CulturăLiteradura

Literadura nr. 18 (4)

Viorica POPESCU

Grădini

Pentru acasa mea de vise
îmi cumpărasem o grădină
pe care să cultiv un Eldorado
pentru mausoleul de rugăciuni
cu porții de faguri și oameni
ca pomul-lumină-destine
în patru zări fără mirări.

Fântâna cu cântec de cumpănă
e o altă cruce asumată
fără de care n-ar mai fi
visate grădini.


Liniștea jarului mocnit

Ce liniște afișezi!…
S-ar zice că spectacolul
s-a încheiat
ai tras cortina
peste durerea
trenului cu zbucium-
întâmplări-mirare
șir de vagoane
cu noduri-otgoane
opreliști, interdicții
divine sau simple-
ca alte zeci de inadvertențe.

Acum cu luminile stinse
și aparate debranșate
se aude doar liniștea
jarului mocnit
ce-ți frământă-n vene
sub haina groasă
blindându-ți sufletul
să nu se mai vadă
să nu strige
să topească gerul,
să nu mai cheme
fantoma forței
crezute apuse

Ți-e teamă de ploaia
moștenită peste decenii
să nu te inunde iar
cu chemări
și întrebarea-jar
-ce rol mai are Iubirea!?..


Jocul de-a viața

am jucat cu hazardul
pe iarba brodată
un joc foarte serios
el a dat 1/1
eu 2/2 și
mi-am luat în mâini
urcușul

am jucat mai apoi
pe păsări și vise
el a dat 3/3
eu 4/4 și
mi-am luat înapoi
capul cu vise

când am jucat mai apoi
pe luna ascunsă
în jocul de-a viața
el a dat 4/4
eu am dat 5/5
și mi-am luat pieptiș
viața

am jucat mai târziu
cu îndrăzneală
cu un Destin călător
trimis de iubire
cu un tren neîntâmplător

el a dat 5/5
eu 6/6
el a bisat 6/6
și-am consimțit
pe-o remiză
Viața
urmărită de Sus
să se-mplinească.


Victoria PRIPON

Școala Gimnazială „G. E. Palade”-Buzău

Lumina eternă

Nu încerca să te uiți înapoi,
Lumea dureroasă se uită,
Nu îți aduce aminte,
Nu știu ce
Se poate întâmpla,
Vezi ce e fața ochilor tăi,
Și apoi… tot
Ce s-a spus,
Orice. Nu mai contează,
Într-o zi era altceva,
Nimeni, lumină.
Lumina anotimpurilor,
Duios cântă păsările
Astăzi, simt
Durerea, vino
Mai aproape de apus,
În mare,
Lumină,
O privire,
Uită-te la mine,
Vezi în mine,
Lumină,
Unde ești?
Un ultim adio.
Imnul durerii adevărului.


Acum detalii

Acum când
Nu mai este
Nimic de zis
Ne uităm
La finalul începutului
Cărții despre
Viața noastră
Și simțim
Fiecare detaliu
În 3-D peste
Orice mic amănunt
Neimportant…


Gânduri

Cum s-a desfășurat
Acțiunea
Sau trecutul?
Gânduri întoarse
Pe dos, încercări
Eșuate,
Momente
Triste aduse
În fața împăratului.
Simțim
Sfârșitul. Acum
Ascultați râul.
Clipocitul acela
Mă face să râd mereu.


Lumina victoriei

Lumina ce nu era văzută,
Sunetul victoriei,
Urletul războiului.
Tot ce era într-o viață
Invizibilă,
Transmis în posibilitate
Și eternitate.

Iar apoi, sunetul,
Fericirea,
Marea. Apa victoriei,
Pătată de roșu,
Roșul învingătorilor.
Apa, frumusețea,
Cântecul dulcei
Reușite,
Toate sunt
Chiar acolo…


Mihaela AIONESEI

Echinocțiu

Ce repede se întunecă
în oameni…

Cât de vicleană e vorba
privirea ce promite
și uită…

Cine ești tu?
Cine sunt eu?

Tăceri ecou colindă între
doi îngeri șchiopătând
pe un colț de lună nouă.


Duminică în octombrie

Mă omoară cu zile
noua versiune a lumii
a facebook-ului
a iubirilor second hand
ridicate la rang de artă.

Închid ochii
improvizez o pânză
să legăn toamna
lăsată în struguri
de blândul Dumnezeu.

Strivesc în dinți o boabă o chioasă
ca o privire de tânără țigancă.

Soarele răsare ca și ieri
direct din umărul
pe care îndelung l-a i sărutat.

Se face duminică în octombrie.
Apele murmură psalmi în fântâni.

Fericirea?… Un fluture alergând
pe o șină de cale ferată
spre un tren pe care nu-l
va ajunge din urmă niciodată.


Fior

Coboară toamna dintre munți
purtând la gât o salbă de oi cărunte.
E splendidă în haina ei de glugi
și cosița răvășită de vânturi.

E ceva în mersul ei legănat
în aerul de jună cochetă.
Un fior îmi dă nopțile peste cap
ziua trece parfumată și ușor aiurită.

Lumea mă privește curioasă
tac puțin încurcată
zâmbesc și mă arunc
într-un poem
lung cât o cale ferată.

La capătul lui mâinile mele
se rătăcesc în părul tău
și n-ai puterea să le dai deoparte.


Tăcere

Tac morile. Mă macină între
ele pietrele. Când pe furiș îți scriu
se destramă în zbor
un plâns de rândunele.

Tac ciutele-n gând. Și eu mă mint.
Mă avânt încă un rând
pe o coajă de pin să mai zăbovesc
într-un trup de fecioară străin
ce încă nu vrea să plece
de tine iubire să se dezlege.

Și tac furtunos ca un râu
într-o albie. Și tac până la os
trecută prin sabie.

Și-n acest necuprins barbar
și duios. Ca o gutuie ard
cu bun miros.
*
De-atâtea gânduri
se scutură toamna
și nici n-am apucat
să-ți spun

Distribuie:
Share

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Share