAN
Viorel Savin – O zi din viața lui Teofil Avram, roman
Cu un demers narativ dificil ne surprinde acum scriitorul Viorel Savin în romanul recent tipărit la Editura Paralela 45. Dificil, pentru că în povestirea întâmplărilor unei singure zi, vom afla cine a fost Teofil Avram, cine este el și cine va fi, ca pronostic karmic. O zi din viața cuiva poate coordona întregul viitor al unui om, dar poate foarte bine să ilustreze perfect trecutul său… Timpul nu există, este doar o iluzie și de la Einstein încoace, oamenii de știință ne demonstrează iluzoria trecere a vremii (Julian Barbour spunea că ,,timpul, în ansamblu, există în ,,felii” de spațiu. Trecutul nostru este o altă lume sau o altă configurație posibilă a Universului. Este un alt „acum”. Nu avem altă dovadă a trecutului, afirma Barbour, decât memoria noastră. Iar viitorul este doar în măsura în care gândim la el. Clipa nu este timp, timpul este în clipă.”).
De aceea, o singură zi din viața acestui complex personaj poate însemna trecut, prezent și viitor concentrate în 24 de ore. Aceasta a fost și impresia mea generală de lectură a romanului. O biografie a cărei suișuri și coborâșuri încap în întâmplările zilei, ca semnificație, ca răspuns la dileme existențiale, ca justificare auctorială a artistului pictor notoriu. Teofil Avram a fost și înainte de revoluție un pictor de mare talent, recunoscut prin numeroase premii naționale, un om important în cultura urbei, astfel că la revoluție a avut funcția de Vicepreședinte al Consiliului Județean, funcție de mare răspundere care îi asigură și azi, după 30 de ani, anumite relații și privilegii. Dar cât sunt de suspuse relațiile sale, la fel sunt și dușmăniile. Sever, uneori recalcitrant, cu un simț moralizator ieșit din comun, Teofil Avram nu acceptă compromisuri, echivocuri, confuzii. El nu amestecă politica în treburile artistice și de aici generarea unor conflicte, iată intriga romanului!, între el și soția actualului Președinte CJ. Prima doamnă a județului a falsificat un contract cu artistul, având drept urmare o diminuare crasă a drepturilor sale de autor. De aici se intră într-un vârtej de întâmplări demne de filmul „Ghinionistul”.
În ziua cu pricina, Avram, cum-necum, trebuia să rezolve această problemă și să intre în audiență la Președintele CJ, Dihorean. Anterior acestei întâlniri, ziua s-a anunțat de dimineață a fi una potrivnică intereselor artistului. De dimineață a primit acasă vizita Poliției care nici mai mult, nici mai puțin voia să pună în execuție un mandat de aducere, pe motiv că preopinentul Avram nu răspunsese citațiilor care-l convocau la subinspectorul Oliniuc.
Citațiile nu se primiseră, dar acesta era circuitul hărțuirii unui om inocent în trecutul roșu, dar și astăzi. Se întocmea un dosar pentru o vină imaginară sau una inventată de un turnător – a se citi volumul „Ca viermele în hrean”, în care Viorel Savin devoalează propriul dosar de la securitate cu nume și declarații, cu acte în facsimile, din perioada comunistă). Propriul avocat denotă dualitate din conversațiile avute cu Avram, căci reclamația făcută de Miruna Dihorean, prima doamnă, era, de fapt, un contraatac la memoriul înaintat Președintelui de către Avram, în care o acuza de fals în acte împotriva sa: „doamna directoare Dihorean mi-a încălcat drepturile, refuzând să-mi întocmească un contract legal de prestări servicii, iar în loc de plata drepturilor legale, mi-a dat într-un plic fără nicio semnătură de predare-primire, suma de 3000 de lei, încercând să-mi cumpere tăcerea cu privire la modul în care a gestionat bugetul Proiectului”. Avocatul îl avertizează pe Avram că memoriul poate avea urmări neașteptate, este împotriva familiei conducătoare din Oraș, rezultatul unei confruntări în justiție fiind imprevizibil.
Teofil oferea „adevărul, buna-credință și cinstea” – noțiuni complet perimate în prezentul social-politic al Orașului.
La Poliție, lucrurile se complică, subinspectorul anchetator era o veche cunoștință a lui Avram, el mișcându-se printre polițiști „ca acasă”, căci la „Evoluție” (așa numea el „revoluția” din ’89, pe când era vicepreședintele FSN pe județ) chiar Avram îl numise pe însuși șeful Poliției care acum se succeda la funcție prin fiul său, ba chiar și prin nepoata sa Letiția, într-un monarhic sistem neoficial, dar propagat cu dezinvoltura cinică specifică.
Narațiunea decurge de aici sinuos, pe mai multe planuri, spații și segmente temporale, ca într-un roman de aventuri, unele tratate cu sarcasm, altele dramatic, unele kafkiene. Mă opresc cu povestirea, nu voi divulga întâmplările și nici deznodământul povestirii pentru a nu stopa entuziasmul lecturării romanului. Talentul prozatorului ține cititorul cu atenția trează, îl face curios la urmările imprevizibile ale acțiunii, îl surprinde prin neașteptate confesiuni sau intrări impetuoase în scenă.
Romanul este în alura scrierilor anterioare (romanele Impostorul, Ca viermele în hrean) ivind multe întâmplări adevărate din realitate, fie ea a obsedantului deceniu, fie contemporană nouă. Teofil Avram și celelalte personaje sunt oameni ai zilelor noastre, activând, muncind, creând în sisteme diferite, în sisteme judiciare diferite, dar divizându-se în aceleași două categorii: intelectuali și activiști. Delimitarea este de cele mai multe ori subiectiv percepută, istoria literară demonstrând atâta diversitate în portretizarea unor personaje. Întâlnirea celor două componente, alternanța pozitiv-negativ în chiar comportamentul unui singur personaj mențin tensiunea romanescă. Viorel Savin adaugă spre o lecturare dinamică meditații artistice, lirice uneori, un spirit critic, un dialog demn de dramaturgul consacrat. Bătrânul artist, rămas demn și cinstit, se luptă cu sistemele corupte, dar situându-se în afara ideologizării. Teofil Avram reprezintă corectitudinea, adevărul mai presus de interese personale, onestitatea, și finalul romanului (fabulos) aduce și soluționarea acestei crâncene lupte. Mai ales finalul m-a frapat.
Un roman care, odată citit, ivește multe întrebări existențiale generațiilor care încă străbatem activ tranziția sau îi gustăm devenirile…
Nina-Elena PLOPEANU
Cornel Galben și Convorbiri fără adiționale
Personalitățile băcăuane, și nu numai, au un temerar exeget în jurnalistul, scriitorul și criticul literar Cornel Galben Simion. Convorbiri fără adiționale, volumul II, a apărut în anul 2019 la Editura Studion Bacău. De același autor amintim: Convorbiri fără adiționale, Editura Pim, 2010, Personalitățile Bacăului, Editura Corgal Press,2008, Personalități băcăuane, vol. I-VII, Editura Corgal Press, 2000- 2014, Poeții Bacăului la sfârșit de mileniu, Editura Corgal Press,2005, Scriitori băcăuani, Editura Corgal Press, 2012, Poeții Bacăului la început de mileniu: debuturi 2000-2010, Editura Pallas Athena, 2015.
Volumul al II-lea din Convorbiri fără adiționale cuprinde interviuri realizate de autor între anii 1978-2019 și publicate în diverse reviste precum: Ateneu, Bacău Press, Boema, Cadran Cultural, Deșteptarea, Flacăra, Plumb, Sinteze, Steagul Roșu. Au fost intervievate 28 de personalități din diverse domenii culturale: literatură, artă, muzică etc. Dintre aceștia 10 sunt scriitori, poeți, eseiști, critici literari traducători (Mihaela Băbușanu, Radu Cârneci, Ion Cozmei, Mircea Dinutz, Ion Fercu, Vasile Ghica, Constantin Oancă, Viorel Savin, Valentin Silvestru, Octavian Voicu), un filosof (Ștefan Munteanu), un istoric (Ilderim Rebreanu), doi sunt ziariști (Mihai Buznea, Armando Sobral Rollemberg), patru sunt muzicieni (o pianistă – Oxana Corjos, un violonist (Florin Ionescu-Galați), un dirijor( Ioan Precup) și o cântăreață (Loredana Groza), doi actori și un regizor (Dinu Apetrei, Eliza Noemi Judeu, Melania Ghica), o balerină (Elena Păduraru), și un coregraf (Petre Vlase), un pictor naiv (Catinca Popescu) etc. Cornel Galben poartă dialoguri de suflet cu oameni cu o sensibilitate aparte, unii foarte bine cunoscuți, alții aproape anonimi, care, deși au propria lume, nu fug de realitate ci caută s-o modeleze conform modului propriu de gândire și experiență de viață. Ceea ce surprinde în volumul amintit este și faptul că, deși unele personalități au trăit și au creat în regimul comunist, nu fug de trecutul lor și caută să-l revalorizeze, să cearnă grâul de neghină și să nu arunce pruncul din balie odată cu apa murdară. Printre aceștia se numără și poetul Radu Cârneci, care și-a petrecut o mare parte din tinerețe la Bacău, unde în anii `60 a fost președinte al Comitetului Regional de Cultură și Artă. Așa cum mărturisește în dialogul pe care îl poartă cu autorul, a avut „destule inițiative în ceea ce privește organizarea și reorganizarea teatrului din Bacău și a celui din Piatra Neamț, mai apoi a teatrului de Păpuși, a Filarmonicii, a Școlii Populare de Artă, funcționarea la o treaptă superioară a fostei Case Regionale a Creației Populare, care la vremea respectivă a cunoscut o împrospătare a activității…..S-au afirmat, la acea dată, și tineri scriitori, s-au ivit cenacluri în multe școli, în instituții, în mari întreprinderi”. La cererea autorului, poetul Radu Cârneci rememorează momente legate de apariția revistei Ateneu. Aflăm că lupta pentru înființarea revistei a durat 2-3 ani și ea a implicat și alți scriitori cunoscuți precum Bălăiță, Genaru, Viorel Savin, Mihai Sabin sau Vlad Sorianu. „Era o epocă în care drumurile erau destul de înguste și închise în această direcție”, mărturisește Radu Cârneci și continuă „vreau să vă spun că a fost o adevărată biruință faptul că, în 1964, pe la începutul anului, la insistențele noastre, Leonte Răutu și cei din preajma lor au fost de acord să înființăm această revistă la Bacău. Eu consider că această hotărâre a fost o izbândă și în același timp un aș zice chiar un act de disidență, cum le place unora să spună”. Se simte mândria poetului care a pus umărul la apariția unei reviste de referință în presa culturală românească de la acea vreme, și care, în scurt timp, va ajunge o revistă de prestigiu. „Se mutase într-un fel la Bacău centrul cultural al Moldovei”….Pentru asta am această satisfacție, această bucurie și mândrie la modul tineresc și vulcanic, așa cum am fost noi atunci, am făcut ceva”. Să nu uităm faptul că, poate nu întâmplător, s-a permis înființarea unor astfel de reviste culturale și în alte orașe ale țării, anul 1964 marchează o schimbare de viziune și atitudine în politica lui Gheorghe Gheorghiu Dej. Este anul în care se produce o distanțare de Moscova, în condițiile conflictului ideologic dintre URSS și China. După retragerea din România a trupelor sovietice în 1958, apoi plecarea treptată a consilierilor negociată de Gheorghe Gheorghiu Dej cu Hrușciov și respingerea planului Valev, a urmat Declarația PMR din 1864 (considerată testamentul politic al lui Dej), care susținea dreptul fiecărui stat comunist de a-și elabora propria politică internă și externă, marcând o liberalizare și un naționalism perpetuat până în anii `70.
