Spații culturale nr. 73 (10)

Petre ISACHI

Emma Felicia Dimitriu – ochi al sufletului sau triada triadelor lirice*

Moto: „Sufletul nu poate concepe nimic fără imaginație” (Aristotel)

1. Cuvântul în poezie

Cititorii antologiei de autor, PORTRETUL UNEI STRĂINE se vor convinge și de această dată, că poeții nu sunt indivizi, ci divizi. Vor descoperi cu (in)satisfacție estetică că nu știu care este Eul adevărat al poetei italiene de origine română, trăitoare de câțiva zeci de ani la Verona, topos poetic, eternizat de Shakespeare în Romeo și Julieta. Mai precis, în care din cele 9 secțiuni ale antologiei: I. …IARĂ TIMPUL E IUBIRE; II. TORENTE; III. NATURĂ, TU, CA O FEMEIE; IV. LA ÎNCEPUT A FOST CUVÂNTUL; V. VIAȚA CA SECUNDĂ; VI. POVARA ERORILOR; VII. MĂȘTI DE ACTUALITATE; VIII. GÂNDURI DE POET; IX. PORTRETUL UNEI STRĂINE, credeți că am putea descoperi „vocea” autentică a scriitoarei care iubește necondiționat cuvintele ce devin în poezie, culoare, trăire și muzică? Fascinată de omniprezența lirismului în Lume, de modul miraculos în care cuvintele se luminează reciproc în magia simbolurilor și în tăcerile care le înconjoară, dar și de cameleonismul Eului, poeta veroneză ne sugerează în scriitură, natura (i)rațional-estetică a omului. Divizarea Eului poetic este provocată simultan de (auto)referențialitate și de (ne)cuvintele ce configurează o tematică romantico-clasică, dar și o stare, o idee, o intenție – toate inefabile etc. Pluralitatea simfonică a vocilor lirice, psihologia abisală a trăirilor stârnesc în sufletul lectorului nenumărate procese estetice, stări interogative, ce nu erau activate, până la lectura antologiei.
Cuvântul este pentru poeta Emma Felicia Dimitriu – o artistă cu personalitate inconfundabilă, care-și trăiește poetic propria-i viață -, o secvență inefabilă dintr-o realitate nevăzută și nelimitată, cristalizată și fixată pe un semn aparent imobil și limitat. Viața concentrată într-un cuvânt îi conferă acestuia, în circumstanțe adecvate, o forță imprevizibilă. Poeta care nu a fost cucerită de libertățile postmodernismului (anumite preferințe livrești, tentația absolută a experimentului, potențarea exagerată a poeticii privirii, construcția textului doar pe seama lectorului, funcțiile multiple ale codului cultural etc.) caută permanent cuvântul care să-i asigure poemului asemănarea magică cu lucrul transfigurat. Cuvântul în poezia Emmei Felicia în loc să se afle cu lucrul în raport de semnificant față de semnificat (signas față de signum, după Thoma d’Aquino), se află în raport de analog față de imaginar. Limba poetică a italiencei de origine română dansează între două limite: de o parte muzica specifică liricii românești, de cealaltă parte – algebra superioară a spiritului. Omul este transfigurat simultan ca ființă rațională. religioasă și estetică. Limbajul poetic nu este doar veșmântul, ci însuși corpul gândirii. Desigur, ideea nu există decât atâta timp cât este spusă și apoi gândită. Se știe, poezia începe după terminarea versurilor.
Autoarea antologiei Portretul unei străine intuiește că „sufletul” cuvântului este trecutul lui. Altfel spus, într-un cuvânt coexistă trăirile, visele, emoțiile, așteptările, iubirile, temerile, fricile, fericirile, anxietățile etc., nu doar a numeroaselor generații de oameni ce l-au folosit/ transmis, ci și a celor prezente și viitoare. Pătrunzând în Eul cuvintelor, autoarea comunică și se comunică pe sine – de aici (auto)portretul în palimpsest pe care ni-l oferă antologia – sugerându-ne contextual sensurile posibile, care le-au fost date cuvintelor și pe care ele însele le-au recreat în contextul mulțimii formelor de expresie. Citez un fragment din poemul AEVEA: „… Dar e pace-n astă casă, ca în zările albastre/ Unde pâlpâie-n penumbră lumânări vii, parfumate,/ Dintre ziduri se aude murmurul unei iubite,/ Ce își tânguie iubirea pentru tine-n miez de noapte.// Pe perete o copilă, te privește prea tăcută/ Legănând încet un înger, care râde ca și tine./ Timpul seamănă iubire, ora pare că-i făcută,/ Din substanța fericirii și-a senzației de bine.” (12 iulie 2009). Această intruziune în pluralitatea de Euri a cuvântului este primul har (in)observabil al scriitoarei. Cuvântul nu este în viziunea autoarei, un simplu purtător de sensuri, de sentimente, stări, mirări, interogații, gânduri, idei filosofice, religioase, amintiri, idei etc. ci – chiar creatorul acestora. „Gândim prin cuvinte, fără ca pentru asta să avem nevoie de o vorbire reală”, era și opinia lui Hegel. Avem în vedere limba fără glas a gândirii/ limba interioară. Memoria și fantezia fecundează cuvântul poetic și potențează lirismul confesiv, reflexiv, oracular, dubitativ, gnomic etc.
