Literadura nr. 18 (5)

Tudor CICU

În neatenția generală/ed. eLiteratura, 2019 – de Ion Lazu

După „Vreme închisă” (Jurnalul anilor 1979 și următorii până în 1989) lecturăm și Jurnalul anilor 2001-2004 și începi să înțelegi că astfel privește cu admirație lumea, numai omul estetic, cel care are suflet și „armură” de artist și își poate stăvili, când vrea, pornirile contemplative, aplecându-se asupra scrierii și îi transferă din pulsul trăirilor sale focul în care se modelează creația. Fiind un scriitor al detaliilor, Jurnalul devine o necesitate prin a se rosti în cam tot ceea ce gândește: „Asta (jurnalul – n.n.) se citește acum mai mult ca orice altceva. Pe Cărtărescu l-a săltat mai mult Jurnalul decât orice Orbitor sau altele”. Aflăm despre scrierea romanului Veneticii, în calvarul vremii: „E mult mai greu să păstrezi tensiunea, cadența și interesul, mai ales atunci când lipsește epica și miza” (sau) „Scriitorul e și el ca furnica – adună fragmente din imaginea celui ce a fost, încearcă să edifice o construcție…”. Citești cu plăcere și ochii făcuți mari pentru a afla zbuciumul unei vieți de scriitor din aceste „încercări de a trage timpul înapoi, de s-ar putea, măcar pentru câteva secunde de amăgire”. După ce povestește (noi citim cu sufletul la gură) despre odiseea lansării, a cronicilor scrise, a rudelor ofuscate despre carte, autorul rostește amar: „Dar cine să înțeleagă faptul că un roman funcționează după alte legi decât relațiile dintr-o familie?” Idei notabile, profeții, convingeri de neclintit găsim aici: despre politicieni, scriitori, tineretul încotro?, cei de la putere etc., dar „ca să se schimbe ceva, trebuie mai întâi să se schimbe oamenii”. Citind odiseea unui om luptând pentru cartea scrisă, realizezi că te afli (printre scriitori) într-o haită care nu numai că te lovește pe la spate, dar înfulecă tot, la modul sfidător: „Asta face diferența dintre omul adevărat și omul de paie…” – spune undeva. Viața unui scriitor într-o carte care ar trebui să intre cât mai degrabă în Istoria Literaturii.

Prezumția de fericire/ed. Ex Ponto, 2020 – de Mihaela Meravei

În ediție bilingvă (română/tătară), cartea e o punte de trecere: dinspre poet spre poezie, dinspre ființa sa materială spre ființa sa spirituală. Imaginația autoarei e debordantă: „pe umărul meu o pasăre meditează și are ochii cerului”. „Lumea spune să nu mai credem în minuni/nu mai suntem copii/și totuși Dumnezeu crede”, spune – însă în tot acest echilibru retoric al răzvrătirii și captivității noastre, o relație de cauzalitate cu viața o are „puterea de a acționa și a ne iubi necondiționat” – ne mărturisește poeta din Dobrogea, oficiind o poezie narativă, meditativă, fără un retorism pronunțat, mai degrabă prozaică, de factură reflexivă. „Aveam atâta fericire de oferit” și ni se confesează, atrăgându-l și pe cititor în direcții emotive, dar și lirism, pendulând în imagini inedite care se întrepătrund cu sentimente tulburătoare, determinate de efuzi¬unea stării. Iubirea este tărâmul unde a pășit pentru a găsi viața fără de moarte, de aici, ca într-un voiaj interior complex, memoria se reeditează cu „ochii legați de amintiri”. Interiorizând lumea trăirilor ei („se făcea, că eram la prima întâlnire cu iubirea tu/tăiai luna în felii”, contemplă totul ca și cum le-ar ghici și pe ale receptorului căruia i se confesează. Poemul „lupii albi” („un lup însingurat aleargă în noapte pe sub luna mea/prin pădurea de visuri o potecă”) este o ars poetica în acest volum al râvnei dedalice prin labirintul unor căutări ce continuă (în poezia ei) modalitatea ființării percepțiilor sale dionysiace, când ludice și patetice. În poezie, gândurile poetei sunt ca umerii pe care se sprijină sufletul cititorului, iar noi suntem convinși că, prin gânduri, simțurile noastre se deschid spre taine ce multiplică și deformează realitatea. Este o fericire imaginația (aici), dar numai pentru a scoate la iveală sufletul „prezumtiv fericit”, cât o pendulare între posibil și real a celor deja trăite. Aici – „viitorul își inversează polii” spre poezie.

Măgarul din fântână/ ed. StudIS, 2020 – de Gheorghe Andrei Neagu

Fără a se detașa de real, ca scriitor, fresca socială a romanului e o ilustrație exemplară a unei generații aflată debusolat în derivă sentimentală și socială. Luăm contact cu o lume a desfrâului mult deșănțat și zbuciumul unor personaje ce au pariat viața pe cont propriu, fiecare căutând să se descurce cum poate și care mai de care să-l dea pe celălalt în gât. Atât Paul, fiul rebel, copleșit de visuri mărețe, cât și tatăl său Dinu, omul matur, capabil de adaptare, trăiesc într-o lume a provocărilor și mituirilor de tot felul: sentimente, carieră, prieteni… într-o ruletă rusească cu viața. Găsim un Paul prins în hățișul lumii literare, ca și victimele sale Steluța și Rozalia, dar și un tată mai cumpătat, hârșit de viața din comunism. Din jurnalul ținut de Paul aflăm istorii și informații despre vremurile trecute și petrecute printre actori, scriitori, cântăreți, oameni de stat etc, într-un București al anilor 1948-1967. Din dorința de a ajunge scriitor, Paul frecventează în marele oraș o serie de cenacluri, dar constatarea lui e amară: „La câtă filologie am făcut eu la viața mea, n-am întâlnit o așa balamuceală de cuvinte scrise cu pretenție de a fi poezie”. Tatăl îi dă o povață de viață: „Când vine nenorocirea, trebuie să te bizui numai pe tine”. După moartea „amicelor” cu care, sentimental, trece prin viață, Paul va constata că va plăti scump vremurile trăite. În „epoca marilor prefaceri” eroul traversează o lume plină de umbre prin tot felul de unghere ale societății ilustrată scenic cu un realism dur. Prin eroul Paul, autorul realizează și un portret sumbru al epocii trecute. Punerea față în față a sorții omului și animalului din pilda tatălui, cu măgarul prăbușit în fântână, dă romanului tenta de parabolă a vieții ce „va arunca și peste tine cu pământul și bolovanii greutăților de tot felul”, până când moartea va veni să curme umilințele celor chinuiți.

Manuscrisul vremii/ ed. Colorama, 2019 – de Valeria Merca

Versificând cu mijloacele clasice ale sonetului, rondelului și elidei, fiecare gen încercat devine un pas în marea trecere a vremii prin acest labirint al unor anotimpuri sufletești surprinse într-un discurs liric autentic. Cu un mare respect față de limba română, poezia frapează prin acuratețe și rostirea curată a limbii exersată într-o manta lirică aparte. În sonete, casa inimii îi este înveșmântată într-un cântec continuu al iubirii pentru frumusețile naturii în timpul verii, sau al șiragului de cocori pe cerul toamnei: „Când frunza mai cerșește strop de verde/În zbor prelung cocorul urma-și pierde”. Multe dintre sonete au ca ecoul liric: dorința, chemările mării și ale satului de odinioară, visele de noapte etc: „Prin iarba care mintea ne furase,/ Dorința ne-ncetat o să ne cheme/Pe brațele-i de foc miraculoase”. Făcând o deschidere spre labirintul sufletesc, mesajul evident este al unei poezii cu multă încărcătură lirică de oblojire a rănilor sufletești: „E iarăși toamnă pe alei!/O zi pe alta o petrece./ Răpus de dor, bătrânul tei/Se tânguie prin ploaia rece,/Când vine toamna pe alei”. Drumul poeziei spre cititor trece mai departe prin rondeluri (cu atmosfera naturii trezită la viață, a macilor și a florilor de tei, a colindelor, a păsărilor călătoare, ori a zăpezilor de altădată, dar și a singurătății ființiale și dorințelor de noapte: „Mi-e toamna vaiet de cocor,/ Hiadele semn rău trimit,/ Iar cerul pare de granit/În ceasul nopților ce dor”. În elide, o specie de poezie cu formă fixă, cuprinde teme generoase, ca : speranța și optimismul; miracolele naturii; apoi anotimpurile, ori dedicații în memoria celor dragi: „Cât mi-aș dori să le scriu dorul, în toate limbile tradus” – învățătoarei, dar și celor apropiați precum chipul mamei și al tatei, cândva. În nostalgia după vremuri trecute, răzbate până la noi cântecul îndepărtat al tinereții, readus privirii, ca-n oglindă. Poemele au cantabilitate și naturalețea rostirii din cele mai frumoase sonuri ale poeziei populare, valsând pe acorduri profund lirice.

Florentin POPESCU

Oameni și locuri din Buzăul de altădată (XIV)

Toamnele de odinioară

Pe la începutul deceniului al șaptelea din veacul trecut Buzăul încă mai era un târg de provincie, cu o viață liniștită și monotonă, un loc „unde nu se întâmpla (mai) nimic”, ca să folosesc o formulare care te trimite numaidecât cu gândul la paginile sadoveniene, sau poate –de ce nu? – la poetul toamnelor, G. Bacovia.
Încercând să dau acele ceasornicului înapoi, în memorie îmi revine, înainte de toate, imaginea urbei, a cartierelor ei și mai ales a centrului dominat, atunci, ca și azi, de silueta măreață și de rară frumusețe, a Palatului Comunal, la „poalele” căruia se înșirau tot felul de magazinașe și prăvălii, de ateliere și de câte altele care întrețineau viața domoală a localității.
Profesorii („de modă veche”, cum le-am zice azi) erau „clienții” singurei librării ce se afla peste drum de actualul Hotel Pietroasa. Din când în când pe tejghelele ei apăreau și cărți demult așteptate, dar în puține exemplare, fiindcă „grosul” se oprea la Ploiești, reședința regiunii cu același nume și din care făcea parte și orașul și raionul Buzău.
La Sala Moldavia, pe atunci găzduind un cinematograf, rareori poposea câte o trupă de teatru, cu repertoriu lesne de bănuit: piese inspirate din realitatea imediată și care, se înțelege, în mod implicit sau chiar explicit făceau propaganda regimului.
Dacă vara, la sărbătoarea Drăgăicii orașul era animat de un târg tradițional, într-un amestec de vânzători ambulanți, de circari, de comedii și de câte altele pe placul poporului de rând, toamna era, în schimb (sau poate ca o compensație) prin excelență a elevilor. Cele patru mari licee (două pedagogice – una de fete și alta de băieți, apoi Liceul „B.P. Hasdeu” și „Mihai Eminescu”) atrăgeau ca un magnet tinerii învățăcei din zonă, pe cei din satele de câmpie, ca și pe cei din localitățile dinspre munte.
În preajma începerii cursurilor aproape nu era stradă pe care să nu vezi grupuri de elevi, uneori însoțiți de părinți, alteori singuri în zarva „instalării” la internate și mai rar la câte o gazdă din oraș, la rude sau la prieteni. Ceaprăzăriile (câți oare, mai știu azi ce erau acelea?) abia făceau față la comenzile de zeci și sute de șepci școlare și de ecusoane, iar magazinele se dovedeau a fi neîndestulătoare pentru câte uniforme școlare erau probate, căutate și cumpărate.
Astăzi dacă îi vorbești unui licean despre disciplina școlară de altădată, despre uniforme, despre șepci cu ecuson, despre inițialele școlii și numărul matricol de pe mâneca stângă a hainei de școlar îți râde în nas, ori te poate privi ca pe un ins de pe altă lume. Că democrația de după 1989 a dus, între altele, și la eliminarea uniformelor școlare și a disciplinei presupuse de rigorile de atunci este un lucru știut. Nu insist asupra lui spre a nu fi considerat un nostalgic (deși, în acest caz n-ar fi nimic rău în asta!) al vremurilor de altădată. E suficient, însă, să descriu un simplu episod pe care mi-a fost dat să-l trăiesc după 1989 la un mare Colegiu Național din București. Celor câțiva elevi și profesori strânși în biblioteca școlii le vorbeam despre un mare scriitor contemporan și deodată s-a auzit sunând clopoțelul (de fapt, o sonerie ceva mai puternică) și peste un minut-două a izbucnit ceea ce în termeni mai puțin literari se poate numi „un mare chiloman”, cu fel de fel de țipete, de zgomote amestecate cu muzică și altele. Nedumerit, am abordat-o pe una din profesoarele aflate lângă mine, dorind să-mi dea o explicație. D-sa, neputincioasă, mi-a spus doar atât: „Nu avem ce face, d-le Popescu. Li s-a urcat democrația la cap, auziți și dumneavoastră cum înțeleg ei democrația!”.

Foto: în stânga Palatului, fosta sală „Moldavia”

Ca gimnazist la Școala pedagogică mixtă (devenită așa după ce s-a renunțat la „Pedagogica de fete”, aflată în clădirea ce găzduiește azi Muzeul județean de istorie), apoi ca licean la „B.P. Hasdeu” am avut, cum am mai spus-o și altădată și o voi spune mereu, șansa de a fi întâlnit și audiat profesori de înaltă ținută, cu mare responsabilitate față de actul educativ și în cele din urmă față de locul și rolul lor acolo. Cei pe care i-am evocat în episoadele anterioare celui de față sunt doar câțiva dintr-o galerie mult mai largă și la care mă întorc, în amintire, cu prețuire și cu respectul cuvenit lor.
Un respect pe care nici viața și nici împrejurările de tot felul, care au urmat după aceea, nu l-au alterat sau umbrit cu ceva.
Un singur regret mă încearcă atunci când mă gândesc: noi, elevii n-aveam, pe atunci, suficientă maturitate pentru a ne încadra perfect în „portretul-robot” al învățăcelului ideal, așa cum, fără îndoială, îl gândeau și l-ar fi dorit ei.
Că mulți dintre noi, cei de pe vremea aceea, am încercat să ne realizăm, într-un fel sau altul, în câte o profesie e cu totul altă poveste. Dar o poveste care în absența lor nu știu și nici nu vreau să mă gândesc în ce chip s-ar fi desfășurat.

Maria Cernegura

Iubirea pleacă…

Stăm pe-un apus de frunze verzi
eu nu te-aud, tu nu mă vezi
eu te întreb, tu nu răspunzi
îți spun cuvinte, nu le-auzi
tu chiar nu vezi că mă iubești
de ce te faci că nu mai ești
și-n piatra rece te zidești
îți cer să-mi vii din piatră seacă
tu chiar nu vezi: iubirea pleacă!
și-o iarnă gri își face croi
cu geruri grele între noi.

Se făcea că…
se făcea că ne hrăneam
dintr-o pâine rotundă și mare
și nu ne mai săturam de bună ce era
toții ne temeam că n-o să mai fie
dar fiecare avea partea lui
cu miezul ei ne trăiam viața
și când nu mai puteam de oboseală
ne culcam sub coaja uscată
cu fața spre cer

pâinea nu se termina niciodată
doar noi…

Distribuie: