Cotețul cu metafore – Visul
Visul
Se făcea că nu sunt eu,
Că mă-ndreptam spre nicăieriul din mine,
Iar depărtările se micșorau, tăcute.
Fugeam de mine însumi uitându-mă înapoi…
Și cum se-ntâmplă deseori în vise,
Oricât de mult voiam să fug,
Tot trupu-mi împietrise în nemișcare
Și timpul devenise mult prea lung, prea mult…
Se mai făcea că fuga mi-e-n zadar
Căci mă țineau în loc dorințele nespuse
Voiam să zbor cum o făceam odinioară
Când evadam din lacrimi și căințe…
M-afund atunci în mine mai adânc
Cu gândul la-nceputul inocentei vârste
Îmi strâng iluziile din stelele albastre indecente
Și totuși, sunt sclavul neputinței ancestrale.
Amarnic fugăream himerele zălude,
Pușcându-le în van cu praf de stele căzătoare
Căci pușca-mi ghintuita nu se-aude, e mută
Iar Pegasul meu roib, sălbatic, calcă pe ele…
Luam în copite Universul tainic
Prin păr mi se-ncurcau comete rătăcite
Făr’de sfârșitului zăream sfârșitul
Lăsam în urma tăcutele clipe ale anilor-lumină.
Prin galaxii și supernove misterioase
Imensitatea lor cea rece mă-mpresoară
Mă strânge ca un giulgiu și mă ispitește
Să mă odihnesc pe veșnicie cu mâna sub cap, pe-un snop de stele
Dar Pegas fornăie a dorință și nările-i freamătă a neastâmpăr
Și-aruncă-nainte copitele-i tocite până la durere,
Iar coama-i flutura sălbatic, galopul lui e tot mai năvalnic
Ca inimile noastre ce bat, odată cu aripile lui lunge,
În urma galopului năvalnic rămân banale pietre
Ce-au fost odată stele căzătoare, maiestuoase…
De-atâtea dorințe rămas-au sterpe, fără vlagă,
Asteroizi de gânduri, ce se ciocnesc sălbatic
Rostogolindu-se apoi cu neputință în tăcere,
Se-ndreaptă spre o eternitate doar a lor
Râvnind să ajungă odată planete cu inele
Și rătăcirea lor să aibă un final…
Trupul îmi tremură, vibrează, în goana sălbatică
Și vidul imens îmi intră prin pori cu răceală
Tresar și mă-ntorc iar în mine,
Îmi las umbra prin față a o mie de sori…
Luna pistruiata îmi bate în geam
Sfioasă cu razele-i albe și blânde,
Văd umbrele nopții furișându-se printre uluce
Intrându-mi în casă, ca niște hoți tăcuți…
Sunt iarăși eu, cu trupul meu de carne, frământat
Un biet călător pe-ale lumii triste drumuri prăfuite
Pământul se bucură că m-am întors ca fiul risipitor.
Mă-nvăluie cu pacea nopții trecută spre crepuscul
Mi-aduce ofranda lui, miros de iarbă crudă
Și praf de coadă de cometă și șoapte ne-nțelese…
În zbateri de pleoape ziua se așterne