Cuvintele în vers sunt în principal, ecoul unor amintiri ascunse/ informații extratextuale, introspecții, trăiri circumstanțiale, aspecte din lumea interioară a autoarei. Cuvântul nu oferă „noul”, ci trecutul nostru și poate, personal, uitatul „ieri”, încât a înțelege ceva dintr-un cuvânt/ poem „înseamnă să ni-l reamintim”, cum spunea Bergson. Citez tot din prima parte a antologiei …IAR TIMPUL E IUBIRE, din poemul Scrisoare unui prieten: „Prieten drag,/ s-au strâns amintirile pe frunzele copacilor/ care de greutate, s-au prăbușit într-o toamnă rece de/ la marginea pământului…// Prieten drag,/ s-au despărțit definitiv oceanele de mări,/ iar râurile învolburate s-au revărsat peste câmpurile golașe,/ lăsând vara fără semnificație și căldură…// Prieten drag,/ cerul s-a întins peste pământurile străine/ care nu mai au nume și loc pe hartă…// Prieten drag,/ de la marginile lumii au venit către mine solii fantasmici/ să-mi spună că cele patru anotimpuri ale anului au dispărut fără urmă…// Prieten drag,/ până și timpul, a spart într-un vârtej amețitor a sa clepsidră, izbind-o de stâncile munților din// Țara de Nicăieri…// Prieten drag,/ și atunci, unde să te mai caut? (11 decembrie 2014). Nu e greu de observat că transfigurarea simfonică a iubirii, prieteniei, despărțirii, singurătății, căutării, melancoliei etc. nu este altceva decât amintirea în extinderea ei maximă. În integralitate, antologia Portretul unei străine oferă unui cititor interesat, ontologiile singurătății și ale înstrăinării de sine și de Celălalt. Singurătatea celui ce caută în sine, adevărul ființei noastre, adevăr contaminat de singurătatea (auto)exilatului. Nu întâmplător, Boccacio, într-un comentariu la Divina Commedia, considera că adevăratul nume al acestei arte ar putea să fie „ontologie”, fiindcă poezia tinde spre rădăcinile cunoașterii Ființei.
Specific autoarei mi se pare confruntarea ei cu „agonia cuvântului”/ expresiei („lupta” pentru cucerirea formei lexicale, care să-i permită să-și exprime trăirile, mesajul, interogațiile) și corelația (in)explicabilă cu poetica tăcerii și cu poetica tainei, încât poemele – insule de cuvinte – sunt folosite pentru a închide tăcerile sau în explicația lui Paul Claudel: „Poemul nu este făcut din cuvinte pe care le înfig ca pe niște cuie, ci din spațiul alb care rămâne între ele pe hârtie”. Paradoxal, dar tocmai „spațiul alb” dintre insulele de cuvinte asigură unicitatea transfigurării unei problematici vechi de pe vremea lui Ovidius: exilul ca scriitură. Exilul pentru Emma Felicia Dimitriu pare să fie un drum spre nicăieri. Alungată de Ceilalți în exil, poeta are inteligența și vocația să se țină aproape de Dumnezeu. Secțiunea La început a fost Cuvântul exprimă autentic, această relație profan – sacru.
Sensurile poemelor sunt multiple și variabile, deși transfigurează o tematică ce impune un limbaj de repetiție, încât cuvintele aceluiași poem sunt unice și de neînlocuit. Funcția gnostic-referențială a cuvântului devine un motiv-pretext pentru a-i potența funcția estetică. Ordinea cuvintelor în poem este dictată și de viziunea tradițională (clasico-romantico-expresionistă) a scriitoarei. Se înțelege că în poezie, cuvântul nu este doar aparent imobil, ci într-adevăr imobil, fiindcă acolo își pierde posibilitatea de deplasare sau înlocuire, cum ar putea să se întâmple eventual în proză. Nu sensurile sunt importante în (con)Textele autoarei, ci emoțiile, stările, trăirile pe care le provoacă cititorului. Darul construcției formelor și ritmul adecvat permit să fie salvată viața poetică a cuvântului: „Lângă tine sunt ca focul, ce mocnește-ncet în vatră,/ pârjolind tot ce-ntâlnește, căminul, piatră cu piatră,// Lângă tine sunt cascada, ce cade-n abis să ude, … (Apropiere). Armonia scriiturii se vrea o stare de comunicare cu legile universului. Cititorul își simte prin muzica poemelor, gândurile/ trăirile sincronizate cu ordinea veșnică a lumii. Importantă pentru poeta-pictor rămâne poetica privirii.