Când Cornel Galben îl provoacă pe poet să vorbească despre activitatea sa de traducător, Radu Cârneci mărturisește că, după plecarea la București a dorit să devină scriitor profesionist și în acest sens a făcut studii filologice și psihologice, care i-au îmbogățit viața sufletească și spirituală. În opinia poetului cultura unui popor se compune din două părți: din creația națională și pe ceea ce cultura națională împrumută din cea universală. Din traducerile publicate în volume amintim: Leopold Sedar Senghor, Jertfe Negre; Khalil Gibran, Profetul și Grădina Profetului; Mousse Boulanger, Inimă de Aur; Delmira Augustini, Dulci Elegii; Integrala lirică Baudelaire. La vremea când stătea de vorbă cu scriitorul Cornel Galben, Radu Cârneci pregătea antologia Mari poeți ai iubirii în literatura universală de la Solomon și Sappho, la Rilke și Eminescu. Provocat să facă și un bilanț al celor 50 de ani de scris, Radu Cârneci răspunde: „ De la un capăt la altul există în creația mea poetică un fir strălucitor care se cheamă iubirea… Aș zice că iubirea mea de iubire ca ideal uman, ca putere a destinului, a forțelor care sunt deasupra sau împrejurul nostru, iubirea este instrumentul ceresc prin care omul și nu numai omul, tot ce este în cosmos, iubirea constituie această putere extraordinară a ținerii în echilibru a acestui univers”.
„Am învățat să citesc în… urme” și-a intitulat Cornel Galben convorbirea fără adiționale cu profesorul Mircea Dinutz, care mărturisește că „viața de muzeograf i-a adus multe satisfacții profesionale deoarece l-a făcut să privească valorile trecutului cu mult respect. Am spus profesorul Mircea Dinutz deoarece am avut privilegiul de a-l cunoaște ca diriginte și ca profesor de Limba și literatura română al fiicei mele, la unul dintre cele mai prestigioase colegii din Focșani, Colegiul Național Unirea. Ca o mămică, profesoară la rându-mi, conștiincioasă, am participat la ședințele cu părinții și la toate celelalte activități la care am fost solicitată. Am avut astfel prilejul să-l cunosc destul de bine pe Omul Mircea Dinutz, care deși suferind se bucura de multe aprecieri din partea colegilor de catedră, a elevilor și nu în ultimul rând al părinților. Am putut să constat că era o persoană atentă la detalii și cu mult simț de răspundere față de pregătirea celor pe care îi păstorea. Se pare, nu se pare ci sigur, l-a cunoscut foarte bine și jurnalistul și scriitorul Cornel Galben. Mai mult decât atât, din modul în care i se adresează putem să observăm o apropiere prietenească între cei doi care, la urma urmei, fac parte din aceiași breaslă. Autorul volumului Convorbiri fără adiționale remarcă la interlocutorul său un neastâmpăr provenit probabil dintr-o perpetuă căutare. De altfel Mircea Dinutz încearcă să-și liniștească cititorii afirmând că „Probabil că se verifică și în cazul meu adevărul potrivit căruia ne roade o nemulțumire de noi înșine, simțim presiunea timpului și poate tocmai de aceea el ne scapă printre degete și ne risipește”. Ca și poetul Radu Cârneci, criticul Mircea Dinutz ne aduce o serie de mărturii din regimul comunist și ne demonstrează că mulți sau unii dintre activiștii culturali au fost oameni de valoare, care au încercat să demonstreze că omul sfințește locul, dacă pune osul la treabă.
Pasionat de antichitate și de operele lui Tacit, Salustiu și Suetoniu încă din , a debutat ca poet în 1968 în revista Ateneu. Critică literară a început să scrie la îndemnul lui Eugen Simion al cărui cerc de critică literară îl frecventa, dar așa cum remarcă Cornel Galben, eseul a fost genul literar care l-a consacrat. Își exprimă preferința pentru proză deoarece „proza dă mai puțin loc farsorilor decât poezia… Confuzia în poezie e mai mare decât în proză, discutând despre valori. Citind proză, descifrezi cu mai multă ușurință și separi mai net talentul de nontalent”.
Aflăm din acest dialog și faptul că Mircea Dinutz a jucat teatru și a descoperit că poate să se miște destul de lejer pe scenă în ciuda unor defecte de dicție care ar fi trebuit să-i sporească timiditatea și neîncrederea în sine. Silit de împrejurări, în calitate de director al unui teatru popular, chiar a pus în scenă spectacole cu Poveste de demult de Mihai Freamăt, cu care a obținut la Focșani un binemeritat premiu I. Se pare că orașul de pe Milcov i-a adus noroc legându-i numele de prestigioase instituții de învățământ. Sunt desigur amănunte care pălesc în fața ipostazei de profesor și critic literar, dar care conturează o personalitate complexă, surprinzătoare, verticală și obiectivă, care a pus mai presus de amiciția ocazională valoarea operei. De aceea, într-un interviu dat după apariția lucrării Scriitori vrânceni de ieri și de azi, se considera un „critic printre scriitori”
Prin cele două volume din Convorbiri fără adiționale, jurnalistul, criticul literar și scriitorul Cornel Galben ne poartă prin lumea culturală a orașului lui Bacovia și ne îmbogățește spiritual cu portrete ale unor creatori și iubitori de cultură adevărați. Așteptăm convorbirile adiționale pentru că despre personalitățile noastre niciodată nu știm suficient.
Paul SPIRESCU
Strigăt clandestin
Un punct mai latră aprig cutreierând prin sine
nelămurit destinul ni-l torni în ochi – desfrâu
se-adună apă multă peste cuvinte Doamne
din fiecare deget curgând câte-un pârâu
răsfrânt în tine însuţi ca fulgeru-n oglindă
mă naşti încă o dată îmbătrânit Oedip
să-mi calcineze timpul lumina din retine
şi liniştea să-mi cearnă în măduvă nisip
mai las-mă o clipă cu trupul pe un talger
balanţa să se-ncline în ochiul tău celest
mi-e sufletul un crater prin care curge lavă
bolnavă de-un imaginar incest
să mai aştepţi îţi urlu să mai aştepţi să mai…
şi iată zborul aprig în coaste mi-l răsfrâng
fantoma care-mi umple neantul într-o clipă
mai stăruie sub umărul meu stâng
priveşte-mă sunt numai auz şi văz şi tremur
sunt numai degete de pipăit rebel
un strigăt clandestin îmi locuieşte-n sânge
plonjează deci îneacă-te în el!
Valeria MANTA TĂICUȚU
Geometriile contradictorii ale singurătății
Rudy Roth scrie poeme de dragoste în vers clasic fără să pară desuet, de mare ajutor în această privință fiindu-i bagajul ideatic și emoțional. Întrebările retorice din primul ciclu, „Cioburi”, sunt expresia neliniștii, a căutării unui drum spre sufletul pereche, așa cum, probabil, se va fi întâmplat de la începutul lumii și până astăzi. Autorul stabilit în Palma de Mallorca dă cuvintelor sens și încărcătură afectivă, este sincer, direct și neașteptat de romantic pentru un poet din generația tânără: „Și ce semn din pâcla lunii/ Vrei să ți-l așez pe pleoape,/ Ca pe drumul risipirii/ Să îmi fii, din nou, aproape?” („Care”). Desigur, generația de poeți a mileniului trei nu este total lipsită de romantism, doar că preferă discursivitatea de tip aluvionar, extinsă holografic, ceea ce nu se întâmplă în cazul constructorului de „geometrii contradictorii”.
Datele lăuntrice par mai importante decât detaliile exterioare, de aceea nu poate fi vorba de peisaje reconstruite pictural, ci de simboluri cu ajutorul cărora, în jocuri de lumini și umbre, se scrie o nouă poveste de iubire, dincolo de timp și de „nontimp”. De altfel, câmpul semantic al timpului are o frecvență apropiată de cel al apei, numitorul comun fiind trecerea/ curgerea: „Orișicât coboară timpul/ Prin fântânile negării,/ Port pe buze dorul apei/ Și în suflet dorul mării” („Orișicând”). Dacă iubirea presupune dobândirea unui sens („Ah, n-ai idee cât aș vrea/ Destinul nostru să-l înclin,/ Să fiu din nou în preajma ta/ Și-n sensul tău să aparțin” („Oare”) sau, cu o trimitere livrescă, o căutare a timpului pierdut, lipsa de răspuns în cuplul de îndrăgostiți (care amintește, prin tiparul atemporal al trădării și pierderii paradisului, de Eva și Adam) duce la sentimentul tragic al singurătății și al morții iminente: „Adesea, răstignit în pripă/ Prin ploi de sens diagonal,/ De lacrimi am făcut risipă/ Și am murit, atemporal.// Adesea îngustată-n gesturi/ De un blestem din alte timpuri/ M-ai născocit din ceața sorții/ Și m-ai trăit, cumva-n răstimpuri” („Adesea”).
Tonul de romanță dispare în cel de-al doilea ciclu, „Antimetafore”, sugerând trecerea de la etapa juvenilă a iubirii la profunzimea celei de-a doua, a deplinei maturități, care presupune înlocuirea arderii spontane cu meditația asupra arderii. „Fără să știu nici de ce și nici cum,/ Într-o zi m-am deschis doar în tonuri de gri,/ M-am cernut din culori peste-o lume de scrum,/ Așteptând să mă-nchid și visând că îmi vii„ („Fără”). Fragmentarea/ risipirea (v. motivul cioburilor, prezent în primul ciclu) este, în această geometrie contradictorie/ paradoxală a singurătății și a iubirii, un liant poetic: „Câteodată vin însă, mirosind a departe,/ A migdali desfrunziți și a doruri străine/ Și atunci lumea toată iar în cioburi se-mparte,/ A mea-n cioburi de lacrimi,/ A ta-n cioburi din mine” („Câteodată”). „Decor risipit în ruine”, „Graal legitim” sau adăpost de tras „soarta de colțuri” („Numai”), iubirea constituie principiul de unitate a ființei: „până când, într-o zi, mi-ai căzut peste umeri,/ Ca o ploaie de vară despletită de vânt/ Și-ntr-o soartă de lut ne-am închis împreună,/ Tu femeie de lacrimi, eu bărbat de pământ” („Alte”).
Tragic, în fond, cuplul Eva-Adam pare sortit destrămării, înstrăinării, idee ilustrată în ciclul de poeme „Saudade” („dispărut”, în limba română). Ce dispare mai întâi? Sensul. Apoi, sentimentul apartenenței: „Așa că de vreodată se va întâmpla,/ Să mai trecem unul pe lângă altul,/ Să nu te mire/ Că încă îți mai port culorile/ Încarnate în mine,/ pentru că acest nonsens cromatic/ E unicul mod/ Prin care să pot zădărnici/ Descompunerea lui noi,/ În neființa lui mâine” („Vreodată”). Când poetul spune „Mă încearcă un sentiment de zăpadă/ Ce-mi îngheață pe tâmple/ Toate amintirile cu noi” („Aidoma”) e semn clar că se află în ipostaza de artizan al unui univers personal supus acelor geometrii contradictorii ale singurătății: „(…) invariabil,/ Arhitectura absenței tale/ E gândită pe unghiuri obtuze,/ Care fac despărțirile/ Să pară mai dureroase/ Decât sunt în realitate” („Aidoma”).
Conceptul poetic al lui Rudy Roth se fundamentează pe unul arhitectural, în baza unei viziuni de ansamblu, care permite etapizarea. Aceasta nu înseamnă, neapărat, că sentimentele sunt cenzurate, atâta doar că, după ce sunt lăsate să se consume în mesaj, sunt ordonate gradual: de la lirismul debordant se ajunge, trecând prin meditație (v. motivul gheții) și abandon, la „delirio improvviso” (o cufundare bruscă în delir), pentru că „șerpii rațiunii/ Își târăsc șovăielile/ Printre cutele nopții/ Și prin veridicitatea/ Sării de noi” („Împrejur”). Că acest volum propune cititorului un imaginar construit arhitectural, deci, cumva, reconfigurat cu premeditare, o demonstrează în primul rând titlurile: cu câteva excepții (reprezentate de pronume relativ-interogative sau nehotărâte), doar adverbe de loc, de timp, de mod, de negație, toate, spațializând singurătatea pe o abscisă temporală: „Deseori izbesc timpul de tavanele lumii/ Și-l împart asimetric în fâșii de lumină/ ca în nopți fulgerate pe retina furtunii/ Clipa ta să te cheme, umbra ta să îmi vină” („Deseori”).
*Rudy Roth: „Geometriile contradictorii ale singurătății”, Ed. Ars longa, Iași, 2019
