CulturăSpații culturale

Spații culturale nr. 73 (9)

Literatură străină

Cristina ȘTEFAN

Minunata lume nouă – Aldous Huxley
1932 versus Lumea 2020

Distopie sau utopie… mare mirare de ce poate scorni mintea umană ca viitor umanității… De la Jocurile foamei la „1984”, de la glaciatiuni apocaliptice la Contagion, parcă, parcă se întrevede nevoia stringentă de reorganizare, de regândire a democrațiilor existente, de asigurare forțată a resurselor planetei. Libertatea, neștiința natalității și a mortalității, spiritualizarea prin educație, pot fi cauze la defecțiuni posibil fatale. Și atunci sistemul prevăzut de Huxley automatizează omenirea, pe caste de la A-E, pe niveluri de știință indusă hipnotic – școli nu mai există – funcție de necesitățile societății… Epsilonii erau la munca de jos, cu creiere foarte puțin performante… Lumea se făurește în laboratoare… Groaznic? Poate, dar de ce nu ar fi o posibilitate, din moment ce a existat holocaustul, nu prea departe în timp, atâtea războaie criminale, atâtea distrugeri ale unor întregi culturi și civilizații…Îmi pare o posibilitate verosimilă.
În wiki, laconic: „Brave New World (în română Minunata lume nouă) este un roman publicat de Aldous Huxley în anul 1932. Cartea, cu caracterul unei distopii, descrie societatea umană din anul 2.540, când „stabilitatea, pacea și libertatea“ par garantate.
Titlul romanului a fost asociat în mod ironic cu entuziasta exclamație a Mirandei din piesa de teatru Furtuna scrisă de William Shakespeare, „O minunată lume nouă în care trăiesc astfel de oameni”. Scopul romanului este de a prezenta o societate a viitorului structurată și controlată după principiile sistemului de castă implementat științific. În această societate, Henry Ford este profetul respectat, iar producția în serie e considerată principala coordonată a civilizației. Oamenii sunt creați în eprubete. Sexul are loc împreună cu un drog euforizant, SOMA, și are doar rolul de a menține stabilitatea socială printr-o senzație de plăcere și mulțumire într-o lume ajunsă la deplina sa stabilitate dar și la o totală despiritualizare. Evenimentele descrise în Minunata lume nouă sunt situate în anul 632 D.F. (după Ford).”
Mici actualizări după 90 de ani de la publicare:
– În „minunata lume nouă“, stabilitatea socială va fi asigurată în mari laboratoare de știință erotică cu reproducere artificială și doze zilnice de droguri calmante și halucinogene – oamenii vor fi gemeni în serii mari, uniformizați fizic și psihic.
– În 2020 – Clonarea este legiferată din anii ’90. În 2001 Camera Lorzilor, din Marea Britanie, a adoptat legea care autorizează clonarea embrionului uman în scopuri terapeutice.
– În„ minunata lume nouă“ nu vor mai exista părinți și copii, reproducerea naturală va fi ștearsă din istoria umanității considerându-se barbarie, primitivism. Oamenii vor fi liberi să-și aleagă partenerii de sex, indiferent de număr și gen, de la cele mai fragede vârste. Sexul este joc și va fi indus asentimental.
– În 2020 – LGBD – Utilizarea modernă a termenului trimite la diversitatea IDENTITĂȚII SEXUALE, fiind folosit pentru oricine care este non-heterosexual și nu exclusiv pentru cei care sunt lesbiene, gay, bisexuali sau transsexuali. LGBT este atât de prezent încât a fost adoptat de majoritatea centrelor comunitare LGBT și de către mass-media. Mișcarea LGBT a fost subiectul numeroaselor conflicte care gravitează în jurul instituțiilor sociale, și anume familia, căsătoria, adopția de copii, munca. Campaniile multidimensionale de natură legală, politică și culturală reflectă dezbaterile complexe privind relația dintre lege și schimbarea socială care azi este acceptată și legiferată fără obstacole. Trendul este global ascendent, încă sunt controverse de natură religioasă, dar deja, începând cu anul 2011, numeroase țări dezvoltate din Vest au luat în considerare sau au pus în aplicare legi care limitează sau interzic sprijinul financiar către țări care îngrădesc drepturile homosexualilor.
– Societatea din „minunata lume nouă“ va fi stratificată pe mai multe niveluri de intelect și de putere fizică. Primii, de nivel A vor avea cele mai multe capacități cerebrale, destinați posturilor de lideri pe anumite domenii ale civilizației supreme iar ultimii, Epsilonii vor fi puși la munca de jos, salubritate, transport, agricultură…
– În 2020: Este o utopie foarte greu de pus în aplicare, deși de secole sărăcia versus bogăție stratifică oamenii în toate domeniile: învățământ, cultură, medicină, turism, hrană, educație, îmbrăcăminte, spații de locuit etc. Distanțarea este enormă, extremele fiind de necuprins în orice evaluare. Poate când guvernul mondial se va înființa, noua ordine va lucra și acest indicator.
– În anul 632 DF, nu vor mai exista noțiunile invenție, creativitate, imaginație, artă, cărțile nu vor mai exista, doar vor fi dispărut de secole. Învățământul se va induce hipnotic, în timpul somnului, la subiecții gata destinați de la stadiul de embrioni nivelurilor de la A la E. Fiecare programă de învățământ va conține noțiunile necesare nivelului programat. Ei vor ieși gata profesionalizați la vârste fragede și nu vor exista examene, atestate, diplome. Nu vor mai exista profesori ci doar programele informatice educative. Ele vor acționa prin sugestie cerebrală formând și judecata și gândirea viitorului adult.
– În 2020: Pandemia de coronavirus a adus primele măsuri de ordin exterminator școlii cu prezență fizică… și necesitatea schimbării radicale a învățământului. Efectele sunt la început și produc mari nemulțumiri, proteste. Nu-i nimic! Suntem la începutul aplicării utopiei.
– În „minunata lume nouă“, oamenii vor acționa la comandă fără a avea opțiuni individuale. În eventualitatea unor accidente genetice, indivizii care vor gândi altfel decât normele civilizației supreme vor fi eliminați sau vor fi siliți la sinucidere.
– Este finalul cărții lui Aldoux Huxley… John fusese crescut într-o rezervație, știa să scrie și să citească, îl lecturase pe Shakespeare dintr-o carte ferfenițită și învățase cuvinte și noțiuni din acele vremuri. Privit ca fiind un Sălbatic, așa și numit de mass-media prezentului, i s-a impus izolarea…John era o ciudățenie, o fantomă a trecutului numai pentru că avusese o mamă, pe care o iubise și se îndrăgostise de o fată (ce nume?! Lenina) și și-ar fi dorit căsătoria cu ea. Venea dintr-un trecut barbar, era considerat un accident genetic, trebuia eliminat. S-a sinucis.
– Dacă Huxley a scris o utopie, despre o posibilă societate viitoare, unele aplicări sunt vizibile la nici 100 de ani de la vorbire. Vom vedea, fără conspirații, fără extinderi, cu resemnarea celor mulți.


Stan BREBENEL

Ghidușiile unui baron

Până când să mă însor, am aflat că voi avea, după căsătorie, două rude cu rang nobiliar. Era vorba despre una dintre surorile soacrei mele și soțul acesteia, cărora toate rudele le spuneau baroana și baronul, inclusiv soția mea și frații ei. Așa că tot la fel le-am spus și eu. Aveam să aflu, din poveștile baronului, că în tinerețea sa, înainte de a deveni baron, a făcut multe ghidușii sau năzbâtii, cum le mai spunem noi astăzi. Viitorul baron provenea dintr-o familie săracă și cu mai mulți copii. La vremea copilăriei, se întâmpla nu cu mult timp înaintea celui de-al doilea război mondial, el și încă vreo doi adolescenți erau tocmiți de cel mai avut om din sat la diferite corvezi. Erau răsplătiți foarte prost, ca orice om avut și aceștia erau foarte zgârciți, însă părinții lor erau mulțumiți cu puținul ce-l căpătau. Însă năzdrăvanii nu se puteau împăca cu ideea că erau munciți până la istovire și, de cele mai multe ori, se culcau morți de foame. Bogătanii aveau de toate și nu se înduplecau să le ostoiască foamea și acestor adolescenți aflați în perioada de creștere. Ce nu le dădeau, ei luau fără să ceară voie, dar fără să fure. De imaginație nu duceau lipsă. Le mai trebuia îndrăzneală și curaj. Și foamea era cel mai bun profesor. Într-una dintre zile au ochit un curcan frumos, numai bun de pus în oale. L-au crestat ușor la gât cu o lamă, la beregată, și după ce a căzut lat s-a dus la proprietăreasă.
– Sărut-mâna, coană! Am venit să vă spunem că pe un curcan, ăl mai gigea, l-am găsit mort. Nu știm ce avea că până să moară era destul de vioi. Ce să facem cu el?
– Du-l la dig, Grigore, că poate să aibă vreo boală și ar exista pericolul să le îmbolnăvească și pe celelalte păsări.
– Așa vom face. Și l-au dus la dig, într-un loc pregătit din vreme, ascuns, ca apoi să-l ducă acasă.
O altă ghidușie făcută era tot despre mâncare, că asta îi chinuia. Ochiseră ei în cămară un borcan, între multe altele, de vreo 10 kg. plin cu brânză frământată și presată. Mult timp le-a rămas gândul la acel borcan pe care îl vedeau ca pe o pradă destul de bună. Uneori și în vise îi apărea baronului. Dar cum să facă? Năzdrăvanilor nu le trebuie mult timp pentru idei atunci când foamea dădea pe de-a dreptul, așa cum spunea și Ion Creangă. S-au chinuit să prindă un șoarece, erau destui prin ogradă și, după ce l-au omorât, l-au așezat frumos în borcanul cu brânză. Din nou a mers baronul la cucoană spunându-i năcazul. Aceasta i-a spus la fel:
– Du-l la dig, Grigore!
Și de câte ori puneau ochii pe câte ceva de-ale gurii proprietăreasa îi spunea invariabil:
– Du-l la dig, Grigore!
O altă întâmplare s-a petrecut, cu aceiași tovarăși de ghidușii, cu cel mai avut cioban din sat. Și ăstuia aveau să-i plătească o poliță. Așa că au pândit momentul când acesta s-a dus cu căruța și nevasta să-și ia rândul de la oi, după regula stabilită de el. Pe drumul de întoarcere de la stână spre sat, l-au așteptat într-un loc anume, mai ferit de ochii lumii și care presupunea rapiditate în acțiune. Omul își pusese în căruță putinele cu brânză, iar cașul în zăgârnă, mai în spate. Nevasta, obosită, mai mult a moțăit. Năzdrăvanii atât au așteptat. Cu mare iuțeală, au înșfăcat zăgârna cu caș din căruță și pe-aici ți-e drumul. Pentru ei nu a mai contat scandalul de la casa ciobanului când au constatat lipsa zăgârnei, ci satisfacția reușitei. Iar aveau de mâncare pentru o vreme. Poate că au mai făcut și alte năzdrăvănii, el și prietenii săi, dar de acestea îmi aduc cel mai bine aminte. Și oare ce copil nu a făcut măcar câteva? Altfel, nu mai era copil.


Mihai VINTILĂ

Tatuatorul de la Auschwitz

Marele succes al literaturii australiene a anului 2018 a fost romanul Tatuatorul de la Auschwitz de Heather Morris. Romanul s-a născut după spusele autoarei, din discuția purtată timp de trei ani cu un supraviețuitor al celebrelor lagăre germane de la Auschwitz și Birkenau. Această persoană reală, Ludwig Eisenberg zis Lale, originar din Slovacia, ajunge în lagăr 23 aprilie 1942 unde primește numărul 32407 și reușește să scape în 1945. Cunoscător al mai multor limbi printre care și franceza este remarcat de tatuatorul lagărului care îl ia sub aripa lui devenindu-i ajutor. Printr-o întâmplare care nu este complet dezvăluită Lale ajunge tatuatorul principal al lagărului alegând la rândul său un ucenic.
Povestea cărții este povestea lui Lale, a căutării și găsirii dragostei adevărate pe fondul unei lupte crunte pentru supraviețuire. Sunt descrise zilele de lagăr, activitățile, rutina călăilor și conturate unele personaje pe care le cunoaștem din alte scrieri și din documentele istorice. Avem mai multe întâlniri ale eroului nostru cu celebrul și sinistrul doctor Mengele, cu Ștefan Baretski un alt gardian cunoscut pentru cruzimea lui și nu în ultimul rând cu celebrul Jakub, unealta de tortură perfectă din Strafkompanie – Unitatea Penală a lagărului de la Auschwitz de unde puțini au mai ieșit vii.
Pe lângă personajele așa zis istorice sunt și personaje de coloratură, precum țiganca Nadia, întruchiparea bunătății materne.
Cartea este un roman de ficțiune ne anunță încă de la începuturi autoarea dar sunt în el prea multe date corecte, prea multe personaje vii, prea multe fapte și prea bine descrise trăirile pentru al considera 100% un roman de istorie contrafactuală. Este un roman care pornește de la un miez de adevăr și în jurul acestuia sunt puse doar câteva lucruri de coloratură. De aceea nu mă sfiesc să îl numesc un roman istoric, în mare parte memorial.
Lumina cărții o constituie dragostea dintre Lale și Gita. Ea apare în lagăr, în momentele cele mai de jos ale condiției umane. Înflorește și crește puternică pentru a fi împlinită în libertate în Slovacia și mai apoi departe, peste ape, tocmai în Australia. Ultima parte o aflăm doar din postfața romanului scrisă de fiul Gitei și a lui Lale la cererea autoarei pentru a da un epilog poveștii.
De multe ori citind cartea gândul m-a dus la Lista lui Schindler de Thomas Keneally nu numai prin localizarea acțiunii, structura comună a unor personaje cât mai ales prin empatia pe care și acolo ca și aici personajul principal o degajă față de cei oropsiți. Acolo Oskar Schindler salvează vieți, schimbă destine în ciuda propriei ruine economice în timp ce aici Lale face același lucru împărțind mâncare, modificând sentințe precum episodul condamnării la moarte a evreului Mendel Bauer, întremând suflete cu riscul propriei vieți. Ambii eroi sunt purtătorii speranței, sunt visători și mai ales rămân umani în tot ceea ce fac, în tot ceea ce simt în ciuda tuturor condițiilor potrivnice din jurul lor.
Tatuatorul de la Auschwitz este o carte bine scrisă, care convinge prin fiecare frază. Avem o cursivitate simplă și tăioasă a poveștii asemenea unui drum care trebuie musai parcurs. Nu mă miră distincțiile literare primite și nici succesul de public. Chiar și în România volumul a avut numai în anul apariție două ediții ceea ce pentru piața de carte de la noi este extrem de onorant.
Pentru a supraviețui Ludwig Eisenberg se dezice de propria religie, de nume și chiar de pozițiile sale anterioare lagărului. Nu se dezice însă de iubire și de umanitate. Pe acești doi piloni își construiește salvarea și izbăvirea. Că îl cheamă Eisenberg sau Sokolov are mai puțină importanță atâta timp cât poate spune că a rămas om în mijlocul infernului. Nu a fost însă scăpat de îndoieli, angoase și dileme.
Tatuatorul de la Auschwitz este un volum pe care vă recomand să nu îl ratați pentru că doar citind astfel de cărți putem să înțelegem infernul și să avem grijă a nu-l repeta.

Heather Morris, Tatuatorul de la Auschwitz, București, editura Humanitas Fiction, 2018, 312 pagini.


Petrache PLOPEANU

După circ

Motto: „Circul singurătății. Desperarea irită prin întemeierea ei solidă, prin evidenţa ei, prin… «documentare»: e reportaj. Dimpotrivă, dacă examinaţi speranţa, veţi constata generozitatea ei în neadevăr, mania de a fabula, refuzul evenimentului: e o aberaţie, o ficţiune. Şi tocmai în această aberaţie sălăşluieşte viaţa, care se nutreşte din această ficţiune” (Emil Cioran, Silogismele amărăciunii)

Titlul poate avea două explicații care nu se exclud. Cea dintâi subliniază verbul, adică acțiunea de a urma circul. A doua se referă la ce urmează momentului de final al spectacolului de circ. De ce am spus că aceste două explicații nu se exclud? Pentru că, după ce caravana circului pătrunde în așezare, organizând o paradă de autopromovare, cei curioși și bucuroși de prezența spectacolului se țin într-o a doua paradă după circ. Sfârșindu-se zilele de spectacol, circul plecând mai departe, rămâne ecoul după circ, ecoul celor petrecute, mai multă sau mai puțină vreme, în funcție de modul în care spectatorii au fost sau nu impresionați de cele prezentate. De multe ori s-a făcut corespondența între circ și politică. Sunt suficient de multe exemple de alăturare a imaginii circului de imaginea politicii, nu numai la noi, ci și pe alte meleaguri. Dar în cazul nostru, al lumii românești postcomuniste, circul pare să-și fi transferat contextul existențial cu totul în lumea politicii. Iar aici nu mă refer la „circăriile” la „comicăriile” pe care politicienii le fac, ci la manifestări mult mai serioase care mi-au reținut atenția citind unul dintre silogismele lui Cioran aflat în capitolul Circul singurătății din cartea sa. Am înțeles că oricare dintre aceste „silogisme” stă sub semnul acestui circ, de aceea am îndrăznit să-l folosesc pe cel pus în capul paginii ca motto, pentru a argumenta ceea ce doresc să scot în evidență, raportându-mă, bineînțeles, la autoritatea mereu actuală a gânditorului româno-francez. Cioran vorbește despre „Desperare” și „speranță” subordonându-le titlului ales: Circul singurătății. Poate că nu a vizat politica, poate că a avut în vedere tribulațiile generale ale individului, dar ținând seama că de la Habeas Corpus Act (1679), continuat cu rezultatele activității iluminiștilor francezi, individul își dezvoltă prezența biologică în lume cu prezența sa socială, civică, politică etc., iar drepturile sale sunt afirmate cu tărie, orice gând despre individ devine, în anumite desfășurări ale sale, act politic. De aceea am convingerea că și discuția despre disperare și speranță își are locul într-o abordare a politicii actuale în România. De fapt consider că politica românească există sub semnul disperării și al speranței, că ea încă nu a reușit să se desprindă de aceste rădăcini și că, în mod sigur, arborele politicii de pe aceste meleaguri își va trage încă mulți ani seva din cele două sentimente-combustibile. Desigur, este necesară o dihotomie: disperarea este a celor mulți, care aleg, speranța este fabricată de cei puțini care se doresc aleși și care o livrează la pachet asezonat cu mult ambalaj strălucitor și multe neadevăruri care vor adânci, la al n-lea ceas de trezire (pentru că la noi românii tot se trezesc, dar sunt adormiți la loc de sirenele politicii) prăpastia dintre alegători și aleși. Ce spune Cioran despre disperare: „Desperarea irită prin întemeierea ei solidă, prin evidenţa ei, prin… «documentare»: e reportaj”. Disperarea, spune Cioran, are o întemeiere solidă ceea ce-i conferă evidență intrinsecă, iar notele ei reale, de nerespins îi dau calitatea unui reportaj. Reportajul, prin excelență, prezintă datele seci, clare, la zi, obiective, care nu pot fi respinse. „Documentarea” este apanajul științei, iar prin aceasta reportajul se apropie de obiectivitatea acesteia. Nu mă pot împiedica să nu mă gândesc la scenele de disperare pe care mass-media le aduce zilnic în fața ochilor noștri, disperare cu o infinitate de cauze, dar toate datorate incapacității politicienilor de a rezolva problemelor din societate în ciuda fabricării unor speranțe. Ce spune Cioran despre speranță: „Dimpotrivă, dacă examinaţi speranţa, veţi constata generozitatea ei în neadevăr, mania de a fabula, refuzul evenimentului: e o aberaţie, o ficţiune .” Repet exprimările cioraniene: generozitate în neadevăr, mania de a fabula, refuzul evenimentului, aberație, ficțiune. Acestea sunt tot atâtea definiții ale speranței nutrite de individ, care de cele mai multe ori nu este periculoasă, dacă se menține acest nivel al individualului. Dacă speranța este expropriată, dacă nu mai rămâne în proprietatea individului, ci trece în arsenalul instrumentelor prin care oamenii politici doresc să-i convingă pe alegători să-i voteze, atunci speranța poate provoca stricăciuni ireparabile în societate: ale vieții oamenilor, ale instituțiilor, ale democrației în sine. Oamenii politici fabrică speranța, folosesc speranța, vând speranța, adică fabulația, fantasticul social lecuitor a toate relele din societate. Ei depășesc limitele realului, apelează la un imaginar imposibil de transpus în realitate, dar care are darul de a atrage mințile și inimile disperate ale alegătorilor. Politicienii creează aberații, trec în domeniul oniricului, al nebuniei politice în final, nedeosebindu-se decât prin incapacitatea de spori această nebunie dincolo de orice limită, de marii nebuni ai secolului al XX-lea. Alegătorii sunt subiecții reportajelor crude despre viața de zi cu zi, iar politicienii sunt cei ce refuză evenimentul acestei vieți scăldându-se, invers față de ce spunea Heraclit, în apele aceleiași ficțiuni despre binele public. Deosebirea dintre cele două categorii constă în modul în care este perceput acest „joc de-a speranța”: alegătorii disperați acceptă orice speranță li se aruncă de la tribuna fabulațiilor înalte, fără a fi conștienți că este doar un joc, câștigat în toate cazurile de către politicieni care știu că speranțele fabricate și vândute de ei sunt palavre fără valoare, aberații, fabulații, ficțiuni, dar care au darul de a-i face, în cazul în care sunt aleși, și mai bogați, și mai puternici, și mai buni manipulatori ai speranței pentru foștii alegători deveniți și mai disperați. Este uimitor în acest context faptul găsirii de către Cioran a unor consecințe pozitive ale acestor aberații, ale acestor ficțiuni: „Şi tocmai în această aberaţie sălăşluieşte viaţa, care se nutreşte din această ficţiune ”. Mărturisesc, exprimarea m-a lăsat perplex! M-am oprit o vreme din scris și m-am gândit la aberațiile și ficțiunile prin care am trecut în viața mea, uneori fără a-mi da seama de ele: comunismul, apartenența la Partid, alinierea la politica acestuia etc. și atunci am descoperit ce a vrut să spună Cioran. Comunismul a căzut pentru că oamenii cărora li se vindea speranța și ficțiunea Lumii Noi și a Omului Nou au experimentat acest sentiment în toate formele sale, iar când au ajuns la finalul experimentării nu le-a rămas decât disperarea. Disperarea a doborât comunismul, iar speranța unei noi lumi a înflorit din nou. Politicienii din România actuală nu fac altceva decât a făcut Ceaușescu: fabrică speranțe, ficțiuni, aberații, desigur ambalate în sclipici capitalist, dar nu mai puțin dăunătoare decât ficțiunea Epocii de aur. Se dovedesc a fi incapabili să depășească stadiul acesta al folosirii speranței doar în propriul lor avantaj și în defavoarea imensei majorități a alegătorilor. Nu știu de cât timp mai este nevoie ca disperarea românilor să rămână singurul sentiment pe care îl vor simți. Nu știu când se vor epuiza toate formele și căile de experimentare a speranței oferite de către politicieni. Cioran ne oferă posibilitatea de a reordona cuvintele sale și sensurile frazelor sale într-un silogism de forma următoare: „Disperarea irită” „Speranța… e o aberație” Disperarea este viață Ascult știrile la radio, la TV, aud aberațiile politicienilor, mă înfior când iau cunoștință de grozăviile care se petrec în țara mea, de nepăsarea infatuată a tuturor politicienilor, de aroganța mascată cu care vând speranța, drog pentru alegători, aștept clipa în care o scânteie se va transforma în rugul care va schimba felul în care vor fi folosite disperarea și speranța. Cred cu convingere în reînvierea acestui popor… încă disperat, fără speranță (încă), care nu a învățat să trăiască liber.

Petrache PLOPEANU

***
Am o coroană, ce creşte în frunte
secate izvoare curgând spre cascadă,
unde sunt eu în mersul lunii spre nadă,
tu chiar te întrebi, de ce nu sunt munte?!
Zadarnic e semnul făcut spre arcadă,
zadarnic migrează limba mea spre vale,
a fost un tărâm care-mi răspundea;
va veni Altaiul, apa să mi-o vadă?
Nu mai am credinţă că voi mai avea
spinul din coroană
dăruit doar mie.
…Fie!
…Dar Tu Doamne-al meu, fă-mă într-o toană,
o momeală scumpă pentru cei ce pierd;
doar atunci voi şti cum să te dezmierd,
cum să te alung dintre trestii scunde.
Tu mă-ntrebi: astă îndrăzneală,
a venit…, de unde…?
eu răspund, cu mila ce mi-ai dat-o Tu:
de vrei să mă urci într-un cer de smoală,
dă-mă rostogol printr-un pat cu fulgi,
dar să nu m-alungi…,
iarăşi într-un „Nu”!
Zi-i balada aspră despre rumeguş,
floarea din spirală umple-o cu talaş,
numai să te-ndemni să înscrii în tuş,
epopeea morţii dusă în ataş.
Curcubeul sorţii o să mă învingă,
zeii, hora or să-ncingă!!


Cărți prezentate de:

Octavian MIHALCEA

DRAME TRANSFIGURATE

Observăm încă de la începutul ineditului roman al Aurei Dan, Strâmtori între lacrimi (Editura Amanda Edit, Sinaia, 2018), ambientul particular propriu unui așezământ medical de psihiatrie. Sunt redate, cu o veridicitate evidentă, diverse discursuri ce se înscriu în complexul univers al iraționalului patologic. Astfel, putem evidenția pasaje care descind dintr-o interioritate unde realul nu se regăsește decât în mică măsură. E un adevărat spectacol al disoluției contingenței, care lasă a fi bănuite mari traume din trecut. Detaliile acestor profunde nefericiri sunt alăturate, într-o bizarerie clinică, unor lapsusuri, confuzii, distorsionări ce conturează cu acuitate imaginea unei drame copleșitoare. Romanul Strâmtori între lacrimi se focalizează asupra majorei simptomatologii induse de invazia iraționalului în real. Între registrul fabulatoriu și adevărul mundan există conexiuni nebănuite, paralele parcă desprinse dintr-o suprarealitate militantă. Sunt reliefate frecvente episoade ale obnubilării conștiinței. Iată un pasaj edificator: ,,(…) Bolnava zâmbea și continua să vorbească, iritată vădit de întrebarea interlocutorului său. – Mai încet, te rog! Nu vezi că doarme Vlăduț? Mângâia, din când în când, un prosop făcut sul. – Valentin, decât să mă întrebi prostii, mai bine ai aranja pereții. Radu nu mai vrea să lucreze, de fapt, e mort, știi tu de când… Eu am casă frumoasă, c-am muncit pentru asta, dar tu … parcă aveai luxul de pe lume, rafinat și elegant, nu pereții ăștia cu burtă. Uită-te și tu ce denivelări sunt pe ei. Și dacă tot nu ești în stare de nimic, ca să te mai plătesc, ia ochii de pe mine! Sunt perechi care nu-mi dau pace, nu mă lasă, mă urmăresc tot timpul. Nu pot să fac un pas fără ca el, Ion sau Radu sau…să nu fie la post. Of, ochii lor!… Vlad, taci cu mama! (…)” Cartea semnată de Aura Dan abundă în reliefarea onirică a unor episoade provenite dintr-un abnorm estetizant care nu ne poate lăsa indiferenți. Suntem amplasați în plin imprevizibil. Din acest areal provine și tușantul titlu al volumului: strâmtori între lacrimi. Textul este pigmentat cu mai multe poezii și anumite pasaje ce ar putea fi asimilate poemului în proză, totul constituind o sinteză consonantă cu specificul scrierii. Să contemplăm estetic această purificatoare cromatică a sufletului îndrăgostit de poezie: ,,Eu roz, tu mov/ amândoi, împletindu-ne, un curcubeu fără taine -/ eu oglindă cubică, tu imaginea din cub/ amândoi, priviri răsturnate spre iubire -/ eu galben, tu albastru/ amândoi, albul florilor de crini -/ eu viul culorii de soare, tu griul din gerul de iernat/ amândoi, roșul iubirilor de luni până-n sabat -/ eu penajul păsărilor, tu coama roibului în galop/ amândoi, Nirvana cu a ei liniște prinsă-ntr-un joc -/ eu negru, tu verde/ amândoi, împreună, înainte!/ Toate-s culori din viața liniștită, cuminte.” (Culori). Încă din start ne atrag atenția mutațiile interioare ale personajului principal, Elena. Baza tuturor detalierilor din roman este constituită de actul ignobil al flagelării femeii. Drept consecință, un abis neiertător cotropește mintea Elenei, până la purificarea ce va interveni la final. Scurtele capitole ale cărții sunt populate de personaje diverse, care, pe fond abisal, își schimbă de multe ori locurile între ele. Intervin situații-limită, acte inavuabile expuse frust. Aici, loviturile vieții nu iartă și lasă urme accentuate. Aura Dan dovedește certe aptitudini în expunerea elocventă a unor diverse ipostaze flagelante. Romanul Strâmtori între lacrimi, în afara etalării unui deosebit filon imaginativ, se individualizează și prin valorile morale pe care le presupune.


Nicolai TĂICUȚU

surprize la o nouă lectură

dacă în palmă ți se citește
linia vieții, viitorul
în talpă ți se citesc
drumurile pe care le-ai făcut
niciodată cele pe care le vei face

tocmai de aceea
și din modestie, poetul
nu-și face selfie cu
talpa propriului picior
ci o apasă în nisipul umed
și recitește cărări străbătute

e liber și, surprinzător
găsește, acum, ieșirea
din căile înfundate, cândva
părăsite
și le străbate cu nesaț
ca și când ar fi
la prima lectură


vorbind despre moarte

la ceas de seară
am convenit cu poemul

ca eu să nu îl termin niciodată
iar el pe mine
nici atât

(câteva gâze/ nu viermi
ne cădelnițau șoaptele)

Distribuie:
Share

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Share