2 Climatul policrom al dispoziției estetice

Aparent, autoarea nu pare preocupată de relația dintre conținutul unui poem/ subiectul și „forma”/ genul/ specia lui. Se știe, forma, după Aristotel, este singurul element accesibil inteligenței, în antiteză cu „materia” care lipsită de formă este absolut de neînțeles. Poeta din Verona încearcă să împace – în opinia noastră – „estetica conținutului” („ceea ce place, ceea ce este moral, ceea ce înalță omul în cerul metafizicii sau al religiei, în sfârșit, ceea ce este exact, ceea ce este natural frumos” ) cu estetica formei (consideră „subiectul/ conținutul” drept un schelet pe care sunt valorificate „frumoasele forme sau armonia sau simetria, singurele elemente care pot satisface judecata estetică”). Convingerea că nu doar poezia, ci orice formă de artă nu exprimă decât o „clipă” de Artă, domină antologia. Să nu uităm, E.F.D. și pictează, iar Italia i-a oferit, cu prisosință, prilejul să aleagă între arhitectură (arta forțelor elementare ale materiei), muzică, care este „limbajul voinței” (A. Schopenhauer) și pictură – poezie ce se vede în loc să se simtă (Leonardo Da Vinci). Artista a fi rămas credincioasă Poeziei sub influența liricii, a mitologiei românești și a filosofiei lui Hegel, credem noi, deoarece prin cuvânt/ gând se află cel mai aproape de Absolutul spiritual. Lucrările pictoriței confirmă proiecția sinelui, tentația imaginarului și ideea că toate trăirile, problemele izvorăsc din ochi: visul, iubirea, moartea, prietenia, speranța etc.
Starea sufletească/ dispoziția estetică specifică scriitoarei ce a optat pentru exilul în Italia – ca destin, salvare, terapie, revoltă, regăsire, întâmplare, dor de ducă, dilemă, lehamite etc.? – conferă unicitate antologiei și exprimă mișcarea, direcția spiritului, o viziune, o conștiință generată de „avatarii lui Ovidiu” cel ce a știut că exilul adevărat nu poate fi altceva decât un drum fără întoarcere, care perpetuează fatal, înstrăinarea, însingurarea și dezrădăcinarea, dar și creativitatea. Citez din cea de-a doua parte a volumului, TORENTE – poemul Reîncarnare: „Am rădăcini adânci precum castanii/ Căci mă simt stranie și milenară./ Păcatul meu, că-n trecerea cu anii,/ M-am tot născut în lume, iar și iar.// Și-n orișicare viață am avut,/ Se vede trist, că-mi rămânea mereu,/ Cu fiecare an, alt început,/ Să-mi tot plătesc, cu lacrimi, statul meu.// N-am fost îmbălsămată niciodată,/ Căci sfinții sunt ca îngeri luminați./ Nu sunt femei de viță nobilă pătată,/ Amante des iubite de bărbați.// Dar singurul meu „bun” cu care soarta/ M-a înzestrat, să nu fiu blestemată./ A fost acela hărăzit la poarta,/ Iubirii, să nu pot fi înșelată.// Căci libertatea ce-o ai prin iubire/ De sine și de-o cale luminoasă,/ E mai presus de orice fericire,/ Când voi muri, mă-nalț, stea norocoasă.// Și voi intra în sufletul de fată,/ Ce se va naște la-nceput de an./ Ca să-i aduc lumina toat-odată,/ Ce să-i dureze-n viață, zeci de ani.// De fiecare dată, soarta-mi crudă,/ M-a-ntors din drum, s-o iau iar de la cap,/ Cu reticențe o accept, cu ciudă./ Și-ncerc să fug, să fac orice, să scap…// Dar sufletul-mi revarsă doar iubire,/ pentru aproape toți ce m-au lăsat,/ Le dăruiesc din suflet fericire,/ Și nu primesc nimic din ce-am dat.// Târziu, cândva, voi scrie doar de bine./ Vorbindu-vă de viață, ca în gând,/ Și de norocul unora cu mine,/ Ce-a fost bătut mereu, ca frunza-n vânt.// Când vin puhoaiele să rupă malul,/ Smulgând din loc, chiar și pe cei mai tari/ Pe mine-ntâi, mă tot răpune valul,/ Că nu am rădăcinile prea mari.// Statornică am fost și altruistă/ Dar nimeni n-a văzut, c-ar fi așa,/ Și toți râdeau de fața mea prea tristă,/ când răbufnea durerea-asupra mea.// De voi iubi, voi fi în altă viață,/ Voi prinde aripi, în alt început,/ Și dacă soarele-mi va râde-n față,/ Voi fi doar sus în cer, nu pe pământ.” (5 ianuarie 2009).
Antologia Portretul unei străine este pentru cititor o invitație la un dialog – altul cu fiecare nou lector – dialog ce are sensul pe care i-l va da receptorul. Conținutul judecății estetice (funcției estetice a Textului) este reacția subiectivă a cititorului, față de poem, care poate să fie „frumos”, fiindcă-i place. Iată câteva poeme care plac de la prima lectură: Puterea dragostei, Sărbători, Septembrie, Femeie, Armonii de toamnă, Părinților, Cuvântul etc. Fac precizarea că „frumosul” din aceste poeme nu are o natură referențială, ci spirituală, emoțională/ sentimentală. Poezia este în esență un mister, încât lectorul recreează Textul/ contextul, după principiile pe care le crede adecvate. Scriitura reiterează teza că frumosul este în sine social, este dispoziție, provocare la dialog, monolog, interogație, mirare. Poemul – operă a spiritului – se referă la ceea ce se naște, la ceea ce a provocat nașterea și la nimic mai mult, încât desăvârșirea poemului/ antologiei ne revine nouă, cititorilor, coautori ai scriiturii.
Nu mi se pare deloc întâmplătoare includerea simbolismului numărului nouă (triada triadelor la pitagoreici) în structura compozițională a antologiei. Este măsura gestației: Lethe suferă 9 zile și 9 nopți durerile facerii; 9 luni durează gestația umană. Este, în același timp, simbolul încoronării efortului creator: cele 9 muze sunt create de Zeus, în 9 nopți de dragoste. La Hesiod în Teogonia, 9 zile și 9 nopți a durat separarea cerului de pământ. Intuind că 9 semnifică întoarcerea multiplului în unicitate, Emma Felicia Dimitriu conferă unitate estetică volumului și implică pluralitatea Eurilor sub simbolistica șarpelui Uroboros ce-și mușcă coada – semn că artistul se hrănește din sine însuși. În scrierea multor limbi, cifra 9 are această înfățișare a cercului, a curbei, a buclei ce se închide. „Coada” antologiei (IX) se numește – nu este deloc întâmplător – Portretul unei străine, probabil, după numele poemului cu același nume. Interogația ce străbate scriitura: Ajungem să nu ne mai cunoaștem pe noi înșine?

3. Empatie sau contemplare?

Parafrazându-l pe Nietzsche, putem spune că poezia/ arta începe de la doi. Cel de-al doilea poate fi co-autor/ co-jucător sau simplu spectator la spectacolul lumii regizat și jucat de scriitor. Antologia prin problematica propusă cere simultan din partea receptorului, participare dinamică (empatie) și participare pasivă (contemplare). Participarea dionisyacă sau apolinică este un element obligatoriu în receptarea poeziei/ Artei, Fondatorul esteticii fenomenologice, R. Imgarden distinge în fiecare operă de artă/ poem trei nivele: 1. fizic; 2. artistic; 3. estetic. Cel artistic este produsul acțiunilor conștiente ale autoarei asupra obiectului fizic (conținut, formă, viziune, limbaj, filosofie etc.), în timp ce nivelul estetic este rezultatul intervențiilor conștiente ale receptorului, – ce implică participare empatică sau/ și contemplativă, – în spirit dionisyac sau apolinic.
Partea a III-a : NATURĂ, TU, CA O FEMEIE reconfirmă opinia lui P. Eluard: „Puțin ne interesează ca poetul să fie inspirat, ceea ce dorim este să ne inspire el pe noi”. Scriitoarea are grijă permanent de dorințele cititorului; adică respectă afirmația inspirată, dar întru-câtva absolută a lui P. Valery: „Ceea ce valorează numai pentru noi nu valorează nimic. Aceasta este legea literaturii.” Iat-o în poemul care dă numele celei de-a III-a părți a volumului: „Ce măreție se arată în cale soarelui răsare/ E ca și când varsă pe lume, sclipirea lui cuprinzătoare./ pe pajiștile înflorite, culorile sunt parcă vii,/ Ca și crâmpeie de cristale, multicolore, mii și mii.// Nici ochiul critic nu mai poate găsi din toate un defect./ Natura este măreția, puterea celui drept, Perfect,/ Căci așezată între axa, planeta noastră-ncântătoare,/ Ne-arată măreție-n munții ce-și oglindesc piscuri în mare.// Iar verdele cel autentic e-n straja brazilor de vis,/ Podoaba frumuseții caste, cu cetine în Paradis,/ Ce străjuiesc în anii tulburi, făcând apel la-naltul cer,/ Să predice în liturghia naturii caste, giuvaier.// O, Doamne, câtă frumusețe ne-ai dăruit cu-această viață!/ Făcând licoarea cea mai pură din roua cea de dimineață./ Spălând, purificând natura, ca frumusețea să ne fie,/ Atât de vie în culoare, nepământeană armonie.// Tu, vrajă plină de-ncântare, natură, tu, femeie pură,/ Ce dai binețe omenirii ca și o sfântă creatură,/ Tu strălucești în ochii limpezi, privindu-te la nesfârșit,/ În contemplația iubirii, la plus și minus infinit” (Natură, tu, ca o femeie, 21 iulie 2016).
De remarcat că trăirea interioară nu este un sentiment simplu sau complex, ci ceva nou, independent și de sine stătător, ceea ce s-a numit inspirație sau „suflu divin” și care este alcătuită/ alcătuit din amintiri – întreg fenomenul Artei este amintire – ivite din fantezia „creatoare de idei” a poetului-pictor Felicia Emma Dimitriu. Antologia are ca azimut sensul vieții. Autoarea configurează firesc, pluralitatea punctelor de vedere: sensul vieții este viața însăși (nivelul simțului comun); sensul vieții este dincolo de viață (viziunea teologică – în acest caz poezia este teologie, după autorul Decameronului); sensul vieții stă într-o valoare determinată (a fi, a face, a avea); sensul vieții constă în căutarea și instituirea lui (ceea ce fac toată viața și toată moartea, filosofii și artiștii); sensul vieții este (auto)realizarea ei – puterea miraculoasă a creației; iubirea (temă pe care o întâlnim aproape în întreaga antologie) fiind în viziunea poetesei din Verona, tot o creație, o geneză, o forță modelatoare.
În alchimia antologiei contează nu doar amintirile personale, care alcătuiesc canavaua conștiinței artistei, ci și amintirile colective ale poporului (român, italian?) căruia îi aparține. La capitalul poetic moștenit se adaugă ceea ce autoarea a învățat, a trăit și a imaginat. Imaginația – acest „ochi al sufletului” – aparține prin excelență spațiului poetic (în sensul pur etimologic al termenului), elementul principal, care exprimă, dar și revelă libertatea fără limite, care abolește, dacă vrea, orice contact cu „realul”. Aspirația spre Absolut face ca libertatea să pară infinită = Deziluzie. În realitate, ea, libertatea, rămâne permanentă virtualitate și deschidere. Atât! Suficient însă pentru căutările Emmei Felicia Dimitriu, poetă ce reconfigurează poetic, prietenia și frăția istorică dintre România și Italia.

4. Ce caută poetul? Realitatea în cuvinte sau cuvintele în realitate?

Memoria/ „mama Muzelor” și imaginația/ ficțiunea se leagă interior și profund, în alchimia poemelor, încât este imposibil să existe una fără cealaltă. Autoarea antologiei – un colecționar atipic de trăiri – era de așteptat să transfigureze trăirile și ideile ei, în relație cu fraza: In principio erat verbum et verbum erat apud Deum, et Deus erat verbum/ La început era cuvântul și cuvântul era la Dumnezeu și Dumnezeu era cuvântul. Partea a IV-a a cărții: LA ÎNCEPUT A FOST CUVÂNTUL confirmă credința nestrămutată a scriitoarei italiene de origine română, în realitatea Cuvântului divin și a Cuvântului întrupat (Mi-e teamă, Doamne; Maicii Domnului; Scrisoare Sfântului Nectarie; Renaștere; În bezna păcatelor; Scrisoare Dumnezeului meu; Geneză).
Viziunea pare să fie cea din Pseudo-Dionisie Areopagitul. Cuvântul este simbolul cel mai pur al manifestării Ființei, al Ființei care gândește și se exprimă pe sine. Iată transfigurarea, din 2017, a Emmei Felicia Dimitriu: „Nici faima și nici vorbele-nțelepte/ Nu te vor ajuta să ajungi sus./ Ci sârguința-n care urci pe trepte,/ Ca să ajungi la sânul lui Isus.// Când tu, din visteria ta poți scoate,/ Cuvântul sacru, spus la o durere,/ Se nasc în suflet slove minunate,/ Ce se prefac în slavă, în tăcere.// Și harul Său de preț îl dăruiești/ Acelora ce-n suflet pot să-l poarte./ O mică părticică , să sfințești,/ Cuvântul ce ajunge pân-departe.// De-aceea, nu-i nimic să egaleze, Trăirea, ce cu dragoste te suie,/ Făcându-și loc în tine, să vegheze,/ când sui încet-încet pe cărăruie.” (CUVÂNTUL, 30 august 2017). Memoria, fantezia creatoare, inspirația și gustul estetic/ inteligența artistică sunt sursele liricii din prezenta antologie, al cărei prim scop este comunicarea către un auditoriu necunoscut și nedefinit, dar simpatizat hristic.
Ontologic vorbind, libertatea creației coexistă ireductibil cu necesitatea. Câmpurile de intersecție – omniprezente în antologie – sunt: cauzalitatea, legitatea, condiționarea și întâmplarea, toate laolaltă configurând realitatea care izvorăște întotdeauna dintr-o posibilitate. Libertatea are vocație istorică. Înaintăm în Istorie cuplând Onticul și Logosul, până la intimitatea ființării – ne sugerează hegelian, poeta. Subiectul și obiectul antologiei/ ontologiei interacționează într-un interogativ joc al raționalității și hazardului, al ordinii și al dezordinii: „Când ordinea e adânc constituită, libertatea e posibilă. Când ordinea e precară, așadar aparentă, ea nu are șansa decât de a deveni tiranică. Câtă ordine latentă, atâta libertate în act” – spune Andrei Pleșu despre corelația: libertate – ordine – dezordine, în actul de creație. Liberul arbitru, spontaneitatea și imprevizibilul îi asigură cititorului, tiranul nostru absolut, să jongleze cum vrea cu „libertatea” pozitivă, negativă, morală, axiologică, filosofică, religioasă, politică etc.
Metafizica clasică a scriiturii asigură raportul poetei cu valorile obiective ale tradiției literare și corelația dintre (sub)conștientul individual și cel colectiv. Deosebit de inspirată mi se pare imaginația autoarei, capacitatea ei de a fictiviza, adică de a reprezenta/ transfigura rațional o realitate absentă. Dacă fantezia imaginează ceva nou, memoria – amintirea care creează individualitatea Eului – trimite la modelul ei etern. Și în capitolul LA ÎNCEPUT A FOST CUVÂNTUL, amintirea/ memoria fără fantezie/ ficțiune nu este creatoare și fantezia fără amintire este în afara realității. În subtitlu, nu am folosit doar o simplă interogație retorică. Poetul Emma Felicia Dimitriu caută simultan realitatea în cuvinte, dar și cuvintele în realitatea pe care vrea să o transfigureze într-un poem ce nu se termină niciodată și devine – metaforic vorbind – „asamblor de suflete” ale cititorilor,, asemenea unui magnet ce transmite forța lui de atracție oricărui fier ce ajunge în contact cu el.

5. Viața – jocul hazardului sau Eul poetului este un eu universal

Viața – comedie pentru omul de spirit și tragedie pentru omul de suflet – transfigurată drept o „clipă suspendată” este pentru orice poet (E.F.D. nu face excepție!) o luptă pentru nemurire, dar și un „joc al nebuniei” de a crede că putem învinge timpul, infinitatea de absurdități existențiale, condiția de sclav postmodern, neliniștea permanentă, seria de renunțări, nenorocul de a juca roluri ingrate, în acest Teatru al Lumii, în raport invers cu mărimea talentului și a posibilităților etc. Sfetnicul, când agreabil, când ingrat, al poetei este timpul – „imagine a eternității”, cum îl definea Platon. Deși vorbește din adâncul sinelui, autoare antologiei Portretul unei străine confirmă universalitatea fenomenului poetic, adică face în mod firesc trecerea de la „Eu” la „Noi”. Reamintim opinia lui A. Rimbaud: „Pentru că Eu este un altul… poezia mea depășește întotdeauna ceea ce sunt în clipa când scriu”. Poate pentru a se elibera de angoasa „Eu este altul”, autoarea își datează cu acribia istoricului toate poemele. Dar să vedem cum glosează în VIAȚA CA O SECUNDĂ, despre acest „acest vis din care te trezești, murind”(Voltaire). Poemul are un titlu care spune totul, despre fatalitatea destinului: „Ce-i viața? Un suflet închis într-o carcasă/ Cu drept de ieșire la prima lui șansă./ Să se plimbe haotic prin lumea ireală,/ Creând idealuri de visuri, în fală.// Ești veșnic alert, neștiind ce-o să fie?/ Când joci șansa toată ca la loterie./ Te simți prins în jocul cu faptele clare,/ Și-ți riști existența, sperând o schimbare.// Stai în așteptare, să pierzi sau să iei,/ Din lumea nebună doar vreo câțiva lei,/ Uitând că în miză nu-i tot ce ai pus./ Ci-i frica de moarte, ce-o ai mai presus.// Te simți mult mai mic decât te-ai născut,/ Căci în marea grabă să joci, ai pierdut./ Și nici nu vezi bine la vreun capăt de drum/ De mai poți schimba soarta, de mai poți fi iar bun.// Dar timpul n-așteaptă ca să riști ne-ncetat./ Căci îți cere dobânda chiar la tot ce ți-a dat/ Și-atunci, vezi că viața ți-a fost numărată,/ Cu fiece clipă, trăită, visată.// Te zbați în neștire, să întorci tot ce-a fost,/ Regretând că pe lume n-ai avut nici-un rost…/ Căci la ora în care te-ai născut pe pământ,/ Ți-au semnat condamnarea șase îngeri plângând.” (Condamnare, 3 decembrie 2006). De ce șase îngeri? În numerologia sufletului, numărul 6 este considerat a fi arhetipul preotului, călugărului, dar și al șamanului, al celui ce creează miracole, al celui ce creează un spațiu sigur și sacru. Poate fi, desigur, și arhetipul poetului – sfințenie, asistență, grație divină, fair-play, libertate, dor de dor?
În viziunea autoarei antologiei, sufletul ține tot de destin, de eternitate, de ilimitat, spre deosebire de conștiința poetului, care e finită, relativă, provizorie ca reflectare, subiectivă, veșnic nemulțumită de sine etc. Lupta cu destinul este de fapt, supratema antologiei. Și de aici, aura tragică a scriiturii.
Poeta ce vorbește din adâncul sinelui, ce trăiește foarte intens singurătatea, care prin individual ne descoperă pe noi, mai profund, deși retorica este personală, confesivă și poate eliberatoare. Emma Felicia D. păstrează echilibrul personal-impersonal, știe că un artist este pierdut, dacă se îneacă în întâmplări sufletești strict personale, fără să facă trecerea de la „Eu” la „Noi”. Îi reușește introspecția vagă în adâncul subconștientului, configurând o interferență personală între melosul apolinic și extazul dionisiac, specific Italiei/ României, încât Eul a devenit un Altul: „Privesc printre genele ochiului deschis/ Unilateral/ Fără să amestec nimicul/ În substanțe lacrimale/ E ca și când dintr-o privire,/ Mișcarea, pare să se desfășoare/ La fel de unică,/ Ca și modul în care privesc./ Lateral,/ E numai întunericul./ Nu se mai vede profund/ Decât inima mea,/ Care plânge încet-încet/ Nepăsătoare la tot/ Ce mai poate fi văzut și prin genele/ Celuilalt ochi.” (Printre gene, 24 februarie 2014). Viața este văzută în spiritul lui Voltaire – impresia pe care o lasă scriitura – în sensul că nu există pentru om decât trei evenimente: nașterea, viața și moartea; el nu simte că se naște, suferă că moare și așteaptă să trăiască.
Autoarea sugerează permanent că legea vieții este lupta. Însăși biografia Feliciei Emma Dimitriu, de scriitoare americană postmodernă, confirmă că viața noastră și Lumea – îmbătată de băutura amețitoare a rătăcirii și nepăsării – în care ne aflăm, e alcătuită în mod misterios din libertate și necesitate. Viața, lasă să se înțeleagă poeta trăitoare în Verona, e condusă de noroc, nu de înțelepciune, încât, oriunde s-ar afla, nimeni nu duce viața pe care și-a ales-o. Rămâne deschisă întrebarea dacă noi alegem sau suntem aleși! Se confirmă în antologia lirică că viața e „o părere” (Democrit), un „joc al nebuniei” (Erasmus), al hazardului sau al unei puteri tiranice, oculte și mai puțin opera minții și voinței noastre. Autoarea antologiei poate să afirme fără să greșească, asemenea lui Rimbaud, că poezia mea depășește ceea ce sunt în clipa când scriu, „pentru că Eu este un altul”. Desigur – practic este imposibilă o delimitare între Eul personal și sinele universal. Poezia nu este exteriorizarea personalității poetului E.F.D., ci modul de eliberare a lui, de aceasta. Dacă avem în vedere că un poem bun este acela pe care cea mai capabilă interpretare nu-l poate epuiza, poemele din antologia scriitoarei româno-italiene confirmă constatarea lui Derrida: Cineva îți scrie ție despre tine, referitor la tine sau mai exact: eu niciodată nu semnez poemul, celălalt îl semnează. Să nu uităm: noi semnăm poemele din antologia Portretul unei străine. Străinul din poemele Emmei locuiește confortabil în noi și perpetuează frumusețea și singurătatea Lumii.

6. Eroare – adevăr – poezie

Aflată permanent în căutarea adevărului, poeta trăiește un ciudat și inexplicabil sentiment al erorii, deși, aparent paradoxal, cea mai mare parte a erorilor ne vin mai ales de la alții. Explicația pare simplă, din moment ce atât adevărul, cât și eroarea provin din același izvor, și, cum spunea Seneca, error immensus est, iar Cicero a fost convins toată viața că plena errorum sunt omnia. Ontologiile singurătății potențate de exilul interior și, probabil, de procesul de înstrăinare îi provoacă poetei o durere sufletească comentată cândva de același Seneca: „partea cea mai bună a durerii este că dacă durează nu e mare, iar dacă e mare nu durează.” În această a șasea parte a antologiei, poeta își asumă riscurile cunoașterii. Face eforturi vizibile să conștientizeze această cunoaștere de sine. Este și opinia lui Blaise Pascal: Trebuie să ne cunoaștem pe noi înșine și când acest lucru nu servește la aflarea adevărului, cel puțin ajută la îndrumarea vieții, (scop) față de care nu e nimic mai just”. De observat, totuși, cum gândirea aplicată lucrurilor exterioare, nu își este sieși sprijin:
„Cu zeci și zeci de picături de-otravă/ Calmez tristețea, o maschez în mine./ Să nu se vadă trista mea epavă/ În nopți târzii, când somnul nu mai vine.// E o senzație de frig și înghețare,/ Când corpul se întinde abătut,/ Se-acoperă imagini la întâmplare,/ Ca să mă resemneze de trecut./ / Dar orele trec greu, des numărate,/ cu fiecare zbatere de viață,/ Am orologiile parcă să înfiereze/ Când falsa otrăvire-mi dă speranță.// Trăiesc imagini ce mă împresoară,/ Sunt luminițe ce le văd trecând,/ Când ochii mi se-nchid, ultima oară,/ Și când adorm târziu cu tine-n gând.// Pe-o lume, într-o grotă fără apă/ Așterne mintea, sufletu-mi prea trist,/ Amăgitor, iubirea parcă sapă/ Adâncul ei în care nu exist” (Somn iluzoriu; 13 ianuarie 2009). Constatăm că lucrările imaginației – superba putere, inamica rațiunii – nu sunt decât producătoare de eroare și falsitate. Adevărul lumii ne scapă, prin urmare, pentru că omului „nimic nu-i arată adevărul” în ceea ce îl înconjoară. Devine clar și pentru cititor, că sinele este singurul sprijin al poetei.
Cum spunea Pascal în Cugetări, Eu-l poetic nu ni se dezvăluie ca obiect, ci ca problemă, încât poeta/ cititorul tinde să-și cunoască propriul neant. Pentru a se elibera de anxietăți, iluzii etc., autoarea antologiei consideră că urmează o „sentință divină”:
„Îmi pare viața un intens infern./ Un purgatoriu-ncins, să ard de vie./ Că-n toate viețile ce m-au creat, etern,/ Am fost făcută, pentru a fi… vecie.// Nu știu câte-am înfăptuit pe lume,/ Câți m-au urât sau pe câți am iubit./ „Vremelnicia timpului” am nume,/ Am fost născută într-un infinit.// Azi pătimesc pentru vreo viață tristă,/ Ce nu am onorat-o niciodată/ Știu doar, că încarnarea mea există,/ Și-am fost sortită doar, nemăritată.// Căci în trecutul meu, făcut să doară,/ Am mișelit, ucis sau înșelat/ Un suflet bun am fost, doar prima oară,/ Și l-am pierdut în cel mai lung păcat.// Acum trăiesc într-o tristețe clară./ Și, ce-am făcut mi-am redobândit mie./ Aceeași mărturie milenară./ Mă-absoarbe într-o gură mare, vie.// Încerc să cer iertarea și iubirea,/ În viața și spațiul spiritual./ C-am făcut legământ cu veșnicia./Să șterg din karma mea de criminal” (Sentință divină, iunie 2010).

7. Măștile prezentului etern

Poeta din Verona știe că locuim într-o lume ca teatru, încât transfigurează în viziune clasică, misiunea socială a scriitorului: aceea de a propune explicit și implicit, un tip ideal de om virtuos – în sens filosofic. De aici caracterul preponderent educativ al poemelor de acest tip, în care masca este simbolul unei identificări. Sub pluralitatea măștilor, scriitoarea satirizează o tipologie etern umană, sub care cititorul vede modurile de manifestare ale Sinelui universal. Se știe, masca operează ca un fel de catharsis, care nu doar ascunde, ci și dezvăluie viciile de care trebuie să ne eliberăm. Poemele în care spiritul ironic, sarcastic și satiric își dau mâna sunt scrise sub imperativul rațiunii, tocmai pentru a promova valorile morale necesare omului, el însuși un poem, pe care Ființa l-a început. „Măștile” configurate satiric de Emma Dimitriu sunt simultan un simbol al metamorfozei, al dedublării și mimetismului:
„Într-o lume prea nebună crește numai mătrăgună,/ Iarba rea ca idioții, lașii milei, bandiți și hoți./ Totul-i netrebnicie, toți sunt plini de lăcomie/ Prea burtoși, scuipând venin, numai ură și pelin./ Astăzi soarta-i însemnată, stă la cei mai mari, furată,/ Guri hapsâne și hidoase, strâmbe, mari, libidinoase./ Ei te fură și te vând, dar stau sus, în primul rând./ Și adulmecă mereu cum și când să-ți facă rău./ Bieți mișei și venetici, ați stricat rostul pe-aici./ Plecați capetele-n față, în mizera voastră viață/ Și priviți cum lăcomia sărăcit-a omenia./ Toate-s vechi și noi mai toate, doar blesteme și păcate,/ Iar în timpul ce s-a scurs v-ați făcut mereu de râs./ Ați distrus pe cei din față doar cu simpla voastră greață./ Sunteți doar urmașii lumii în comedia minciunii/ Ce visează la câștig, de e cald sau de e frig/ De e vară sau de-i iarnă, peste lume se răstoarnă,/ Urâciunea, neghiobia, îngâmfarea cu mândria./ Toate-s legea unui Iad unde totul este fad/ Unde nu e Dumnezeu, acolo e dracul zeu./ Astăzi scriu să v-amintesc, în cuvinte deslușesc,/ Voastra joasă speță care, n-are rang, n-are valoare,/ N-are nici un strop de bine. Sângele e rece-n sine,/ E veninul unei unui șarpe din strămoși și n-are moarte./ Doar urmașii lui Satan ce vă-mbată an de an/ Cu iubirea de arginți, fără Dumnezeu sau sfinți./ Fără nici o-ngăduință, fără crez și umilință./ Viața voastră-i însemnată, ba cifrată și codată./ Unde-i cuibul celor mari, plini de sine, dar precari./ Buni în iadul cel colos, sus și-atât de trași pe jos/ Peste toată-această șleahtă, crește-n număr, sus pe treaptă,/ Demonul cel dezgustat, Tartorul în plin păcat./ Cei ce se-nmulțesc la rău, îi separă Dumnezeu./ Doar cu pulberea cea fină face praful din grădină./ Căci Grădina este-un Rai, prea păzit pe-un colț de rai,/ Într-o lume minunată, unde nu veți sta vreodată./ Meditați la ce-a rămas până la ultimul ceas./ Căci oriunde veți tot strânge, sus sau jos, oricum veți plânge!// Din comori și bogăție, Dracu-și face temelie:/ Talpa joasă-a iadului, în Tara Păcatului” (Talpa Iadului; 26 iulie 2016).
De remarcat cum „măștile”, unele caricaturizate, configurate sarcastic de autoare, păstrează funcția satirico-acuzatoare și îl pune pe purtătorul ei în afara legilor obișnuite. „Măștile” fură identități, spun adevărul, pedepsesc verbal, fără a fi pedepsite. Ele completează nefericit arpegiile destinului: viața și moartea ne sunt date. Aici, acum, așa! Se știe că murind facem universului dovada că suntem oameni. Dar pe de altă parte „murind, fac rău iubirii mele” (Shakespeare), ceea ce înseamnă că dacă iubești cu adevărat nu ai mandat pentru moarte. Este unul din mesajele cheie ale antologiei.

8. Cogito, ergo sum

Agitația sufletească ce străbate scriitura poetei din Verona definește termenii unei relații inconfundabile cu propriul prezent, văzut ca tărâm prin excelență al finitului. Aflată în căutarea adevărului ontologic, scriitoarea oferă o anatomie a neliniștii străinului/ autoexilatului, pentru care idealul rămâne visul – pe care-l vedem și pe care nu-l trăim. Idealul poeziei din prezenta antologie este asemenea Afroditei din Milo, cu mâinile frânte, simbol al frumosului care nu îmbrățișează. Convinsă că noi nu trăim în mod real decât în clipele în care gândim și că doar gândurile mari vin din inimă, Emma Dimitriu vede în „gând” nu doar un har al cerului, ci – folosesc expresia lui Bacovia – un „pierdut vâslaș pe-al vremurilor mers”, care o ajută să topească în limbajul poetic cele patru forme introvertite, pe care le insuflă prin cuvinte, în sufletele cititorilor: cea profetică a lui Apollon, inițiatică/ mistică a lui Dionysos, poetică a Muzelor și erotică a Afroditei. Așa se explică lărgirea și valorificarea proceselor interioare, cum sunt: memoria, ficțiunea/ fantezia, rugăciunea, meditația, elegia filosofică, introspecția etc.:
„Trecutul iar începe să-și stoarcă-ncet veninul/ Deși rămâne umbra acelui stins apus./ Ascunsă printre vremuri, purtată de Iisus,/ Respir aroma dulce, revăd în zori sublimul.// Roșeața pală-a serii, re-nvie anotimpul/ Îmi dă suflarea caldă și dulce-a primăverii./ Stau jos lângă un brad, ascult murmurul serii,/ Revăd zâmbetul sincer… dar cum mai zboară timpul.// Întreb tânărul care îmi va iubi de-acum/ Chiar gândul cel mai aprig din flacăra iubirii:/ Spune-mi dar, dulce stea, tu îngerul sclipirii,/ Iubi-vei astă fată ce-o strângi ușor cu mâna?// Hazard al tinereții, vrei oare să ne fie,/ Altarul cununiei, o poartă-a-ngenuncherii/ Să punem capăt temii și veci de veci durerii/ Să nu răspundem celui ce-ndeamnă-o nebunie?// Dacă-am putea rămâne de-a pururi visători,/ Și iubitori de îngeri, precum e Dumnezeu,/ Ne-am dărui iubirii alături tu și eu,/ Vom fi noi doi o lume, prin lume zburători.// Vom fi lumea aceea de doi copii curați/ Prin veacuri mișcătoare, prin Univers vom fi,/ Vom fi iubire, viață, mai tare-om străluci,/ Și-apoi uitați de oameni, vom fi înaripați.// Iar soarta noastră va dispărea pe veci/ În infinit nu este amarul, nici urgia./ Prin veacuri vom pluti, privește veșnicia,/ Suntem un trup și-un suflet, iubite, să nu pleci!// Îngenunchind alături de trupul sprijinit,/ De trunchiul verde-putred al bradului umbros/ Iubita lui sta dreaptă, spunându-i rușinos: „Pe noi nu ne desparte nimic. Pricepi? Nimic.” (Inscripție în timp, 3 mai 2019).
Implicarea sacrului (categorie emergentă) în problematica antologiei a fost făcută prin transfer, prin apelul la actul genezic al oricărei creaturi posesoare de suflet, care prin definiție aparține fluxului supranatural, extra-teluric, ordinii raționalului divin/ suprem. Vocea autorizată a lui Mircea Eliade ne amintește că sacrul și transcendența au fost și sunt două moduri fundamentale de apropiere a omului de el însuși. În acest sens le veți găsi problematizate în scriitură.

9. Mitul patriei – între sacru și profan

Remarcabilă mi se pare în această antologie a exilului provocat de oameni, niciodată de locuri, modul constant, gândirist/ ortodoxist, în care scriitoarea își cinstește țara în care s-a născut, își iubește părinții, familia (din România și din Italia), prietenii, valorile specifice românismului, poate ca un contrapunct al tendinței de înstrăinare – v. Portretul unei străine 24 iunie 2009; Identitatea românească, 5 mai 2015; Toamnă românească, 13 septembrie 2015; Străinătate, 4 ianuarie 2019; Minte umană, 13 aprilie 2010; O mie de întoarceri, 3 februarie 2020; Cărăușul îndoielilor, 19 noiembrie 2019; etc. Lectura acestor poeme reconfirmă opinia lui Napoleon despre patriotism: – prima virtute a omului civilizat. Mi-am amintit de patriotismul napoleonian și pentru că oamenii au pierdut aproape inexplicabil valorile de 2000 de ani ale civilizației?!
Lectura integrală a antologiei Portretul unei străine – în realitate o simfonie a destinului/ a vieții, aici, acolo, acum, așa – mi-a amintit un punct-cheie din Decalogul exilului, de Eugen Vasiliu, din care voi cita și voi parafraza, pentru că exprimă la modul fericit, metafizica și starea dubitativă a poetei: „Știu că Exilul absolut este viața. Ca o alungare din neființa în care ne întoarcem negreșit. Știu că Exilatul absolut este Dumnezeul meu. Ca unul plecat dintr-o lume pe care a făcut-o abia după aceea”. Știu că voi iubi întotdeauna Italia, dar și România natală. Ca pe o dulce, uriașă și sacră iluzie. Departe, departe, departe, departe… Adică aici, în Verona… Așa și acum în România! Aproape, aproape, aproape… Mai aproape de Dumnezeu. Corelați, vă rog, cu poemul Numele tău, Țară: „Ți-am scris numele pe fiecare piatră/ care mi-a rănit tălpile goale/ Și strigătul lor mi-a urmărit anii// Ți-am săpat numele pe trupul meu,/ Literele au crescut odată cu mine/ Și-acum, uriașe, te strigă…!” (4 februarie 2020). Eficient implicat este motivul pietrei – simbolul solidității, tăriei, statorniciei și perenității.
Ca să fiu bine înțeles, exilul poetei Emma Felicia Dimitriu se înscrie fatal, în demonia existențială a Istoriei, înregistrată pe toate meridianele lumii. Ce nu am înțeles niciodată, de ce-i uităm (ca să folosesc un eufemism) noi, scriitorii români, pe „avatarii lui Ovidiu” (cum îi numea cândva Laurențiu Ulici)? Singurii care mai perpetuează – numai ei știu cum! – cu har estetic și perseverență sisifică, pe aproape întreg mapamondul, spiritul limbii, al culturii și al civilizației române. Nimeni nu mai aude strigătul scriitorilor români din diaspora? Dacă nu noi, scriitorii, atunci cine?!
Antologia de autor care ne oferă portretul în palimpsest nu doar al scriitoarei, ci și al fiecărui cititor, confirmă opinia lui Eugen Ionesco: orice operă literară/ de artă este o expresie a unei realități incomunicabile. Tocmai această „realitate” incomunicabilă, adică duhul inanalizabil din Portretul unei străine potențează farmecul scriiturii, muzica ei specifică. Cunoașterea de sine însuși conferă un sens activ, celor 9 secțiuni/ capitole – triada triadelor lirice – ale antologiei Portretul unei străine. Cioranian exprimându-ne: „Cine nu se gândește la el rămâne străin sie însuși”. În realitate, noi suntem creatorul „străinului” din noi și de lângă noi. În viața fiecăruia dintre noi, nu există de fapt, decât o singură și mare vinovăție: cea proprie!?

*Emma Felicia Dimitriu, PORTRETUL UNEI STRĂINE, Editura Magic Print, Onești, 2020

Distribuie: